November 24, 2020

Curentul International

Curentul International Magazine

Centenar Al. Husar (26 aprilie 1920 – 17 mai 2009)

15 min read

Centenar Al. Husar (26 aprilie 1920 – 17 mai 2009)

Afectuoase nostalgii1

Autor: Veronica Oșorheian

 

Numele universitarului Alexandru Husar l-am auzit rostit prima dată, în casa fratelui său, Emil Husar, când familia sa locuia în Ilva Mică. Emil Husar era un om înalt, mulțumit de toate (ori așa mi s-a părut mie?), de parcă toate i-ar fi mers strună.

S-a căsătorit cu Maria, o verișoară primară de-a mamei, în vremea în care Emil a fost mecanic pe una din cele patru  locomotive care circulau pe calea ferată forestieră cu ecartament îngust Ilva Mică – Leșu Ilvei – Ierboasa – Bondar – Tisa – Iliuța, locomotive care trăgeau  vagoane încărcate cu lemn pentru foc și pentru Fabrica de cherestea din Ilva Mică, începută în 1906. Linia ferată forestieră Leșu – Bondar a fost construită de italieni, între anii 1907-1909 și a fost desființată de inundațiile din 1970. Locomotivele cu aburi aveau atașate acele tendere cu lemne și cărbuni, lângă care ne găsea mecanicul un locșor, când mama ne da în grija lui, ca să ajungem la pământurile mai îndepărtate din Fruntea Dealului, Dealul Frumos ori de la Poieni.

În câteva locuri anume, unde apa era foarte aproape de terasament, locomotivele opreau să „bea” apă. Un asemenea loc era și în dreptul casei lui Mihăilă Avram, bunicul patern al mamei. Curioși, priveam din ștrec cum soarbe locomotiva apă. Ne-au lămurit niște copii mai mari că pompa locomotivei ar semăna cu trompa unui elefant văzut în cărți. Casa lui Mihăilă avea în preajmă zid din piatră și un ocol  larg, cu meri – din care unul cu mere văratice, galbene, în care jucau sâmburii, când erau coapte, dacă le scuturam lângă ureche. La bătrânețe, Mama bătrână, Ana lui Mihăilă Avram, își rezema cârja de laiță, își privea ograda din târnaț și potrivea cuvinte pentru cei care treceau pe drumul de către apă: Omu care-i necăjit/ Se cunoaște pe pășit,/ Că peșește cătinel,/ Cu necazul după el …”. Mai era în ocol o fântână, pe ghizdul căreia, legată cu o sfoară, era o ulcică smălțuită și o găleată legată de lanțul care se rotea pe axul mobil din lemn. În ograda asta, trebăluia ceva o fată frumoasă, Maria. Rămasă de mică orfană de mamă, a crescut în casa bunicilor materni. În vreme ce Emil Husar alimenta locomotiva cu apă, i se făcuse și lui sete. Așa a fost începutul unei căsnicii exemplare.

Maria avea șapte clase, dar frumusețea, vrednicia, bunătatea și cumpătarea i-au adus statutul social de doamnă. Pentru soțul ei, avea un respect deosebit. Indiferent la ce oră din zi sau din noapte venea Emil de la muncă, cochetă, Maria îi punea masa și sta de vorbă cu el. Ea gopodărea banii, cu gând să-și cumpere o căsuță a lor și tot ea strunea fetele. Adunaseră doi saci de bani. Dumnezeu știe câte milioane erau colo. Și a venit reforma monetară din anul 1952. Reforma asta a fost mai ceva decât cea din 1947. Zile și nopți la rând, Maria a plâns, crezând că-și pierde mințile. Într-o zi, Emil i-a spus ferm: gata cu plânsul, muncim și adunăm alții. Maria avea mașină de cusut și, în mare parte, lucrurile pentru casă și pentru cele trei copile erau făcute de mâna ei. Binevoitoare, când am „sărit” din opinci, în spuma mării2, mătușa mi-a făcut câteva lucrușoare necesare pentru tabăra școlară din Năvodari și mi-a cumpărat niște săndăluțe.

