La muncile agricole, în comunism

La muncile agricole, în comunism

Autor: Dana Fodor Mateescu (Bucureşti)

Vă mai amintiți de practica agricolă de pe vremea comunismului? Voi, cei care aveați cel puțin 20 de ani la Revoluție, și mai mult…

Ce făcea partidul atunci? Își punea mâinile-n șolduri, ca o țață, dar nu se apuca el de treabă. Nu. Dădea ordin ca soldații, studenții și elevii patriei să iasă la cules. Cu tot cu profesorii lor.

Vară fierbinte, cu un soare dogoritor sau toamnă târzie cu ploi și vânturi care tăiau ca lamele? Nu conta! Cu toții lăsau baltă cursuri, vise, case, unități militare și erau aduși cu camioane sau autocare împuțite duhnind a motorină și-a ulei ars, de-ți întorceau stomacul și creierii pe dos. Dar ce conta, când lipseai de la școală și socializai cu adolescenții de vârsta ta?

Am trăit și eu clipele astea. În clasa a noua, mă bucuram ca o tembelă că scap de ore, și trei săptămâni îmi rupeam spatele cărând saci de cartofi. Aveam și normă, zece saci de elev, dar nu reușeam să ne-o îndeplinim. Adevărul e că, pe lângă muncă, ne și distram, eram copii încă, ne băteam cu cartofii. Ăia tufliți, zburau ca MIG-urile, când profesorii și supraveghetorii se dădeau mai „hacana”, la umbră, să fumeze. Stââââââânj, plosc!, făcea câte o „cartoafă” fleșcăită direct în capul unuia sau uneia pe care aveam ciudă.

Seara, ne strângeau doi câte doi, făceau prezența, nu cumva să ne tirăm prin alte locuri, și urcam, obosiți și murdari, în autocare. Vorba vine autocare, niște droage prin podeaua cărora se vedea drumul nepietruit.

Altădată am fost la cules de dovlecei. Dimineața era frumos. Noi, copii eram neastâmpărați, plini de viață, bucuroși că scăpăm de școală. Pe la prânz, însă, soarele scotea o bâtă de foc și ne pălea-n cap. Muream de sete. Beam ce aveam la noi, dar apă cucu, nu era în zonă. „Băă, dă ce n-aveți, bă, șăpcălie?”, urla un supraveghetor la noi, și mă simțeam ca la pârnaie sau, mai rău, ca la Birkenau, când naziștii zbierau la bieții evrei care abia se mai țineau pe picioare…

Curgeau apele pe noi și culegeam, culegeam, culegeam, stând pe vine, deplasându-ne cu „mersul piticului”. Îmi amorțeau tălpile, genunchii, făceam cârcei la pulpe. Dar aveam 16 ani și… niciun drept.

Nu-mi amintesc câte lăzi aveam obligația să facem, dar amenințările gen: „dacă nu vă faceți norma, veți fi penalizați cu nota scăzută la purtare, și puși în discuția UTC!”, încă le țin minte.

Seara eram terminați cu toții de oboseală, murdari, cu buzele crăpate. Am vrut să luam și noi doi trei dovlecei acasă. Mă gândeam c-o să-mi facă mama pane, tare-mi mai plăceau.

Am luat doi. Dar a venit o matahală mustăcioasă la mine (era muiere), prima generație încălțată cu gumari, și mi i-a smuls din mână: „Nu ie voie! Ăsta ie furt! Te dau la Miliție!” Apoi a început să ne controleze pe toți. Zburau dovleceii din sacoșe, ca ghiulelele, pentru că fiecare luase pentru acasă câte doi, trei.

„Acu` să îi puneți la loc, în remorcă, tu-vă muma-n cur dă `oți!, ne ordona gheonoaia în gumari. ”

Învinsă, am început să-i strâng de pe jos, dar, în timp ce îi căram la tractorul cu remorcă, m-a trăsnit o idee nemaipomenită, care mi-a schimbat total starea de spirit: m-am apucat să scriu pe dovleci „Jos Ceaușescu!”, ca să mă răzbun cumva. Din tristețe am dat într-o veselie dementă și eu și colegii mei, care s-au luat, evident, după mine. Așa că vreo 50 de dovlecei au plecat spre piețele patriei cu mesaje minunate și educative ca: „M…e Ceaușescu! Ceaușescu e un bou! Ceaușescu = P…a.”

