Curentul International

Curentul International Magazine

Pe aici, prin Aiudul de pe Mureș, trecea cândva o copilărie și o adolescență…

10 min read

Pe aici, prin Aiudul de pe Mureș, trecea cândva o copilărie și o adolescență…

Autor: Ramona Sandrina Ilie (Alexandria, Egipt)

 

Pe aici, prin Aiudul de pe Mureș, trecea cândva o copilărie și o adolescență. Avea zâmbet larg, ochi mirați, obraji îmbujorați, blugi rupți, rochii vaporoase, rucsac și bocanci, dansa, cânta, plângea, iubea, greșea, repara, venea, pleca.

Pe aici am legat și dezlegat prietenii, iubiri, am trădat și am cunoscut trădări, dar și suflete loiale, curate. Am suferit și am făcut pe alții să sufere, am luat oameni în suflete, pentru o eternitate.

Aici am mers la grădinița veche, de pe DN1, din fața parcului, unde bunica mă ducea mereu să mă dea pe hintă, ca apoi să coborâm prin partea cealaltă, pe la Casa cu pitici.

Foto. Casa Piticilor

Tot aici, bunicul mă lua uneori cu rata lui galbenă pe care lucra și unde avea un scăunel pregătit pentru mine, lângă șofer. Mă ducea pe toate coclaurile Aiudului și Râmețului, pe la mocanii de la munte, iar uneori, rămâneam să dormim în câte-o noapte la vreunul în șură sau sus, pe căpița de fân.

Foto. Autogara veche, cu rata lui Iuăn în dreapta

 

Îmi arăta Iuăn al meu toate stelele, constelațiile și îmi povestea de el când era mic, cum a rămas orfan la nici 6 ani, în timp ce spărgeam cu el alune de pădure și beam lapte de bivoliță. Cel mai bun! Proaspăt și cald!

Foto. Bunicii mei, Ioan și Aurelia

 

Aici, Aurelia, buna mea, îmi făcea cea mai bună supă de tăiței și cea mai bună tocană de pui cu mămăligă. Îmi amintesc cum tăia mămăliga cu ața. Tata face la fel, iar eu, ca ei. Fugea săraca în toiul nopții cu mine în brațe la doctoră că iar făceam aprindere de plămâni și se tânguia că nu mai am loc pe fund unde să îmi facă injecții. Se amăra tare că iar fac peniciline și plâng. Numa tremura săraca…ea, de durerea mea. Și tot ea, alerga cu mâinile în cap după mine la stadion. Că fugeam după unchiu Dorin și bunu. Săream gardul și dusă eram la vale. Ajunsă acolo, că nu mai ocoleam eu juma de oraș, dădeam jos sandalele și pâș-pâș prin apa rece, acolo eram. Numa se trezeau cu mine. Ei nu aveau nici o treabă. Râdeau. Buni băieți! Și ce bine era! Ce conta câți sfinți și dumnezei, câte scuipături și origini femeiești auzeam? Făceau parte din imaginea aia, din povestea aia, care acum a devenit asta și era fain. Exuberanță, dramatism, toate le trăiau bărbații ăia acolo, în timp ce eu, îi auzeam undeva departe, difuzi, inspirând mirosul de iarbă verde, de halviță și acadele, de bere, țigări și fier topit de la Metalurgica.

Foto. Stadionul vechi „Metalul Aiud”

Nicăieri nu era mai bună înghețata și halvița, decât acolo, în timp ce ei sudălmeau pe toate limbile pământului, ca apoi să se bată pe umăr și să se strângă în brațe. Solidaritatea asta a lor, m-a uimit și mi-a plăcut mereu. De aia eram mereu a lor, a băieților. Tunsă băiețește, pantaloni scurți, adidași și fotbal. Glezne rupte și urlete, pumni și împăcări.

De asta aveau parte bieții bunici de la mine. Vecinii veneau la ei mai în toate zilele. Ca la Biserică, cum zicea bunul râzând:

– Ramonuță, iar ai spovedit vreunul? Așa vin vecinii ăștia pe la noi, ca oamenii care merg la Popa la spovedit!

Și râdeam. Că alduisem. Mai ales pe Muri. Ani de zile a purtat rănile mele ba în glezne, ba în suflet. Că așa a fost să fie. Dar a fost un fotbalist pe cinste și un băiat bun. Poate prea bun. Și un prieten de nădejde. Și un suflet drag.