După o vreme, Emil a trecut de la CFF la CFR și casa cu grădină din apropierea gării Ilva Mică a fost un vis împlinit, după căsuța avută prima dată vizavi de Fabrica de cherestea. În casa aceea, de pe deal, am fost în perioada gimnaziului, 1959-1963. De la Leșu mergeam pe jos, 10 km. În apropierea gării Ilva Mică urcam povârnișul din stânga pe o cărăruie mărginită de arbuști și ajungeam pe tăpșanul unde era casa. Mergeam s-o ajut pe mătușa Maria la prășit. Aveam destul lucru acasă, dar lipsa de bani o determina pe mama să-mi dea învoire s-o ajut pe verișoara ei. Poate conta și faptul că ele aveau o legătură de neam foarte bună și statornică, având aceeași bunică. Dacă primeam învoire pentru două zile, dormeam acolo, împreună cu cele trei fete, mai mici decât mine, pe care le iubeam ca pe niște surori. Dormeam într-un pat dublu, în care ne credeam prințese, sub duna din pene de gâscă primită, după cum spunea mătușa Maria, de la cumnata ei din Banat, Lenuța, noră de preot și câștigătoare de generozitate de la soacra ei, preoteasa. Lenuța și Mărioara, profesoară la Cluj, erau surorile unchiului Emil și ale  profesorului Al. Husar.

În vacanțele din perioada liceului (1963-1967), îmi făceam drum pe la neamurile din Ilva Mică și întotdeauna primeam o vorbă bună ori încurajări. Fetele mă întrebau cum e la liceul din Gherla, cum e orașul, cum e viața de internat, dar ce nu mă întrebau? Mătușa Maria mi-a făcut o rochiță de domnișoară de onoare, destul de simplă, încrețită în talie, căci  încă nu se purtau rochiile lungi la Leșu. Împreună cu mătușa Maria, am vizitat-o pe doamna Veronica Husar, în casa lungă, cu târnaț, de dincolo de nodul feroviar. Mama lui unchiu Emil, Husăroaia – cum îi ziceau ilvenii mici, era o femeie binevoitoare – după cum am văzut-o că vorbește cu nora.  După terminarea liceului, un an am fost învățătoare suplinitoare la Școala cu clasele I – IV Valea Măgurii, unde am predat simultan la clasele a II-a și a IV-a. În 1968, Emil și Maria Husar m-au onorat cu prezența la logodnă, alături de viitori nași Maria și Toma Artene (nași de cununie și ai familiei Emil și Maria Husar) și alături de popa Ioan C. Artene din Timișoara – unchiul tatei care l-a iubit mult pe tata, dorind să-l înfieze, cînd era copil, de era „Mai gata să fiu fată de domn”.

Despre profesorul Al. Husar, mătușa Maria spunea că „este un om învățat și foarte bun”. Cred că acesta a fost motivul pentru care am îndrăznit să-i trimit profesorului de la Iași cărțile mele de început și o scrisoare, desigur, cu o oarecare strângere de inimă. Se întâmpla în anul 2000 și am primit acest răspuns3:

„[Iaşi, 18 decembrie 2000]

Mult stimată doamnă Oşorheian,

Am primit cu vie, rară emoţie frumosul volum „Dor de copilărie” şi nobila scrisoare însoţitoare. Mulţumesc, sincer mişcat, şi felicit autoarea şi editura pentru acest impresionant succes al pasului cu care poeta „lasă o urmă” a locului de baştină, pentru cei care au fost, pentru cei care sunt, aşa cum a dorit să ajungă o zi şi, deci, a ajuns-o.

În ajun de Crăciun şi prag de an nou, cititor dornic s-o mai ştie printre cei plecaţi din Ţara Năsăudului fără s-o uite, vă roagă să primiţi calde urări din parte-i întru mulţi ani cu bine şi noi împliniri, al dv. îndatorat,

Al. Husar”.