Până acasă, am râs, de a crăpat splina-n mine, iar vezica urinară făcea: piiiu, țiiiu, hiiiiiimmm. Comenta și ea, vezi-bine! Mă dureau bucile obrajilor, burta, coastele, diafragma. Apoi nu mai știu care a zis: „Bă, dacă văd ăia ce am scris și pun Securitatea pe noi?” Odată mi s-a răcit tricoul pe mine. Dar inconștiența și optimismul m-au luat în brațe, din nou, și m-au liniștit. Lasă, că n-o fi dracul atât de negru. Și n-a fost, pentru că nu am pățit nimic. Au rămas doar amintirile.

Altădată, am fost la sortat de cartofi. În noiembrie. Ploua mocănește și bătea un vânt ca pe Vârful Toaca. Ne-au dus undeva pe lângă Piața Progresul, în București. Eram în anul doi de școală profesională. Trei fete în clasă, restul băieți. Aveam mâinile înghețate și mă dureau toate încheieturile. La un moment dat, lângă mine a venit un coleg care mă plăcea mult și, din cavalerism, m-a ajutat. Ne vede dirigul și strigă la el: „Bă, las-o să-și facă singură norma, că nu e vreo prințesă!” Colegul s-a îndepărtat cu frică. L-am înjurat și eu în gând pe „marele bărbat”, care ne privea superior, din picioare, de sub umbrelă (avea umbrelă, nu ca noi!) și mi-am văzut de lucru.

Dar, fiind frig, m-a tăiat un pipi îngrozitor. WC-ul era o baracă, la fel de împuțită ca sufletele unora și ca toată zona. Niște pereți din carton, plini de căcat și zoaie infecte, fără acoperiș, deasupra unei găuri în pământ. Ușile nu se închideau, decât dacă le atingeai, ca să le ții cu mâna. Oribil!

M-am dus, ce era să fac? Simțeam că fac pe mine! Din nefericire pentru mine, câțiva golani din alte clase mai mari, m-au urmărit și, chiar în clipa în care eu mă deșertam fericită, mi-au aruncat în cap o găleată plină cu apă și ulei de motor sau păcură. Nu știu dacă s-au și pișat în ea, dar mai mult ca sigur că au făcut-o. Puteți trăi o secundă disperarea mea? Eram cu nădragii în vine, goală la mijloc, fără nimic pe cap… Găleata era din metal! Mizeria m-a udat fleașcă. Mi-a curs pe față, pe păr, pe gât, pe spinare. Nici să plâng n-am mai putut. Din cap îmi curgea sânge, muchia găleții mi-a despicat scalpul.

Am ieșit din budă și atunci i-am văzut. Habar nu am aveam cine erau. Niște mutre, la fel de infecte ca interiorul WC-ului improvizat. Mutre fără trăsături, goale, submediocre, mai mult decât banale. Fumau și râdeau de mine. Probabil că aveam o față comică…

M-am dus la dirigul cu mutră de gardian din anii 50 la Penitenciarul Pitești și i-am spus. A râs, de parcă și-ar fi vomat plămânii: „Hehehehehee, lasă, că nu te-a mâncat! A făcut și iei o glumă! Ie băieți tineri…”

Nu-mi venea să cred! Eram udă fleașcă, murdară, puțeam ca un cazan cu păcură, afară ploua încă, se însera… „Doamne, spune-mi că e un coșmar!! Că nu e real!!” Dar era adevărat! „Aidi, treci la cartofii tăi!” am mai auzit ca prin vată glasul dirigului.

M-am târât la saci. Unii colegi mă luau la mișto, râdeau de mine, alții mă priveau cu milă, în funcție de caracterul și educația fiecăruia.

