Curentul International

Curentul International Magazine

Simbolul Alfa – Aleea vie a copilăriei

4 min read

Simbolul Alfa – Aleea vie a copilăriei
Autor: Octavian Lupu (Bucureşti)

Disting aleile întortocheate ale copilăriei cum se întind la nesfârșit înaintea mea. Încerc să le găsesc rostul, dar nu reușesc. Este mai presus decât puterile mele să merg din nou pe aceste cărări ce m-au purtat departe de locul de origine. Este dificil să mă adun pentru a exprima coerent ceea ce simt. Sunt atât de multe cuvinte de spus și totuși, atât de puține. Cu toate acestea, îmi iau curaj și mă avânt înainte către un orizont pe care nu îl disting decât undeva, dincolo de o negură deasă.
Înaintez pe un drum neștiut. Nimic nu este clar înaintea mea. Viitorul se află într-o ceață profundă prin care nu se poate întrezări nimic. Dar eu înaintez, fără să gândesc prea mult asupra pașilor pe care-i fac. Și deodată, din negura amintirii, apar din nou cântece preferate, care reverberează puternic în mintea ta.
Și în ritmul lor, revăd Brașovul copilăriei mele strălucind prin timp și spațiu într-un nimb de lumină care-i conferă culori astrale. Mă apropii cu drag de fiecare fragment din tot ce am trăit și s-a așternut drept amintire în mintea mea. Mă las cuprins de cele mai calde sentimente și mă gândesc că niciodată nu am părăsit acest loc drag.
Merg pe alei și străzi cunoscute. Oamenii mă cunosc și strigă după mine cu bucurie că mă revăd iarăși printre ei. Iar eu le zâmbesc, răspunzând cu aceeași încântare de a ne fi întâlnit din nou după atât de mult timp.
– Nu a trecut decât puțină vreme! exclam involuntar.
– Ba da, sunt zeci de ani de când nu ai mai trecut pe aici! mi se răspunde ca un ecou.
– Chiar așa? Nu-mi dau seama, dar am impresia că sunt același ca atunci, că nimic nu s-a schimbat, iar realitatea acelor clipe a continuat să existe în tot acest răstimp.
– Cum de gândești astfel? Ești altul acum! Ai crescut, nu mai ești copil!
– Oare? răspund zâmbind. Poate corpul meu este puțin diferit, dar este de-a ajuns să observi focul lăuntric care se vede din privirea mea și îți vei da seama că nu m-am schimbat! continui eu, dansând în ritmul primordial al propriei copilării.
– Sunt eu, eu, același! Atunci, ca și acum, în clipa de față și pentru totdeauna! continui să vorbesc ca într-o incantație menită să deschidă porțile nemuririi.
Și merg mai departe, atingând la fiecare pas tot ce întâlnesc. Și sub privirea mea totul se transformă neașteptat. Realitatea se curbează, se dilată și se contractă neașteptat, până când persoanele dragi apar din nou din realitatea care a fost.
– Mamă! strig cu bucurie, zărindu-i chipul tânăr apărând brusc în fața mea.
– Tată! exclam cu surprindere, văzându-l așa cum era în acea vreme.
– Cât de fericit sunt să vă fi reîntâlnit în această realitate, uitată de alții, dar mereu vie pentru mine! spun mai departe, în timp ce copilul din interiorul meu recapătă aceeași formă exterioară ca atunci.
Și ating cu bucurie corpurile lor, care freamătă de viață ca în acel timp. Iar blocul în care locuiam împreună cu ei revine în fața mea în culori vii, care-i redau farmecul pe care îl observam de fiecare dată când veneam de la școală sau când mă jucam alături de alți copii în jurul lor. Era o încântare ce nu se putea exprima decât prin strigăte de veselie, ce răsunau voios din piepturile tinere ale tovarășilor mei de joacă.
Și timpul se curbează din nou. Zăresc Tâmpa în culorile zilei și în lumina blândă a soarelui în miez de iarnă, când întregul munte se umplea de zăpadă de sus și până jos. Observ cu atenție forma brazilor înveșmântați în alb, asemenea unor pomi vii de Crăciun, împodobiți măiastru de natura înconjurătoare.
Iarăși urc prin straturile dense de omăt, care îmi ajung până la mijloc. Este o senzație stranie, de parcă te-ai afunda în ceva alb și pufos la fiecare pas. Uneori zăpada este atât de rece, încât îi simți suflarea înghețată, în timp ce urci pe drumul forestier dinspre Valea Cetății. Copacii se înșiruiesc falnic la stânga și la dreapta ta. Uneori ai impresia că te afli undeva pe Drumul Vechi către Poiana Brașov, dar este doar o senzație trecătoare, fiindcă după o jumătate de oră ajungi într-o poiană largă, din care se poate observa vârful Tâmpei împreună cu emblematicul pilon de televiziune plasat lângă restaurantul Panoramic. Nu după multă vreme, ajung în vârf și pot privi Brașovul în ambele laturi. Ce minunat!
Toate amintirile au rămas la locul lor. Sunt vii și reacționează la cea mai mică atingere. Iar eu sunt tot același. Nimic nu s-a schimbat. Printr-un joc tainic al transfigurării, chiar locul în care mă găsesc acum se umple brusc de simbolurile și formele pe care le-am purtat mereu în suflet ca fiind cea mai aleasă comoară, niciodată pe deplin exprimabilă prin cuvinte.
„Și timpul trece fluid prin fiecare clipă,
zămislind forme neașteptate ce răsar,
asemenea cristalelor de apă,
ce se formează spontan,
când zăpada începe să cadă
în chip magic peste pământ.”

(București, 22 decembrie 2020)

Foto. Octavian Lupu

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.