Au urmat apoi alte scrisori. De Sfintele Paști din 2001, i-am trimis profesorului Al. Husar o felicitare, la care am primit răspuns:

„Iaşi, 13.04.2001

Doamnei Prof. Veronica Oşorheian Str. V. Goldiş nr. 24 B, Bloc 33, etaj II ap. 10, cod 510017 Alba Iulia

Stimată Doamnă Veronica,

Vă mulţumeşte mult pentru bunele veşti şi alesele gânduri împărtăşite, cu aceleaşi calde urări de sărbători şi noi succese în tot ce întreprindeţi, al dv. sincer admirator, cu nostalgia plaiului comun,

Al. Husar

Pe curând sper să primiţi noi veşti din parte-mi, cu aceleaşi bune gânduri,

al dv. Al. Husar”

În același an, i-am trimis profesorului volumul de poezii Miracol, Alba Iulia, Editura Star Soft, 2001 și am primit confirmarea:

„Stimatei d-ne Prof. Veronica Oşorheian, Str. V. Goldiş nr. 24 B, Bloc 33 etaj II ap,. 10 cod 510017 Alba Iulia

Am primit, mult stimată doamnă Oşorheian, noua frumoasa carte. Am lipsit din Iaşi mai mult de o lună, retras la Piatra Fîntînele. Abia întors am aflat „alinare”, aşa cum aţi sperat, în volumul Miracol. Cred că a fost într-un ceas bun lansarea lui la Leşu. Felicitări şi calde urări de mult spor în lucrul la monografie.

Cu drag, Al. Husar”.

În 5 mai 2003, am primit o scrisoare, în limba engleză, de la American Biographical Institute, Mr. C. A.  Mitchael, din care n-am înțeles nimic, dar în care am găsit numele profesorului Al. Husar. Profesorul de engleză Pavel Dat din Alba Iulia m-a lămurit: Amintitul Institut American acorda (pe dolari, desigur!) titluri de „Om al anului”. Cine a dorit și-a cumpărat. Cunosc câteva cazuri. După această întâmplare, i-am trimis profesorului o scrisoare:

„Alba Iulia, 13 mai 2003

Stimate domnule prof. univ. dr Alexandru Husar, În data de 5 mai a.c., am primit o scrisoare de la reprezentantul American Biographical Institute, Mr. C. A.  Mitchael, care îmi face cunoscut faptul că domnia voastră m-a recomandat pentru a fi inclusă în The Contemporary Who’s Who. Onorantă propunere, care mi-a creat ceva emoţii. Nu sunt cunoscătoare a limbii engleze şi, se cuvine să precizez faptul că nu deţin statutul de profesoară. Acestă postură era un motiv în plus pentru starea emoţională. M-am gândit că nu-i vorba despre vreo farsă, după ce am văzut în scrisoare numele dumneavoastră, iar după ce mi-a fost tradusă scrisoarea (de către profesorul Pavel Dat), m-am lămurit întru totul. Vă mulţumesc din suflet pentru onoarea pe care mi-aţi făcut-o, recomandându-mă.

V-am trimis, cu ceva vreme în urmă, un număr din revista Discobolul, în care mi-a apărut un fragment de proză. Am scris, tot atunci, şi o scrisoare. Cred că le-aţi primit. Am vorbit cu profesorii George şi Sabina Gavriluţiu de la Beclean şi mi-au spus că aveţi în lucru trei cărţi. Mă bucur şi doresc să vă dea Dumnezeu putere să împliniţi nobila misiune pe care o aveţi. Pentru ziua de 26 aprilie, La mulţi ani cu sănătate, cu bucurii şi cu împlinirea a tot ceea ce doriţi să realizaţi alături de cei dragi. Chiar dacă e mai târzie, urarea asta e din inimă. Tot de la Sabina şi de la George am aflat despre acest eveniment. Vă îmbrăţişăm cu recunoştinţă şi cu aleasă preţuire.