În zece minute tremuram ca varga și mă învinețisem la față. Cel care mă plăcea și-a luat inima-n dinți și s-a dus la gardianul care ne era profesor și i-a spus: „Tovarășu` profesor, lu` Fodor Daniela îi e foarte rău! Veniți și dvs. să vedeți!” Când m-a revăzut, a plescăit din buze și m-a trimis acasă: „Du-te acasă, da` data viitoare îți dublez norma, că azi nu ți-ai făcut-o!” Și am plecat. Batjocorită, udă și plină de păcură pe haine, păr, obraji… Așa m-am urcat în tramvai. Lumea se ferea de mine. Acasă, mi-a aruncat toate hainele. Nu mai puteai face nimic cu ele. Nici să speli pe jos, așa erau de negre.

…

După ani și ani, adică acum, în 2019, mi-am adus aminte de toate aceste experiențe pe care le-am trăit cu toții în acele vremuri. Și m-am apucat să-mi întreb prietenii de pe Facebook, ca să văd ce gândesc ei despre abuzurile comuniștilor, dar și despre perioada tinereții noastre „revoluționare”.

Unii își amintesc cu mare plăcere de timpurile practicii agricole și spun că s-au distrat de minune, au mâncat bine fructe și legume, iar munca aceea i-a ajutat mult în viață. Alții, din contră. S-au umplut de păduchi, răni, au răbdat de foame și de sete, au fost umiliți și abuzați.

Iată, mai jos, răspunsurile lor.

„Hihihi! mișto subiect! Am fost cum să nu! Dar era mai mult distracție, decât muncă grea. Am fost la cules porumb, la depănușat, la scos de napi și cam atât. Eram happy-happy, joy-joy că scăpam de 2-3 săptămâni de scoală! Și nu ne omoram sau omorau cu munca. Mi-aduc aminte cu plăcere (știu, sunt puțin atipică pentru generația mea!) de zilele acelea.” L.H.

„Am o amintire amară!! Eu nu am stat nici o zi. Când am văzut condițiile de cazare, am plecat acasă. Niste saltele pline de plojnițe aruncate într-un fost grajd. Dar ce-au pățit colegele mele (studente la medicină) a fost criminal. Fiind foarte cald, majoritatea au rămas doar în sutiene de plajă. Au fost puse să culeagă niște rădăcinoase peste care s-au aranjat niște prafuri otrăvite (contra nu știu ce dăunători) pe care fetele le-au luat în brațe și acolo unde au atins pielea au ARS! Toate au rămas cu cicatrici. Femeile de la culturile respective știau de cât de nenorocite erau acele prafuri nu au spus nimic.” J.R.

„A fost o copilărie frumoasa tocmai fiindcă am trăit aceste practici agricole.” M.C.

„Am fost, începând din gimnaziu. În liceu, sistematic, în fiecare toamna am fost, iar la facultate în primii 2 ani! La struguri si cartofi. În liceu ştiu că ne-au dus la o fabrică de conserve din Arad. REFACEREA se numea. Sortam ardei capia şi schimbam etichetele cu data de expirare de pe borcanele de sfeclă, pe care nu le cumpăra nici naiba şi care evident expirau. Veneau pe o bandă borcanele, ne chinuiam să răzuim etichetele și lipeam cu aracet alte etichete cu noua dată de expirare! O.S.L.

„Jegalia 1987 cred. Barăci cu 70-80 de paturi suprapuse, niste geamlâcuri mici. O putoare insuportabilă. Sfârşit de octombrie friguros, apa rece la cismea (ca să te speli pe dinţi, pe corp) WC în barăci din lemn, undeva în spatele barăcilor de dormit, fără apă. Ceai de nuci, cu gust rău dimineaţa şi mâncare proastă. Nu-mi amintesc mâncarea, că nu puteam să o mănânc. Mâncam biscuiţi cu magiun de la magazinul din cel mai apropiat sat. Ajungeam acolo cu „ia-mă nene” la câte o căruţă sau un tractor. Mai mâncam varză din câmp şi câte un gogoşar. Când culegeam porumb, făceam foamea. Aveam un număr de găleţi de cules. Panuşele erau tăioase şi ne usturau tăieturile lor. La gogoşari, aranjam cutiile pentru export. Alegeam gogoşarii cei mai mari, scuipam pe ei şi îi lustruiam cu o cârpă. Ca să facem mai repede numărul de cutii, cu mintea noastră de studenţi, ne-a venit ideea să punem gogoşari nealeşi la bază, şi mari şi lustruiţi la suprafaţă. Ne-a mers până la un moment dat, când asistentul universitar X care ne număra cutiile ne-a prins şi ne-a pus să refacem totul. Visul era să mergi la cules de struguri. Cică erau buni. Doar că eu n-am avut norocul ăla.” Cristina D.P.

