Exerciții pentru „acasă”

Exerciții pentru „acasă”

Autor: Dorin Nădrău (SUA)

Perioada pe care o străbatem de aproape un an, marcată de o dură incertitudine, un răstimp în care se pare că în mod ireal lumea s-a răsturnat, m-a stimulat să meditez îndelung la ce semnifică în zilele noastre adverbul extrem de frecvent folosit „acasă”. O primă constatare este, fără îndoială, că înțelesul său a evoluat, prezentând un conținut variat, propriu și specific fiecărei categorii de persoane aparținând unei anumite stări sociale comune. Câțiva dintre factorii care au generat modificarea evidentă de conținut mi-au reținut serios atenția.

*

Plecarea este una dintre cele mai importante probleme, implicând înainte de orice o schimbare. Plecarea este, în același timp, și câștig, și pierdere, incluzând involuntar amintiri de care te desprinzi cu greu și, deseori, simțăminte provocatoare de adevărate cicatrici. „Unde să mergem când plecăm de-acasă?” a fost o întrebare incitantă de-a lungul timpului. „Merem la America!” se însuflețeau românii ardeleni, care se urneau greu la drum de altminteri, hotărâți să scape de sărăcie și persecuții etnice. „La Moscova! La Moscova!” se entuziasmau „surorile” lui Cehov. „La Paris!” visau să ajungă toate duduile din Imperiul Otoman. Dar astăzi? Acum putem merge oriunde și oricând, cu grija de a evita eventualele zone de conflict. Libertatea de a călători sau de a te reloca, temporar sau definitiv, în alte țări, plecând din țara natală, a determinat apariția unor noi statusuri, ca migrant, asimilat, străin, întors, plecat definitiv, reprezentând tot atâtea ipostaze ale plecării cu consecințe inevitabile asupra expresiei „acasă”.

*

Emigrația este un alt factor, complex, indiscutabil, care continuă să afecteze și să modifice conținutul termenului „acasă”. Emigrația constituie un fenomen care ocupă o bună parte din atenția societății în ultimele decenii. A luat naștere o vastă literatură specializată dedicată temei emigrantului, definit în dicționar ca persoana care pleacă din țara sa de origine și se stabilește, definitiv sau provizoriu, într-o altă țară. Definiția lasă însă la o parte o largă categorie de oameni care, deși încă nu au emigrat sau nici măcar nu au antamat procesul de emigrare, își clădesc proiectul de viață raportându-se la posibilitatea emigrării ca la o esențială posibilitate de a fi. „A fi pe picior de plecare” este fundamentul existenței lor. Este necesar a fi gândită adăugarea la categoriile restrictive de emigrant și imigrant și categoria acestor persoane reprezentând tipul omului care locuiește în țara de origine încremenit într-o permanentă detentă spre o altă patrie, care aparține unei geografii ideale în care ambiguitatea creează peisaje de vis incredibil de frumoase și benefice. Înainte, propaganda comunistă încerca să convingă că e cazul ca oamenii să fie identici, să aibă exact aceleași nevoi și gânduri și, dincolo de aceste exagerări intenționate, să locuiască în țara lor cea pură etnic. Astăzi, potrivit sondajelor, mai mult de jumătate din populația României fie a locuit o vreme în afara țării, fie are între cei emigrați un prieten sau o rudă cu care ține legătura. Estimările arată că aproape patru milioane de români născuți în România locuiesc acum în afara granițelor, mai ales în Europa de Vest și America de Nord. Mai trebuie menționat că românii nu s-au obișnuit cu migrația ca fenomen cotidian, jumătate dintre ei fiind reticenți la emigrație, considerând-o un act nenatural, cuprinzând aici trădarea celorlalți, rămași în urmă. Cu certitudine, migrația va continua și după pandemie cu un și mai accentuat du-te-vino dinspre și înspre România, ceea ce va putea avea efecte profund reconfortante, astfel că „acasă” se va modifica și mai vădit.

*

„Acasă” după zece ani de America, reprezintă pentru mine cu totul altceva decât însemna acum câțiva ani. Treptat, m-am integrat complet într-o nouă comunitate, în care aproape toți oamenii sunt plecați de-acasă. Este îndeobște cunoscut și acceptat că strămutarea fără drum înapoi face ca în cel mult trei ani legăturile cu țara natală, oricât de adânci, să se destrame. În țara nouă, procesul de adaptare este cu atât mai anevoios cu cât ești mai matur. Pot spune astăzi că am depășit demult faza în care oamenii dislocați pe un alt meleag plutesc cu rădăcinile suspendate. Vizitele mele în România natală, departe de a însemna întoarceri „acasă”, m-au convins succesiv că România nu mai este țara pe care am lăsat-o. Oamenii pe care i-am revăzut mi s-au părut mai triști, mai preocupați, mai serioși, așteptând permanent ceva… Am fost fericit să redescopăr cu nostalgie sentimentul de  apartenență la locurile copilăriei, adolescenței și tinereții mele, dar nu am mai regăsit vechiul sentiment de „acasă”. Dintr-un anumit unghi, pot spune că trăiesc și în România în fiecare zi, fiind la curent, prin intermediul internetului, cu toate știrile, iar evenimentele culturale și sportive le urmăresc deseori pe câteva canale de televiziune. Este bine știut că mentalitatea românului are ca element fundamental familia. Împrejurarea de a nu mai avea familie în România mi-a justificat oportunitatea de a-mi construi un alt „acasă”. Se cuvine să mărturisesc că în tot ceea ce am realizat în intervalul de timp scurs de la relocare, am avut în minte ca esențială învățătura biblică a Sfântului Apostol și Evanghelist Matei „Nu vă strângeți comori pe pamânt…”, în ciuda faptului că America oferă posibilități nebănuite de a „agonisi”. Noua țară mi-a dat răgaz să conștientizez că credința, dacă există în noi, poate să ne modeleze în sensul binelui, să ne confere liniște și echilibru, să ne deschidă sufletele spre dragoste și altruism, efectele credinței adevărate fiind binefăcătoare, indiferent de religia căreia îi aparții. Formula „ubi bene, ubi patria” mă dispune la ample comentarii, dar consider că trebuie să recunosc că sunt de partea celor care socotesc că „patria este acolo unde ți-e inima”, o expresie care, la rândul ei, lasă loc, de asemenea, la multiple interpretări. Oricum, făcând un bilanț provizoriu al înfăptuirilor de până acum, am destule motive de bucurie și mulțumire sufletească. În rest, am mereu în vedere memorabilele cuvinte ale inegalabilului William Shakespeare: „Timpul este prea lent pentru cei care așteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc, dar, pentru cei ce iubesc timpul este o eternitate”. În ce privește viitorul apropiat, este de așteptat ca dezvoltarea tehnologică în epoca pandemică să fie infinit mai impetuoasă și rapidă decât ne așteptăm, ceea ce va face ca noile progrese să conducă la un alt fel de abordare a muncii, și mai tehnologizată, mai puțin la birou și cu atât mai mult acasă, ceea ce va influența, cu siguranță, conținutul noțiunii de „acasă”, dar cred că înainte de orice trebuie să ne păstrăm sănătoși și conștienți că masca nu ne ajută și să ne ținem în bună stare sănătatea mentală.

Foto. Dorin Nădrău