Veronica Oşorheian”

La sfârșitul anului 2003, au sosit la noi alte gânduri bune de la profesor:

„Doamnei Prof. Veronica Oşorheian,

Cu vie, adâncă şi aleasă stimă, cu sentimente religioase alături de cele mai bune urări de sfintele zile ale Crăciunului, vă transmite din Iaşi calde urări de Anul Nou 2003 întru mulţi ani cu bine, sănătate şi noi izbânzi în viaţă şi literatură, al Dv. fidel devotat, cu alese gânduri,

Al. Husar”

Găsisem într-o librărie volumul Periplu prin memorie al lui Al. Husar, apărut la Institutul European, 1998, Colecția Memorii Nr. 9 și am cumpărat-o. Pe coperta a 4-a stă scris: „Cărți precum Întoarcerea la literatură (1978), Ars longa. Probleme fundamentale ale artei (1980) ilustrează preocuparea de-o viață a profesorului Al. Husar pentru chestiuni de estetică generală și teorie a literaturii. Volumele publicate anterior de Editura Institutul European: Ideea europeană (1993) și Lecțiile istoriei (1995), ca de altfel și volumul de față, continuă însă o direcție mai veche, inaugurată de Dincolo de ruine (1959), pe care o bănuim a fi dragostea dintâi a estetului și filosofului ieșean: istoria națională în context european”.

Foto. Alexandru Husar

În anul 2004, i-a apărut Vremea de apoi, Iași, Editura Alfa, pe care am primit-o, în anul 2005, cu autograful:

„Doamnei Veronica Oșorheian, în semn de înaltă afecțiune și caldă stimă – omagiu cordial, Al. Husar”.

În următorul an, i-am trimis profesorului volumul Mărturisiri (Alba Iulia, Editura Unirea, 2005), scriitorul Al. Husar confirmându-mi primirea cărții:

„Iaşi, 17.X.2005,

Mult stimată Doamnă Oşorheian,

Alături de calde felicitări – reînnoite – pentru frumoasele Mărturisiri, vine spre Dv. expediată o carte din partea mea. O veţi primi, probabil, în aceeaşi zi…

Vă mulţumesc pentru frumoasa scrisoare – şi de astă dată – şi vă rog primiţi calde urări de noi succese – o nouă carte „leac de dor” pentru cititorii Dv. printre care mă număr.

În aşteptarea unor noi bune veşti din partea Dv, vă îmbrăţişează cu aceleaşi sentimente, al Dv. devotat, Al. Husar”.

La o vreme, am primit cartea lui Pierre Tiberghien, Cum să te cultivi,  tradusă de profesorul Al. Husar și am confirmt acest lucru:

Alba Iulia, Întâi Mai 2007

Stimate domnule prof. univ. dr Alexandru Husar,

După cum v-am spus la telefon, am primit cartea lui Pierre Tiberghien, Cum să te cultivi, pe care aţi tradus-o. Vă mulţumesc, încă o dată, din inimă şi vă felicit  că aţi reuşit s-o puneţi în circulaţie. Cei dornici să se cultive, cu siguranţă vor lua în considerare recomandările cărţii. Pentru noi, pentru năsăudeni, e un motiv în plus să fim mândri că sunteţi de-al nostru, că aţi avut parte de dascăli preocupaţi şi dornici să formeze oameni de valoare. De fapt, asta ar fi menirea dascălului.

Vă mai spuneam, de asemenea, că lucrez la o carte în care am adunat corespondenţa naşului meu de cununie – Toma T. Artene, care, aşa cum ştiţi, a fost şi naşul de cununie al unchiului Emil Husar şi a mătuşii Maria – iertate să le fie numele. Nu am făcut încă o statistică, dar corespondenţa e bogată şi merită publicată.

Cartea o gândesc structurată pe patru capitole… Vor fi şi Note pe marginea epistolarului, câteva anexe şi un album cu persoane pomenite în corespondenţă. În urma cercetării, am descoperit că, în vreme de război, oamenii erau mai uniţi, mai credincioşi, mai săritori la întrajutorare, dornici de comunicare şi de mersul evenimentelor politice din lume. Vă închipuiţi – oamenii aceia, istoviţi de munca aspră a câmpului, adunaţi – noaptea, lângă un radio cu baterii – aflat în casa lui Toma T. Artene, ascultând ştirile – în limba germană, ştiri pe care le traducea ţăranul Ion Avram – socrul lui Toma Artene, care a învăţat limba germană, când a fost prizonier. Cred că mai existau atunci, în Leşu, unul sau două aparate de radio.