„Ah, cel mai rău era la cartofi. Ne încărcau dimineaţa din faţa şcolii într-o rată din aia nenorocită, împuţită, care părea că se dezmembrează la fiecare hurducătură şi ne descărcau pe câmp. Când ajungeam acolo, eram deja galbenă la faţă, cu mațele în gât, blestemându-l pe Ceaușescu. Acolo, pe câmpul prăfuit trebuia să dezgropăm ultimii cartofi, adică cei rămaşi în urma recoltării mecanice. Până la un punct aşa făceam, îi culegeam, devenind şi noi aidoma tarlalei, adică pământii şi prăfuiţi. Dar nu ne lăsam doborâţi de sarcinile muncii voluntare forţate. Ne distram cum puteam. Câmpul acela arid, era al nostru, la urma urmei. Îngropam cartofii înapoi, îi alegeam pe cei mai frumoşi şi încingeam un foc, aşa, măcar să ne câştigăm hrana pe orele acelea, pe care le uram: cartofi copţi în jar. Chit că-i mâncam mai mult cruzi, ne răzbunam şi noi aşa, pe regimul terorii. Traume? Da, clar. Era mai ales schizofrenia aia că nu puteai să spui ce gândeşti. Ştiam că suntem folosiţi ca sclavii pe plantaţie, dar nu puteam înjura. Inventam minciuni să scăpăm. Mulţi din generaţia noastră au rămas cu sechele din astea de duplicitate, falsitate, chiul, etc. Mulţi am ajuns cinici şi schizo. Şi mie mi-au luat nişte ani să învăţ să-mi exprim deschis sentimentele, gândurile. Unii n-au reuşit niciodată. Au păstrat otrava în ei şi au lăsat-o să lucreze încet.” Lidia M.

„Muncile astea agricole erau reeducare, exact ce se făcea prin China, Cambodgia şi Vietnam că doar am avut profesori de nădejde. Eu nu am fost la munci agricole, am fost pe șantier în perioada 1989-1991” Adrian G.

„Eram la struguri, la prune, la depănuşat porumbi. Groaznic! Mai ales că nu prea aveam ce pune între feliile de pâine. Dar, evident, noi eram copii veseli şi cântam, vorbeam, ne simțeam cum ştiam şi noi mai bine. Deseori venea în control tovarăşa Bărbulescu, sora tovarăşului Ceauşescu, să nu cumva să furăm din avutul obştesc. Era teroare când venea! Eu sunt din Slatina, Olt. Venea des şi în inspectii şcolare, ea fiind inspector general. La un moment dat, ni se preda poezia iubirii şi a naturii. Dintr-o dată, ne-am trezit cu ea, că îi zice profului de română, să o lase mai moale cu iubirea, că de aia ajung fetele curve. A trecut, rapid, la poezia naturii. Asta după ce ne întrebase care era producția de „oauă” pe județul Olt. Cam aşa se întâmpla.” Florina U.

„Eu am fost prin 87-88 cred. Oribil, sunt traumatizată încă. Am sortat ceapă. Era o toamnă urâtă, ploioasă, iar ceapa putrezită miroase sinistru, încă şi acum, dacă simt mirosul acela mi se face rău instantaneu.” Gabi A M.

