Curentul International

Curentul International Magazine

Umor negru în Justiţie

10 min read

Umor negru în Justiţie

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

 

O zi obișnuită de luni. În sala de penale era aglomerație mare, n-aveai loc unde să arunci un ac. Zarva era provocată de un proces de viol cu victimă minoră, care avea un nou termen de judecată.

Infractorul, țigan. Victima, tot din neam de țigani, o fetișcană de numai 15 ani, cu ochii mari și negri, buze rumene, ten măsliniu și o talie de invidiat. Cozile groase îi erau împletite în bănuți de aur.

Tânărul procuror, aflat în sala de ședințe la primul lui caz important, se topea de mila fetei. Privirile i se întorceau ca un magnet spre ea. „O fi știind copila asta ce înseamnă sex? Mai ales așa… cu forța. Cumplit, vai de tinerețea ei! Uite-o cât e de apatică, nici măcar nu cred că a înțeles ce i s-a întâmplat. Dumnezeule, și-i atât de frumoasă! Amărâta, nici familia nu-i de partea ei.”

Prezente în sală, familiile beligerante erau pregătite de încăierare. Aliniate în dreapta și în stânga sălii, ca armatele pe linia frontului în timp de război, se săgetau cu ură din priviri. Numeroși și gureși, întrerupseseră procesul până când judecătorul răgușise cerând liniște.

Procurorul privi încă o dată spre copila oacheșă. Asista cu un fel de detașare la zumzăiala din sală. Își reaminti de felul în care, la un alt termen, mama fetei povestise cum a aflat de faptă.

— Cum a fost? o întrebase judecătorul.

— Mulțumesc de întrebare, domle jude, mânca-ți-aș inima ta bună.

— Ești martor,  zi cum a fost cu fata.

— Păi totul a început într-o dimineață, boierule. Cerasela a plecat în pădure de cum s-a luminat.

— De ce?

— Ei, de ce, de ce… voia să strângă ciuperci ca să le vândă. Ce vreți, copilă, ochise într-o vitrină o rochie colorată pe care și-o dorea din tot suflețelul. Rochia era o…

— Zi mai departe, nu mai înflori. Exact cum ai aflat, așa să povestești. Cuvânt cu cuvânt, fără să omiți nimic. De faptă, femeie, nu de rochie, ai înțeles?

— Am înțeles, trăi-ți-ar familia. Păi cum să vă spun… fata era tare veselă, cânta. Ciripea împreună cu păsărelele. Dansa fericită printre copaci întrucât abia se ridicase soarele pe cer și avea coșul doldora de pălăriuțe albe. Vreți să vă spun și ce cânta? l-a întrebat pe judecător și a continuat fără să aștepte răspunsul: Cu ciuperci pline de rouă/ Am să-mi iau rochiță nouă/ Tra-la-la/ Am să-mi iau rochiță nouă/ Iu-hu-hu, tra-la-la!

Vocea dogită a țigăncii care lălăia a atras un hohot de râs din sală.

Judecătorul a urlat:

— Liniște! Și tu, femeie, povestește, nu cânta.

— Iaca nu mai cânt. Iar voi nu râdeți, s-a întors furioasă țiganca spre tabăra adversă, care chicotea în jumătate de sală. Mi-a spus domnul jude să spun exact ce știu, am spus.

— Lasă ordinea în sală, martor! Tu povestește, de ordine mă ocup eu, a pus-o, nervos, la punct judecătorul. Și? El, inculpatul, cum a apărut?

— Incu.. îhî, ăsta, nemernicul, golanul, n-ar mai avea zile, a apărut pe furiș, din desișul pădurii. Uitați-vă la el, domle jude, e un bărbătoi numa’ mușchi, are peste 40 de ani. Puternic ca un taur, cum să-i facă copila mea față?

— Așa. A apărut din desiș. Și ce i-a spus? Nu mai vorbți în sală că vă amendez, a țipat la familia acuzatului, care-și dădea coate, râzând de mama fetei.

—  „‘Ț-ai a dracului de curviștină! Nu mi te dă tac-tu de nevastă? Zi, proasto, nu mă vrei că-s bătrân? Ei, lasă! Te fac eu să mă vrei!”

— Așa a spus inculpatul?

— Așa mi-a spus fata că a spus. Iar fata mea nu minte.

— Consemnează, grefier, notează tot ce spune femeia. Și fata dumitale? Fata ce a făcut? Să povestești exact ce ai aflat, ai înțeles?

— Exact zâc, că nu-s nebună să mințăsc. V-am zis ce a spus țâganu’. Fata? Fata a zbierat, trântită de zdrahon la pământ. „Nuu! Lasă-mă, lasă-mă nenorocitule!”, a țipat. L-a implorat să o cruțe. S-a împotrivit, l-a zgâriat cu unghiile. N-a auzit-o nimeni. Cine să o audă, domle judecător? Pădurea foșnea nepăsătoare, iar cântecul mierlelor se întretăia cu strigătele ei.

