Curentul International

Curentul International Magazine

Satul din Ţara Oltului. Trecut-prezent-viitor

8 min read

Satul din Ţara Oltului. Trecut-prezent-viitor

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Abordarea unei teme despre satul din Țara Oltului pe coordonatele temporale este cu atât mai necesară, cu cât, în lumea de azi, cu tendințele ei de omgenizare, supraviețuirea unei zone depinde obligatoriu de a restaura și a modela acele condiții care să asigure coexistanța specificului în multiculturalitatea din pluralismul democratic.

Desigur că o perspectivă subiectivă, în limitele realității obiective, ale cunoașterii și ale spațiului unei emisiuni Tv, presupune doar atingerea unor aspecte integrate în povestea satului, în care să intrăm ca într-un laborator metodologic trăirist.

Am selectat din proiectul poetului Ovidiu Oană-Pârâu patru cuvinte aflate în raport de interdependență: „eu”, „casa”, „satul”, „Țara Oltului”. Ele generează câmpuri de înțelesuri sintetizate în esențe: „sinele”, „cuibul părintesc”, „sufletul satului în sufletul ținutului”. Sinele individual se raportează la sinele colectiv, omul fiind o ființă socială, participă la sinele colectiv, reprezentat de valori și filozofii de viață: „cei șapte ani de acasă”, legile nescrise ale codului etic popular.

Transpuși în imagini de poveste a satului, avem mai întâi o privire asupra ținutului numit de cei vechi Terra Blahorum, adică Țara Vlahilor, a românilor. Termenul de țară provine de la faptul că acest spațiu este mărginit de două formațiuni geologice, râul și  cremenea muntelui, prin toate valurile istoriei prin care au trecut satele românești cuprinse între aceste hotare. Observând dispunerea caselor în jurul bisericii, imaginația ne permite să le raportăm la absolutul creștin și să spunem că e vorba de un ținut sacru, vegherat de Iordanul nostru și de Muntele Măslinilor, iar satele să fie reprezentate de arborele axiologic. Dacă-i tăiem rădăcina, copacul se usucă. Iată o posibilă intuire a mesajului emisiunii promovate de dvs., acela de recuperare, reevaluare și restituire a valorilor.

Semnificațiile așezării caselor în jurul bisericii aparțin unei alte teme, despre care inițiatorul Muzeului Clopotelor de la Șercaia este cel mai în măsură să vorbească. Menționez doar o zicere latină, care nu are nevoie de nicio traducere pentru a ne atrage atenția asupra rostului nostru pământesc: „Vivos voco, mortuos plango, fulgura frango”.

Ca să ilustrăm relația trecut-prezent-viitor în povestea satului românesc din Țara Oltului, trebuie să pornim de la constatarea unei realități obiective, aceea că nu există o ruptură între aceste dimensiuni temporale. Există și va exista un spirit al veacului (latinii în numeau „saeculum”), independent de voința noastră, care determină dezvoltarea. În epoca modernă, se observă tendința de omogenizare a civilizațiilor prin eliminarea unor decalaje și sincronizarea cu valorile occidentale, după cum observa Eugen Lovinescu în „teoria sincronismului”. Trei concepte concretizează dimensiunile temporale: trecutul înseamnă raportarea la anumite repere; prezentul se definește prin modernitate, iar viitorul,prin tendințe și proiecte. După 1989, viziunea europeană promovează conceptul dezvoltării durabile în toate domeniile: ecologic, economic, social, artistic, concept promovat prin studiile sociologice, prin mass-media. Coeziunea este asigurată de cultură ca resursă de identitate în toate domeniile menționate, apoi în turism, investiții. Pentru argumentare, selectez două repere, pe care le raportez la specificul profesiei și aleg două sate din Țara Oltului, satul Lisa și satul natal. Sunt semnificative și pentru ce înseamă raportarea eului individual la colectivitatea reprezentată de elite.  Întorcându-se în satul natal, scriitorul Octavian Paler proiecta imaginea satului în destinul copilului trăitor în colectivitate patriarhală, pe care o vede în jurul valorilor fundamentale: biserica, școala, instituțiile administrative, chiar cârciuma ca mediu de socializare.  Cartea sa „Autoportret într-o oglindă spartă”, despre care am scris în volumul „Paralele în destin”, este o proiecție mitică, în valorile etice, a omului modern, trăind lucid și dramatic, în căutarea unei perfecțiuni, pe care știe că nu o poate atinge decât prin paradisul copilăriei ca salvare din infernul lucidității.

Alegerea satului natal are un motiv firesc, ține de emotivitatea trăitorului care vede lucrurile și din interior și care se raportează mai bine la eul colectiv din trecut și prezent. Reprezentat în sec. XIX de personalitatea scriitorului Ion Codru Drăgușanu și în prima jumătate a veacului următor de personalitatea lui Dimitrie Gusti, Drăgușul își poate raporta dimensiunea spirituală la doi  întemeietori de școală românească. Ion Codru Drăgușanu înființează prima școală românească din Făgăraș, Dimitrie Gusti înființează Școala Sociologică de la București, care în 1929 inaugurează, în premieră sociologică mondială, campania de monografiere a satului Drăguș.  În volumele de versuri, „Alfabet  pe bătăile inimii” și „Surâs în penumbră”, le-am dedicat câte un mic poem în semn de prețuire. În toate cărțile de proză am scris despre cele două personalități întemeietoare de cultură.