„Am făcut patru ani de practică agricolă în Podgoria Miniș-Măderat. Culegeam struguri în lădițe din lemn, aveam de umplut 20 pe zi. Mergeam la practică într-o remorcă trasă de un tractor, șezând pe niște găletușe în care aveam pâine. Asta fiindcă nu ne duceam cu noi de mâncare. Mâncam doar pâine și struguri. Nu ne duceam mâncare nu pentru că nu aveam ce, întotdeauna aveam, la țară, mâncare. După ce guști însă o dată pâine moale cu struguri, nu mai vrei altceva. Era fain și îmi amintesc toamne însorite, dealul plin de copii, profele care numărau lădițele și ne promiteau note mari la purtare dacă lucram mai repede și plecam acasă mai devreme, terminându-ne norma de 20 de lădițe pe zi. Nu era greu. Mai ales că, după practică, primeam 36 de lei. Bani faini. Mâncam în fiecare zi de ei langoși cu brânză și mărar. Din 10 octombrie încolo, normal, când se termina practica. M-am tot gândit dacă a fost nasol. Nu, n-a fost. Mai nasol mi s-a părut internatul, în timpul liceului. Ce n-aș fi dat să fiu pe deal, la struguri. Eram fani „țâța caprei” pe atunci, soiul acela de masă cu boabe uriașe.” Eugenia C

„Imi amintesc cu mare scârbă că a fost ceva oribil şi umilitor! Eram nişte copilaşi fragezi obişnuiţi cu buchiselile din cărtulii şi cam atâta şi brusc am fost puşi în faţa faptului împlinit! Ba mai aveam şi normă! Un palet, de mere, un sac de păstăi, etc. Cel mai naşpa a fost când ne-a dus pe un câmp deschis la cules de păstăi! Eram cot la cot cu ţărăncile din CAP, culegeam la întrecere, care putea mai mult, nu prea mai erau păstăi, pentru că femeile de la ţară erau foarte vrednice în ceea ce făceau ele zi de zi. Aveam 15 ani, eram în clasa a IX-a profil mecanic, la un liceu real, cum era atunci. Lăsam acasă pe Modern Talking de pe caseta mea nouă ORWO proaspăt înregistrată de la copilul din vecini şi mă duceam cu forţa la o muncă neînchipuită pentru mine până atunci! Ce naiba, eram copil şi încă unul crescut la oraş care văzuse păstăile doar în oală! Oribil! Şi cum ziceam, culegeam ce găseam alături de lelea Vica… La un moment dat văzând că nu-i cale să strâng un sac de păstăi i-am zis că io fug acasă şi-mi bag picioarele în ele pastai! Ea când m-a vazut ce hotărât eram, a zis asa: -Ia mă copile, uite, de aici, din sacu’ meu şi pune la tine în sac! Şi deşerta tanti Vica sacul ei într-al meu! A zis să mai stau un pic prin preajmă, să nu intre ei la bănuieli.” Septi

„Am avut norocul să merg in 5 practici agricole. La 40 de kg cât aveam, am muncit de m-a luat naiba. Am cules de toate: porumb, struguri, sfeclă, fasole, mere şi cireşe. Am început în clasa a noua, cu porumbul, la o fermă unde se creşteau şi oi, a căror carne nu lipsea din meniu. Cum nu-mi place carnea de oaie, două săptămâni am mâncat mai mult pâine goală. La micul dejun ne serveau ceai, din care, de obicei, nu lipseau muştele. Noroc cu profesorii care ne încurajau să scoatem muştele şi să dăm ceaiul pe gât, ca să avem putere, că ne aştepta o zi grea. Grea!??? Groaznicăăăă!!! Eram doar nişte copii care aveau nişte norme de adult care a lucrat o viaţă în agricultură. Cel mai urât era când trebuia să mergem la „baie”. Sute de copii la două gropi cu o putoare greu de descris.” Iulia H.

