Adagio

Adagio

Autor: Mihaela Dordea (Bucureşti)

Se zbate timpul… Aprig se mai zbate! Încătuşat în propria-i putere. Poc… poc… poc… Mereu la fel, fără nicio abatere. Nimic nu poate schimba ritmul care seamănă… da, acum îmi dau seama! Cu bătăile unei inimi. Poate chiar inima  mea. Sau a universului. Un sunet de paşi…Paşi mici, sacadaţi, care se apropie de undeva dintr-un ecou de lună. O rază! Încă una! Şi dintr-odată…marea! Mă învăluie cu spumă moale de val ca o dantelă albă. Miroase a sare şi iod. Şi a lună! Încet, cerul se scufundă. E ca o îmbrăţişare pătimaşă, scurtă şi tare. Luna apare mare, aureolată de o cunună alcătuită dintr-un curcubeu. Simt cum apa scade şi o undă de tristeţe mă cuprinde odată cu aerul uscat. Buzele îmi sunt sărate de sărutul mării. Simt gustul înţepător şi strâng cu dinţii până sângerez. O clipă de tăcere şi aud chemarea. Ameţitoare ca un sâsâit de şarpe. Se unduieşte ademenitor. Aşteaptă. Din nou cheamă şi iar aşteaptă. Şi tace. Ba nu! Strigă! Mă îndrept înspre locul pe care nu îl văd, dar îl simt cu toată fiinţa mea şi ştiu că nu trebuie să merg acolo, dar nu se poate altfel. Alerg. Stau. Dinspre mal o altă chemare. Mai lină. La fel de duioasă. La fel de stranie. Şi totuşi… Doamne, ce să fac?! Simt cum apa creşte din nou. Mă cuprinde până la brâu. Şi urcă…şi urcă până îmi acoperă buzele, ochii, părul… Iar eu nu îmi dau seama dacă am înaintat sau dacă cerul a venit spre mine. Linişte. Mă răscoleşte liniştea asta care se insinuează în mine ca şi cum ar fi vie şi doare…doamne cum doare! Sunt singură şi e noapte. Dar e bine şi văd din nou luna în colţul ei de cer răsturnat. Şi nu mai ştiu dacă acolo sus străluceşte luceafărul sau o stea de mare albastră. Nu mai pot să înaintez. Mă las în genunchi şi mă rog. Şi întreb şi răspunsul nu vine şi iar mă ridic şi nu ştiu încotro să apuc… Către mal… nu! Spre margini de zare… Da! Din nou tăcere şi apoi o altă chemare, slabă. Poate ultima. Aerul e din ce în ce mai albastru şi ochii mei se pierd în ceva nedefinit. Îmi las pleoapele în jos, zbatere de aripi de fluture, ca să înţeleg mai bine. Mă privesc într-o oglindă pe care nu am văzut-o până acum. Nu, nu mă sperie intensitatea ei ci imensitatea din jur… eu în aceste irizări de timp şi de lună. Eu singură, eu cu mine însămi! Mă privesc pe dinăuntru şi nu înţeleg cum pot cuprinde într-un spaţiu atât de îngust atâta univers! Şi iar mă întreb, dacă minunea asta există în mine, de ce doare? Şi înţeleg, abia acum înţeleg… Frumuseţea doare! Din nou aud timpul cum se pierde în univers. Tăcut, fără lacrimi. Nu se mai zbate. Ştie că el, de fapt, nici nu există. Iar eu mă îndepărtez de ţărm, pentru că încă mai aud ecoul glasului ce mă cheamă… Şi oricât aş vrea, nu mă pot opri, pentru că glasul acela, e chiar al meu, şi am o întâlnire de taină cu mine însămi, undeva la marginea zării. Cine sunt eu? Un ADAGIO.

Foto. Mihaela Dordea