Jurătorii în dreptul feudal românesc

Jurătorii în dreptul feudal românesc

Autor: Lili Crăciun (Oradea)

Aproape fiecare român a avut, el, rudele sau prietenii lui, un proces așa că știe câte ceva despre sistemul probelor (Acte care să dovedească acțiunea, martori, interogatorii, expertize de specialitate, cercetarea la fața locului făcută de judecător). Dar cât știm despre sistemul probelor la începutul sistemului de drept românesc? Astăzi am ales să vorbesc despre procesele din vremuri vechi și despre jurători, o instituție a dreptului feudal românesc.

Domnitorul ţării era judecătorul suprem. Intra în sala de judecată împreună cu aprozii (dregător al curții cu atribuții juridice) şi urmat de spătar (dregător al curții cu atribuții de apărare). Domnitorul se aşeza pe un scaun așezat mai sus cu una sau două trepte faţă de podeaua camerei, având în stânga mitropolitul ţării, iar la dreapta, marele spătar. „… la judecată să stea lângă tine oameni pricepuţi şi bătrâni înţelepţi; dar să stea şi tineri în picioare, având şi învăţătură şi şcoală bună şi îndestulătoare …” (Neagoe Basarab). Nu conta dacă erai boier sau țăran, în fața Domnitorul te adresai în genunchi.

În Moldova judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului, urmată de apărarea pârâtului. Apoi se administrau probele cerute de părţi și puteau să apară jurătorii. După reclamaţia făcută înaintea domnitorului, acesta …” cerceta şi judeca după dreptate şi după lege, cu toţi cinstiţii dregători ai domniei mele.. (Neagoe Basarab) şi dădea voie lege reclamantului, de regulă, să jure cu 12 boieri că este adevărat ce reclamă. Jurătorii trimiteau răvaşe (mărturii scrise), sau erau aduşi de reclamant în sală. Dacă jurătorii nu veneau sau nu jurau, reclamantul pierdea procesul dar dacă jurau la termenul fixat, reclamantul câştiga procesul. Cealaltă parte putea cere lege peste lege (un număr dublu de jurători) întorcând astfel soarta procesului. ”Lege peste lege” reprezenta, în fapt, o cale de atac împotriva primei hotărâri date de instanța domnească. Numărul maxim de jurători admis era 48.

În Ţara Românească, judecătorii ascultau cu „luare aminte şi fără să se supere” (Neagoe Basarab) ce aveau de spus părţile apoi domnitorul dădea hotărârea după consultarea cărţilor, a documentelor vechi care spuneau despre acea pricină, a pravilelor, a cărţilor de judecată sau a răvaşelor jurătorilor. În caz că nici unul din documente nu prevedeau cazul, judecătorii se adresau domnitorului pentru povaţă şi învăţătură.

O interesantă procedură de judecată, asemănătoare unui recurs ca mod de judecată, erau judecăţile în care reclamanţii veneau înaintea domnitorului şi pârau un fapt deja petrecut şi judecat de predecesorii domnitori. Instanţa domnească primea reclamaţia „… iar întru aceasta domnia mea am cercetat şi am judecat după dreptate şi după lege, cu toţi cinstiţii dregătorii domniei mele …” (Neagoe Basarab) şi făcea cercetări cu privire la faptul reclamat. În condiţiile în care hotărârea anterioară era corectă, domnia o recunoştea şi o întărea, în unele cazuri chiar prin carte de blestem. Dacă nu, procesul era reluat.

Tipuri de jurători în procesele civile:

– Jurătorii hotarnici, în procesele de hotărnicire a terenurilor.

– Jurătorii tocmelnici erau numiţi de instanţă, făceau cercetări cu privire la obiectul procesului, iar rezultatul îl consemnau într-un document care era predat instanţei.

– Jurătorii adeveritori erau folosiţi pentru a confirma existenţa sau întocmirea unor contracte, angajamente, donaţii, diferite alte acte sau documente.

– Jurătorii arbitri – cei care încercau să stingă litigiile prin împăcarea părţilor.

În judecarea delictelor penale, legea nu impunea, strict, un număr de jurători, în schimb nu se admitea lege peste lege, adică un număr dublu de jurători. Hotărârea primei instanţe în care exitau jurători era definitivă. Chiar dacă erau ascultate şi alte persoane, acuzatul nu mai putea să se dezvinovăţească sau să ceară rejudecarea procesului. În caz de minciună, jurământ fals, acesta era considerat vinovat şi era pedepsit atât pentru fapta săvârşită cât şi pentru jurământul fals. În solidaritate cu el, erau pedepsiţi şi jurătorii. În procesele penale, în majoritatea lor, întâlnim jurătorii adeveritori. Aceştia jurând împreună cu acuzatul, prin jurământul de credibilitate, confirmau de fapt că acesta este un om drept şi că cele spuse de el în faţa instanţei pot fi considerate ca adevărate.

Având în vedere numărul mare de jurători necesari a fi prezentaţi într-un proces rejudecat, adică dublul numărului iniţial, acest gen de judecată nu era la îndemâna oamenilor săraci. Rejudecarea proceselor prin folosirea contraprobei cu jurători era o practică folosită de clasa dominantă, de feudali, numai aceştia având posibilităţile şi mijloacele necesare pentru a aduce la judecată un număr dublu de jurători. Iar domnitorul putea să aibă interes în aceste procese pentru că prin părtinirea uneia părţi îşi asigura susţinătorii şi finanţatorii tronului.

Foto. Lili Crăciun