Adevăruri?

Adevăruri?

Autor: Ioan Mugurel Sasu

Aș defini adevărul, cel puțin la nivel individual, ca deplina concordanță între realitate și reflectarea ei în intelect. Problemele apar după, după apare filtrarea potrivit intereselor proprii, ocazie cu care concordanța va fi viciată, uneori până la aneantizare. Dacă pornind de la forma inițială a reflectării concordante s-ar putea ajunge, desigur utopic, la o armonizare a gândirii indivizilor pentru a se conștientiza adevărul la nivel social, odată aplicată conversia care să derapeze de la ce este la ceea ce se dorește a fi, adevărul devine doar o himeră spre care se tinde doar asimptotic. Atâta timp cât tendința există, chiar dacă maculată de un fel de romantism desuet în cazul indivizilor de bună credință, sau viciată de interese dictate de egoism, ori deturnată în cazul personalităților care vor să-și impună convingerile proprii ca fiind cele mai apropiate de perfecțiune, dar, în unele cazuri mai mult, în altele mai puțin, există utilitate pentru promovare a ceea ce este un țel final benefic. Până la urmă, nu utilitatea, ci purtătorul de utilitate a devenit scop în sine.

Există și convingerea că adevărul are origine divină, desigur în domeniile de mare importanță, care de multe ori depășesc sfera de interes a individului, dar și aici apare riscul unor imprecizii greu de evitat. Ne întrebăm, cu titlu de exemplu, cum ar putea fi recunoscută originea divină a unui adevăr al adepților șintoismului din Japonia sec. al VI-lea de către adepții unui cult neoprotestant din Europa sec. XIX -XX? Probabil că armonizarea și acceptarea unui adevăr unic, la acest nivel, va fi, dacă va fi, un proces de foarte lungă durată. Va putea fi cineva culpabilizat doar pentru că nu știa că peste câteva secole va apărea religia în numele căreia este contrazis? Cine știe? au mai fost cazuri.

Nu se observă că ar exista preocupare referitoare la originea adevărului în societatea zilelor noastre, în care mai multe persoane, asociații, desigur și partide politice, pot afirma și susține ca adevăruri aserțiuni care se contrazic, ba chiar se anulează reciproc. Pentru a nu se complica cu folosirea adevărului ca bază a discursului electoral, se folosește eterna promisiune a binelui. Se promite binele definit prin câteva fațete ale acestuia, mai bine zis prin ceea ce se știe dorit, desigur cu termen de realizare incert. Adică acela care primește fericirea să fie convins că va primi exact ceea ce i se cuvine, nici nu are importanță dacă i se cuvine, dar de care se va bucura abia după ce va păși dincolo de linia orizontului. Dacă adevărul și binele individual sunt, oarecum, la îndemâna omului, cele caracteristice marilor grupuri sociale sunt în mâna unei clase care se manifestă oligocratic. Această clasă să are succes, foștii aplaudaci, convertiți la democraticul drept de a avea păreri asemănătoare cu cel care minte mai bine, cu comportament bine modelat în perioada în care susțineau verbal (și ce mai vorbe!) diferite activități competiționale ale cluburilor sportive, se lasă seduși de carisma celui care pare mai tare, celui care poate poza în învingător până în momentul învingerii sale definitive. Această învingere, recunoscută uneori, alteori nu, nu-l împiedică pe acela să arate acuzator spre oricine ar putea fi făcut vinovat, neapărat cineva din tabăra adversă.

S-au comis atât de multe monstruozități în numele binelui poporului, încât o oarecare exemplificare ar păcătui prin redundanță.

Ei, până una-alta, ne aflăm în campanie electorală, adică acel interval de timp în care clamarea cât se poate de convingător a adevărului propriu și promiterea binelui capătă proporții paroxistice.

Foto. Ioan Mugurel Sasu