„Am fost la cules porumb și sortat cartofi. Un rând de porumb avea cam cinci sute de metri, știuleții te tăiau la mâini, erai certat dacă lăsai vreunul în urmă și țăranii râdeau de noi pe margine! La cartofi a fost mai ușor, dar am avut mâinile negre o săptămână: jumătate erau stricați!” S. Radu

„Am mers în clasa a IX-a la sortat cartofi. În niște beciuri friguroase erau grămezi de cartofi pe care trebuia să-i sortăm în funcție de mărime. Ion, un coleg, era nebun după mine. Cum stăteam în jurul grămezii de cartofi, cu mâinile murdare până la cot, m-am trezit că Ion se năpustește asupra mea, cu intenție să mă sărute. N-am avut timp să reacționez, așa că scopul lui a fost atins. Am simțit că turbez. M-am apucat să-i car pumni așa murdară cum eram, spre deliciul și amuzamentul colegilor. Apoi am alergat afară și am vomitat. A fost cea mai traumatizantă experiență din vremurile de practică.”

„La cartofi, la varză, la porumb, la cules mazare. Mizerie mare, frig, nu primeai nici un pahar de apă, nu mai zic de un sandwich. Noroc cu caterinca. Ah, şi am reuşit să-i zbor pălaria dirigului cu un cartof. La 50 de metri, fără să-i dilesc scăfârlia.” Alex

„Abia aşteptam practica agricolă. Era mare distracţie. Dormeam în paturi suprapuse, lenjeria şi paturile erau vai de ele, mâncarea puţină, adusă la prânz pe câmp în vase de aluminiu, cu linguri şi castroane de aluminiu. Tinereţea şi bucuria noastră trecea repede peste lucrurile astea. Împărţeam proviziile de acasă în cameră şi se scoteau comorile din bagaje: nesul şi ţigările. Aveam tot felul de trucuri să fentăm munca şi să ne facem planul. O singură dată am nimerit prost: la sortat sfeclă. Nu ne-au ţinut mult acolo, că eram mai mult încurcă lume decât ajutoare şi ne-au trimis la mere. Am cules struguri şi mere, asta era specificul zonei.” Ide

„În liceu, practica agricola era 2 săptămâni, mers la o fermă la cules de mere. În primul an, a fost traumatizant: a plouat aproape în fiecare zi şi ironia situaţiei: nu aveam apă caldă să ne spălăm; dormeam într-o cameră cu paturi suprapuse toată clasa. Când am plecat de acolo, toate fetele aveam păduchi! Asta a fost la Batos.” Ninuta

„Unicul aspect pozitiv al practicii agricole impuse de comunişti a fost faptul că eram tineri. „Distracţia” despre care citesc în posturile de mai sus era doar un mod de a masca o realitate urîtă: munca forţată deghizată, unelte neadaptate, profesori habotnici, biciuiţi la rândul lor de secretarul de partid, şcoala făcută pe repede-înainte ca să compenseze perioada de la munci. Da, am avut momente fun cu colegii, dar nu pot să spun că perioada aia ar fi construit ceva fantastic în mine, în termeni de valori sau calităţi. Era doar încă o față nenaturală a sociătăţii româneşti de atunci (şi într-o oarecare măsură şi a celei de acum) în care toate mentalităţile care ne-au deservit de-a lungul istoriei se regăseau, dintr-odată, glorificate de penurie şi de obedienţa maladivă a românilor. Da, ştiu că sunt disonant în discursul nostalgic, dar îmi este greu să găsesc circumstanţe atenuante pentru cele întîmplate în acea perioadă.” Alex

„Am facut practica agricolă pe timpul lui Ceauşescu. Pe o parte era distractiv, privind îns` ‘în afară’… Cei de vârsta noastră făceau excursii informale şi practică Boeing, Mercedes, ferme agricole automatizate… la noi era o bătaie de joc generală, frustrantă acum, în limitele normalităţii atunci, neavând repere sau grade de comparaţie.” Ovidiu

„Niciodată NU voi uita mirosul ăla insuportabil de la sortat cartofi… Şi nici cum am pus, eu, la pământ, un rând de porumb, că ei au zis să dăm cu sapa la rădacină, ca să tăiem buruienile.” Daniela

„Mă lași? Care traume… Distracție maximă! Adevărat este că eu și cei din liceul nostru am fost doar la sortat de cartofi, ceapă și o singură dată la cules de căpșuni. În rest la cărat lădițe în Piața Obor.” Mihaela V