Singurul băiat care nu a încasat-o de la mine și cu care mă înțelegeam…pe semne, pe tăceri, pe priviri, pe suflet, era Luci. Cu el am crescut spate în spate, suflet lângă suflet. Cu el mergeam de mânuță peste tot. Cu el nu m-am certat niciodată. Cu el, toate le-am povestit. Prietena mea cea mai bună, era Ema. Sufleta mea. Părtașa mea la toate. Bune, mai puțin bune, plânse, trecute, durute, iubite. Sore de cruce. Ne-am și făcut noi trei o dată, frați de cruce, așa cum văzuserăm la cinema în Micro, la filmul cu Winnetou. Câte am trăit și noi trei. Cât alții în zece vieți. Dar au zburat toate. Și noi, cu ele. Uneori, mă întreb dacă am fost reali, noi trei. Dacă am existat sau mintea mea îi naște mereu și mereu. Dar îi duc în mine. În suflet, în sânge, în lacrimi, în bucurii. Știu sigur că ne-am fost. Dar nu ne-am rămas, decât departe. Noi, cei trei mușchetari, cei trei frați de cruce, azi nu mai știm nimic unii de alții. Decât că avem familii, copii, iar zâmbetele din fotografii, ne indică a fi fericiți.

Tot buna, tricota cele mai frumoase și călduroase pulovere și șosete și cosea cele mai frumoase draperii. Niciodată nu am să știu de unde avea buna atâta migală, răbdare și știință pentru toate alea. Dar avea. În afară de tăiței, nu am învățat să fac nimic ca ea. Zici că am două mâini stângi la tricotat, deși, uneori, când mă ia dorul de Aurelia, bag în andrele și fac una pe față, una pe dos…ca dorurile mele de ei, împletite sărat într-o ceață de lacrimi.

– Nici acum nu știu închide ochiurile, bună! Nici acum…

Și cât se chinuia săraca să mă învețe de bine. Dar avea pe cine? Că eram ca hăndrălăii pe stradă și străzi, toată ziulica. Ba băteam nucul de la penetenciar, ba tratam cu deținuții să îmi dea poșete și pixuri de alea frumoase făcute de ei, iar eu le dau mâncare și mere. Polițiștii de la penitenciar, mă lăsau. Ei știau că mulți de acolo meritau merele alea și cum nu puteau să le dea drumul, le ajuta zilele negre. Cu mine, jucau șah și table. Și îmi dădeau bomboane. Sau bobârnace, după caz. Și Duamneee, ce îmi plăcea mie de un polițist înalt, brunet, cu ochi marini. Până într-o zi, când a dat cu piatra după un câine. Am dat și eu după el, apoi am fugit în curte la buna. Am auzit numai:

– Las că te prind eu!

Cred că și acum mă caută, că veci nu m-a prins și nici nu l-am văzut că ar fi avut vreo intenție.

Îmi mai amintesc când auzeam sirena de la Metalurgica. Acolo lucra jumătate de oraș. Atunci, trăgeam repede niște adidași în picioare și fugeam înaintea lui unchiu Dorin. Marele Urs…așa îi spuneau colegii. Sau Rambo. El împletea cablurile alea groase de oțel pentru macarale. Era cel mai bun. Și era. Nu doar la meseria lui, dar și în suflet. Știam eu, că după ce se plesnea, îndruga mereu de ale lui, iar eu pricepeam că era om bun. Mă iubea dumnezeiește, dar și eu pe el. Alergam până pe podul peste vale la gară și așteptam. Când călca el pe pod, trosnea podul ăla de oțel. I se auzeau pașii, de departe. Închideam ochii și ghiceam întotdeauna pașii lui. Mereu îmi aducea gumă de mestecat, acadele, pufarine. Numai el știa cum și de unde. Când era ceva mai bine, aducea câte o Africana. Și a tot adus, până o iarnă grea, l-a luat în brațe și a alergat cu el la îngerii cerului. Grea iarnă, grea…Nu o mai uit!

Foto. Unchiul Dorin stânga, sus, bunicii și părinții

Nici țipetele bunicii care sfredeleau cerul și sufletul Domnului, ca niște gheare și neputințe, ca niște rugi, cruci și implorări. Până nu a mai avut glas. Bietul tata…pe umerii lui se puseră crucile bunicii. Că o iubea. Nespus și ireal de mult. Știa el de ce. Că bunica i-a crescut mai mult singură pe amândoi. I-a îmbrăcat, i-a trimis la școli bune și i-a făcut domni. S-a îngrijit de ei, ca o mamă care deși ducea cruci și răni grele, nu a știut-o nimeni. Singură se trezea dimineților și pe toate le termina până la prânz. Apoi, tricota, cosea și cânta. Buna cânta frumos. Și bunul, dar murmurul ei, mi-l amintesc cel mai bine. Apoi, altă iarnă grea, mi-a luat-o și pe Aurelia.. Dar am bucuria că a văzut-o pe fiica mea. Și a ținut-o în brațe. Și a iubit-o și legănat-o, ca pe mine. Și ea îi spunea: Augustina!