— Și el? Inculpatul…

— El? „Taci, fă, taci dracului că te omor!”, a amenințat-o, cremenalu’ dracului.

„Ajutoor! Ajuuuutor!” a strigat iar Cerasela cât a putut de tare. Numa’ că era în zadar. O palmă de-a lui ista, Incul nu știu cum îi zâceți, i-a acoperit gura. Ai văzut, dom jude, ce mâini are? Uriașe. „Taci!, a mormăit iar animalul. Taci, fă, tâmpito!” Un trup greu s-a prăvălit peste ea iar fata a întors, scârbită, capul. Bărbatul duhnea a rachiu. „A… ju…! Aj…! Aaa…”, atât a mai putut zice și a leșinat.

Femeia s-a oprit pentru o clipă, trăgându-și răsuflarea.

— Continua, continuă.

—Ce să mai continuiez? Așa s-a petrecut și gata, domle. I-a rupt fuștele și a batjocorit-o acolo, în poiană, printre ciupercile împrăștiate.

Mama Ceraselei povestea cu glasul întretăiat de lacrimi dar cu ochii scăpăra fulgere spre familia cealaltă de țigani.

— Pe dracu’, a țipat o țigancă smochinită, făcându-și loc cu coatele să ajungă în față. Mi-a spus mie Condor cum a fost, baragladină ce ești. N-a fost așa, e-o mincinoasă, șefu’, mânca-ți-aș gurița ta de om bun. Ea, curviștina asta tânără, s-a dat la ficiorul nostru. Mai bine ne-om înțelege. Că…

— Dă-te, fă, dracului cu Condorul tău cu tot. O janghină, mănânce-l pușcăria.

— Liniște, a țipat aspru judecătorul. Martor, continuă să spui ce știi.

— D-apăi ce să vă mai zâc? După o vreme, fata me o tăcut, cum am mai spus. N-o mai țâpat. N-o mai știut de durere și umilință. N-o mai cerut ajutor. Auzea ca prin vis doar icnetele bărbatului. Ăsta, înculaptuI. Icnete și foșnete, probabil de frunze. Până și mierlele tăcuseră. După ce și-a făcut poftele, nenorocitul s-a speriat – că Cerasela nu mai mișca – și a fugit ca un laș. Așa mi-o povestit fata, chiar în ziua aia. Cu ieste cuvinte. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă mint, da’ jur pe ce-am mai sfânt, domnule judecător, că n-am inventat nicio vorbuliță.

— Deh, fă, că nici nu i-o fi plăcut, ce să spun! Uită-te, proasto, ce bărbat! Falnic și voinic, cu mustețile răsucite. Îi frumos Condorul nostru și o vre pe fata ta. Da’ proasta nu și nu. Tâmpiți, tâmpiți. Și voi și curva asta tânără. Acu’, dacă n-o ia Condor, nici dracu’ n-o mai vrea.

Dezvelind dinții de aur într-un rânjet, tatăl lui Condor întrerupsese mărturisirea într-un moment de neatenție al judecătorului, care verifica dacă grefiera scrisese tot ce declarase martora. Râsul lui gros a înfuriat tabăra Ceraselei iar zarva a devenit de nedescris.

— Dacă nu vă liniștiți, evacuez sala! Zi, femeie, ce s-a mai întâmplat?

Judecătorul bătea cu pumnul în masă, strigând cât putea de tare.

— D-apoi… când s-a trezit din leșin, o plâns. O bocit cât îi lumea, legănându-se ca o nebună. O plâns până n-o mai avut lacrimi. Apoi o alergat acasă, cu hainele rupte. Nici n-am înțeles ce spune da’… la urmă am priceput. Îi cerea lui tătă-su să o răzbune. „Vreau să-l băgați în pușcărie. Să zacă acolo. Sau, dacă nu, omorâți-l”, ne-a rugat o zî întreagă. Numai că tac-su…

— Taci, fă, s-a auzit un glas șoptind în spatele ei. Taci, femeie nebună.

— De ce să tac, mă? De ce? Nu i-ai spus tu alea: „Ne faci neamul de râs, Cerasela. Cine te mai ia acum? Mărită-te cu Condor, cât te vrea! Suntem săraci, ei sunt bogați. Te-a avut, mărită-te cu el. Ce răzbunare vrei, fată? Facem nunta și gata, oprim scandalul. Ne va fi bine la toți.” Îî, n-ai zâs? N-ai implorat-o să tacă? N-ai învinețit-o de braț?

— Taci, proasto! Nu ne mai putem împăca dacă tot dai din meliță. Ei are bani, a șoptit iar țiganul.

— Nu tac, a țipat mama Ceraselei. N-o mărit cu forța cu-n….cu-n țâgan. Mă cac pe banii lor, așa să știi.