Revenind la imaginea trecut-prezent, observăm că în satele făgărășene a existat o tendință de progres de-a lungul vremii. Până în 1918, politica statului austro-ungar a frânat procesul economic cu structură proprie. În Drăguș, unde s-ar fi putut dezvolta industria lemnului, ocupația principală o constituia agricultura, bazată pe mica gospodărie țărănească. Solul sărac, insuficiența pământului i-au determinat pe drăgușeni să lucreze și pe teritoriul satelor vecine, ajutați de spiritul lor activ, după cum remarcă Alexandru Bărbat în studiul  despre economia Drăgușului. După 1918, drăgușenii au profitat de progresul economic, și-au intensificat culturile, au folosit în comun mașinile agricole, pe lângă animalele de muncă, iar după 1962, vechiul sistem bazat pe mica gospodărie țărănească se modifică, având consecințe și în structura socială, diversificată în funcție de pregătire, de ocupație: specialiști în sectorul vegetal, în cel zootehnic, secție de mecanizare, cadre medicale, specialiști pe discipline școlare. Consecințele se pot urmări și în migrațiile de la sat la oraș, în interesul localnicilor pentru emanciparea culturală, în mutațiile din meșteșugurile artistice. Am prezentat astfel de aspecte în cartea „Drăguș, un sat românesc”, ca bază pentru cercetatrea folclorului literar local, între tradiție și inovație. Un exemplu de emancipare social-culturală îl constituie relațiile sociale și culturale, semne de modernitate de după Marea Unire din 1918, în care dimensiunea etică presupune criterii de apreciere, capacitate de înțelegere. Traian Herseni vorbește despre „Clubul Husarilor” din casa lui Isac Stanimir, în care se discutau problemele obștești și se comentau ziarele vremii. Iată ce spune inițiatorul clubului: „… noi trebuie să știm cum merg lucrurile ca să știm cu cine votăm, altfel ne vindem pe un pahar de rachiu, așa-i mai bine?

Un exemplu de preluare din trecut a elementelor de cultură este rolul școlii , care a valorificat patrimoniul pentru prezent  ca să-l restituie generațiilor viitoare. Școala este busola ocrotită de credință și susținută de implicarea autorității locale pentru antrenarea colectivității. Orcine vrea să conducă trebuie să înțeleagă principiul evanghelic, acela de slujitor al comunității și nu de șef al ei. Din experiență proprie, am înțeles că de unul singur nu se poate face nimic. Ca să apară prima mea carte depre resursele folclorice, a fost nevoie mai întâi de cercetare pe teren și de confruntare a categoriilor descoperite cu cele analizate de echipa de monografiști. Am găsit susținere în conducerea școlii din sat, în conducerea primăriei și, prin efort colectiv, am valorificat materialul cultural, concretizat în premiul întâi la Faza Națoinală a concursului „Cântarea României” din 1977, cu ansamblul școlii și premiul întîi la Festivalul Internațional de folclor din Austria,  1984, cu ansamblul Căminului cultural. Tot atunci am inițiat centenarul morții lui Ion Codru Drăgușanu și l-am invitat pe academicianul Șerban Cioculescu, îngrijitorul celei de-a treia ediții a „Peregrinului transilvan”. Am primit, spre păstrare,  toate edițiile cărții lui Codru Drăgușanu de la cea din 1865, sub îngrijirea autorului, până la ultima, cea semnată de Corneliu Albu, inclusiv „Rudimentele gramaticii românești”, din 1828. Cu un așa patrimoniu am inițiat Camera memorială „Ion Codru Drăgușanu”. Din păcate, în vremurile tulburi de după decembrie 1989, ele au dispărut. Din fericire, în prezent factorii de răspundere s-au implicat în organizarea bicentenarului nașterii lui Ion Codru Drăgușanu, sărbătoare desfășurată sub auspiciile Despărțământului Astra, în 2018.

Pe urmele cercetării lui Dimitrie Gusti, Drăgușul beneficiază azi de numeroase lucrări  de cercetare,  cunosute în țară și peste hotare datorită programului de la Muzeul Satului din București, datorită implicării Facultății de Sociologie de la Universitatea „Transilvania” Brașov, datorită drăgușenilor inimoși, trăitori în sat sau stabiliți la oraș. Nu în ultimul rând, datorită reluării primului film sociologic despre Drăguș din 1929, cu ecranizări din  actualitate,  din  40 în 40 de ani.

Pentru viitor, ar fi ideal să se valorifice tot materialul filmic, de carte, să se inițieze alte programe, cum au fost întâlnirea cu studenții de la Upsalla (Suedia), întâlniri cu scriitori, cercetători, cum s-a făcut mai înainte. Autoritatea locală trebuie să se implice mai mult în redeschiderea bibliotecii, în care să fie reprezentate toate monografiile despre Drăguș, toate cărțile despre sat, iar la punctul de informare turistică să fie și ele reprezentate ca o promovare a turismului local, nu doar prin serbări dn când în când. De asemenea, ar trebui susținute maniestările tradiționale întrate în ultimii ani într-un fel de amorțire: echipa de dansuri a tineretului, ceata de feciori, emblematică în toată Țara Făgărașului. Astfel se demonstrează că matca stilistică a satului e ocrotită, valorificată și restituită ca un act de idenitate pozitivă.

Îndemnuri pot veni din noi înșine, din exemple de pretutindene românească, așa cum este Boian, regiunea Alberta din Canada, ale cărui arhitecturi bucovinene (case, biserică, muzeul pioneratului românesc dincolo de Ocean) au fost recunoscute drept patrimoniu de către oficialitățile canadiene. Așadar, se poate atunci când avem nu șefi, ci leaders ca Ștefan Străjeri, directorul „Curentului internațional” (SUA), din moment ce potențial uman altruist există.

Foto. Viorica Pop

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.