„Prezent! Cules de ardei gogoşari, sortat cartofi şi cules porumb în clasele 7 şi 8, cules struguri pe Dealul Viilor din Drăgăşani in clasa a 11-a! La gogoşari, noi nu aveam voie sa luam nici măcar o coadă acasă, în schimb profesorul care ne interzicea asta a fost prins cu rucsacul plin de gogoşari făcuţi felii! La porumb, am văzut cea mai tare săritură în înălţime de pe loc! Profa de sport, din poziţia sezând cu popoul pe grămada de drugi, s-a speriat de un şoarece şi, fără bătaie, doar strângând din fese, a levitat cam un metru jumate în aer.” Vali

„Nu prea am amintiri plâcute din practici… Stâteam în condiţii mizere, munceam mult, mie, o fată care am trăit la oraş, normele mi se păreau imense, şi cu greu reuşeam să le îndeplinesc. Ţin minte că odată, când eram la cules de mere, stâteam la o fermă, a fost rupt un berbec de un câine de acolo. Bineînţeles că a doua zi am avut mâncare la prânz, mazăre cu carne de berbec. Bleah! La mere m-am nenorocit cu genunchii, stăteam pe pământ la sortat merele, aveam la gât un inel de măsurat merele… Când m-a luat mama acasă m-a dus în braţe, că nu mai puteam să mă ridic în picioare, dacă mă aşezam pe scaun… Am fost și la cartofi, şi la sfeclă, şi la struguri. Nu pot să spun că am amintiri placute. Mergeam că era obligatoriu. Asta e tot.” Gabriela

„Pe noi în ’84-’85 ne duceau, cu cazare, câte o săptămână la gulii şi cartofi. Cazare în nişte condiţii groaznice, în ferme zootehnice unde dârdâiai de frig cu tot cu cele 3 pâturi uzate. De dimineaţa, de la prima oră, până se lăsa întunericul munceam. Mâncarea era împuţită. Aproape toti plecam bolnavi de acolo. Munceam într-un ritm infernal. Cei mai duri profesori erau cu noi. Nu-mi amintesc deloc cu plăcere! Am fost şi în armată la munci agricole la Bragadiru… din iunie până în noiembrie. A fost incomparabil mai bine! Condiţii de cazare şi mâncare incomparabil mai bune faţă de perioada liceului!” Iulian.

„A fost cea mai umilitoare perioadă din viața mea. Și lungă, din gimnaziu și până în liceu, inclusiv. Nu mai țin minte da’ parcă ne chemau și din vacanță pentru nenorocita aia de practică. Aveam degetele negre. Cel mai mult am muncit la coacăze. Din cauza asta, de atunci nu le mai suport.” Roxana

„Care traume? Ne ducea la depănuşat porumb. Erau gramezi mari, de 2-3 tone şi fiecare clasă trebuia să facă o grămadă. Era întotdeaună cineva care anima atmosfera. Ghici cine era în vârful grămezii şi spunea bancuri? Eu! Sau la adunat legume în Badalan, Galaţi. Acolo am descoperit că vinetele crude, cele micuţe, nu numai că se desfăceau ca bananele, ba aveau şi gust de banane! Era prin 1983.” Aurora M.

„Dacă nu ai ținut niciodată în mână o sapă, pentru că ești de la oraș, fie îți pare greu, fie pare o aventură. A fost și cazul meu. Am prășit pentru prima dată în viața mea la practica agricolă. Am scos sfeclă furajeră, cu mâinile, în frig… a fost cel mai greu și mai urât. Am recoltat ceapă verde din seră, soia. Cam greu și aici. Am recoltat porumb, pe care l-am cărat în tractoare cu coșărcile… Cel mai frumos a fost la căpșuni, deși stăteam aplecați ore întregi. Dar mâncam delicioasele fructe cu pământ cu tot!” Gina.

„Distracție maximă…. evaziune perfectă… comunismul însuși fiind o evaziune din tot ce e normal la cap pe lumea asta.” F.S.

Mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat la scrierea acestui text.

Foto. Dana Fodor Mateescu