— Fata ce-a zis?, a întrebat calm judecătorul, obosit să mai zbiere. Iar tu, gura, s-a întors căte țiganul bătrîn, care bodogănea din spatele martorei.

— „Nu mă mărit nici moartă! Să-l ia dracu’!” Asta o zâs. Încăpățânată, a urlat că vrea la trembunal. Vrea să ajungă Condorul pizdii mă-sii după gratii, să-l vadă cu cătușe la mâini. Într-un târziu, tat-su a cedat. Vrând-nevrând, a dus-o să facă plângere.

— Lasă, fă, că venim și noi cu martori. Atunci să vezi scandal, a amenințat mama lui Condor. Că nici fata ta… n-o fi… Iar veolul, de unde naiba veol? N-a fost nici un veol, domnule judecător.

— Liniștee!

După mărturia mamei au început amânările. Procesul trena fără motive justificate. Ceilalți martori nu s-au mai prezentat, rudele victimei și ale inculpatului vorbeau neîntrebate, se înjurau gata să se ia la bătaie, întrerupând tot mai des judecata. Expertiza nu ajunsese la dosar iar agresorul nu recunoscuse. „M-a provocat, pramatia”, declarase senin. „Ea s-a legat de mine. Ce să fac, sunt bărbat, n-am rezistat ocheadelor unei muieri. Și, nici nu era fată mare. Hă, hă, hă!”

Cerasela l-ar fi ucis. Ura procedurile, probele, amânările. Nu înțelegea de ce trebuiau atâtea termene. Nu era proastă, se prinsese că toate șmecheriile avocățești nu erau decât tertipuri – menite să ducă la împăcare. Ai ei nu renunțaseră s-o mărite. Numai că fata nu voia. Nici măritat, nici bani. Își dorea să se termine totul, să-l vadă închis și să-și vadă de viață. Voia să uite, să fugă din șatră. Dârzenia fetei îi plăcuse tânărului procuror. „Doamne, și-i așa de frumoasă…” a mormăit și a revenit cu mintea în sala de judecată.

Începuse înfățișarea. Grefiera a strigat dosarul.

— Inculpat Condor Stratescu?

— Prezent, a răspuns, spășit, țiganul, rotindu-și ochii prin sală.

— Parte vătămată Cerasela Gintă.

N-a răspuns nimeni. Procurorul a privit mirat în sală. Fata era acolo. Grefiera a mai strigat o dată.

— Parte vătămată Cerasela Gintă? Apărată de avocat Ionescu Gheorghe.

Judecătorul a privit, scurt, spre procuror, mormăind printre dinți:

— Unde dracu’-i avocatul victimei? Și de ce tace țiganca ta?

— Nu-i a mea, a șoptit, palid, procurorul.

— Hă, hă, dar nici a mea. Tu-i cauți în coarne.

Ironiile nu fuseseră auzite. În schimb, se iscase rumoare. Neamurile victimei se împingeau cu ale agresorului. Mirosea a bătaie. Victima tăcea, surdă la tot scandalul.

— Liniște în sală! a ridicat din nou tonul judecătorul. Vă evacuez dacă nu vă liniștiți. Li-niș-te! Grefier, mai strig-o o dată. Și, a șoptit, punând la gură un dosar, vezi că-i parte civilă.

— Parte vătămată Cerasela Gintă? a strigat din nou grefiera cu glasul ascuțit,

fără să audă ce-i spusese judecătorul.

Fata n-a răspuns nici la a treia strigare. Privea indiferentă și apatică pe geam.

Iritat, procurorul s-a ridicat în picioare. A ațintit-o până i-a prins privirea.

— Măi, fato, ai fost strigată, a țipat furios.

În sală s-a lăsat o liniște de mormânt. Clanurile amuțiseră, speriate. Atrasă de voce, Cerasela s-a ridicat. A sumețit privirea și l-a înfruntat, sfidătoare.

— Eu?? Da’ de unde! A fost strigată partea vătămătoare. Or aia nu-s eu. Și de ce țipi, că nu-s surdă?

— Partea vătămată, fato, se spune, nu vătămătoare. Și aia ești tu, a maimuțărit-o judecătorul uitând că-i ceruse grefierei să pronunțe parte civilă.

— Dacă spun că nu-s, nu-s! Știu bine ce-i vătămătura.

— Tu ești proastă? s-a înfuriat procurorul. Vătămată, nu vătămătură. Și… răspunde, mama dracului, prezent.

— Poftim?! s-a rățoit fetișcana, privindu-l drept în față, cu ochii în flăcări. S-o înjuri pe mă-ta, dom’ procuror, nu pe mine. Și, s-avem pardon, eu nu-s partea vătămătoare. Nici vătămată, sau cum naiba ziceți. Sunt partea futută, așa să știți.

Foto.Lili Crăciun

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.