– Tu, Augustină…

Așa mi-o amintesc eu pe buna…plecând la îngeri și murmurându-ne pe toți, iar noi pe ea, în amintirea ei. Grea iarnă, Doamne! Grea, cât o piatră uriașă de moară! Toți or plecat în Raiul Cerului. Numa casa mai îi acolo. Și amintirile. Mirosul bunicii când intru. Râsul larg al bunului și brațele lui Dorin. Toate sunt acolo.

Uneori, când ajung la casa bunicii, merg în camera mea, inspir, iar din bucătărie adie un miros de mămăligă caldă, supă de tăiței și tocană. Revăd târgurile din piață, acadelele, pe mine alergând pe dalele de piatră la tușa Marinică și la fete. Îmi plăcea mai mult când au locuit la blocul de la autogară. Era mai frumos drumul până la ele. Tușa…eu nu îmi imaginez să fi fost vreodată îndrăgostită de vreo tușă, așa ca de ea. Era și este încă, mulțumesc Domnului, blondă, cu piele albă, albă, ca spuma laptelui, cu doi ochi mici și negri ca cicoarea, buze roșii, roșii și râdea. Mereu, mereu, râdea! Eu nu mi-o amintesc niciodată tristă, pe tușa! Niciodată! Toate poverile și le ducea râzând și zâmbind. Și mirosea a înger și turtă dulce, tușa mea!

Și cu amintirile astea, o iau pe strada gării în jos, către Micro. Revăd podul și înțeleg că multe amintiri, vor rămâne acolo, așteptând. Probabil, nici ele nu știu ce. Iubirile trecute, oricum, nu mai sunt iubiri. Au înțeles și ele asta, dar poate emoțiile acelea de fluturi străvezii, minunea clipei, când lingeam din aceeiași înghețată doar să ne atingem nasurile și mâinile, când mi-ai împletit inel din iarbă, când mi-ai cules stelele în priviri și am fost sărutată pentru prima dată. Poate, dorul de timpurile alea mult mai năvalnice, dar totuși calme și calde ca o poezie mereu nescrisă în totalitate. Pe podul ăla, amintirile încă mai dansează pe melodia aia de la balul de absolvire, Radule. Ele o mai aud. Eu am uitat-o demult. Doar scrisorile ce ni le-am scris, mai îmi povestesc despre noi.

Foto. Aiudul meu

Revăd centrul vechi și Cetatea. Strada mare unde mă ducea buna să mănânc câte o prăjitură și să beau limonadă. Nicăieri nu era mai bună ca acolo. Apoi, ne întorceam pe drumul spre piață. Treceam pe lângă Cinema, pe strada cu dale, apoi, uneori, o luam în stânga spre podul de la Autogară și o scurtam către casă.

Foto.Aiud

Mai revăd apoi podul de lângă terasa Flora, împrejmuit de sălciile plângătoare și locurile dragi, cafenelele unde mergeam să bem câte un suc și să ne furăm câte o privire. Unde scriam poezii și scrisori. Unde le citeam. Îmi plăcea acolo, deoarece era pe vale și vedeam casa veche a bunicii. Cea de pe Creangă. Și era romantic. Iubeam melancolia acelui susur, în care inima și visările mele se îmbătau a viață.

Mi-e dor de fiecare străduță, de munții pe care i-am urcat și i-am bătut cu piciorul, de Cheile Râmețului meu, unde s-o născut Iuăn. De Mănăstirea Râmeț unde și clopotele se aud mai aproape de inimă și de Dumnezeu. De Blaj mi-e dor. De Ciumbrud, de Teiușul nașilor mei, de Gârbova, de Lopadea, de Miraslău, de Unirea, de Târnave mi-e dor și de apele lor. De Sloboda și de Cabana de la Sloboda a unchiului meu, unde mergeam verile să îl ajut și să hoinăresc prin păduri cu verișoarele mele.

Foto.Cabana Sloboda

După ce străbat pădurile, mă întorc în casa mea, de pe Eminescu. Îmi aștept amintirile. Mi-e dor să mai treacă pe acolo o copilărie și o adolescență. Avea zâmbet larg, ochi mirați, obraji îmbujorați, blugi rupți, rochii vaporoase, rucsac și bocanci, dansa, cânta, plângea, iubea, greșea, repara, venea, pleca. Până a plecat de tot și nu s-a mai întors!

Foto. Ramona Sandrina Ilie

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.