Unele dintre scrisori sunt scrise caligrafic, foarte mărunt, cu siguranţă  din dorinţa de a oferi cât mai multe informaţii. A trebuit să folosesc lupa.

Am constatat că oamenii găseau putere să se îmbărbăteze unii pe alţii, atunci când primeau „cărţi”- cum spun ei. Se întâmpla, de multe ori, să întârzie poşta câteva săptămâni, apoi să primească, deodată, mai multe scrisori. Atunci, se strângeau neamuri, vecini, prieteni şi le citeau împreună şi se bucurau, lângă un „pahar de vinars”. Era ca un spectacol. Osteneala fizică era învinsă de speranţa că cei plecaţi pe front se vor înturna – cu ajutorul lui Dumnezeu şi atunci totul va fi bine, ca „mai nainte”.

În câteva scrisori comune, cei strânşi – aşa cum spuneam mai sus, scriau câteva fraze, pentru a-şi arăta solidaritatea cu cel plecat pe front şi pentru a-l îmbărbăta. Am întâlnit expresia „… când citesc îmi pare că stau de vorbă cu tine”. Mare lucru este izbânda scrierii în limba pe care o cunoşti! Altfel, ce s-ar fi făcut bieţii oameni? Iar poşta îşi are meritul ei!

Sper să-mi ajute Dumnezeu să finalizez cartea, deşi mă întreb: oare câţi vor fi interesaţi să citească aşa ceva? Mai am câteva povestioare – în legătură cu războiul, trăite de cei rămaşi acasă. Încerc să le găsesc undeva un loc, în care să le stea bine.

Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că m-a îndrumat către preocupări de genul acesta şi, chiar dacă au apărut la o vârstă destul de înaintată – după 50 de ani, le fac cu drag şi mai uit de problemele vieţii care, vrem, nu vrem, ne încolţesc şi ne dau bătăi de cap – de la o vreme. Printre altele, sora Iftinia, de la Leşu, a fost operată de cancer. Pe data de 16 mai este chemată la Cluj, pentru control şi pentru a-i stabili pasul următor. Noi sperăm, dar tot Dumnezeu va decide. Sora Veturia şi fratele mai mic – Titu sunt diagnosticaţi cu Parkinson. N-am mai avut cazuri în familie. Ceva, mă face să cred că stresul ar fi unul dintre factorii care contribuie la declanşarea acestei boli. Cine mai ştie?

După cum vedeţi, dacă suntem mulţi (din darul Domnului – 8 fraţi) şi probleme sunt destule.

Stimate domnule profesor, rugămintea pe care v-am adresat-o la telefon rămâne valabilă şi vă trimit datele personale – de care cred că aveţi nevoie. Le trimit cum pot şi vă rog pe dumneavoastră să le rânduiţi cum ştiţi că e bine.

Dacă o să găsiţi timpul necesar (bunăvoinţă am înţeles că este), rămân îndatorată. Mai am recomandări de la scriitorii Ion Buzaşi, Ioan Popa şi Gheorghe Jurcă.

Cine ştie dacă voi fi admisă, cernerea se face prin sită deasă, dar… încercăm.

Bunul Dumnezeu să vă dea sănătate şi să vă ajute să împliniţi menirea nobilă pe care o aveţi. Aceleaşi urări le adresez şi distinsei dumneavoastră doamne Margareta [Mala].

Vă îmbrăţişăm cu drag şi vă purtăm aleasă preţuire.

Veronica Oşorheian”

*

Aveam îndoieli asupra mărunțișurilor scrise aici (gândindu-mă cui folosesc?), dar am prins curaj, recitind Argument-ul semnat de Al. Husar4 la Vremea de apoi. Ceea ce am relatat e foarte puțin, dar uitați-vă ce spune filosoful:

„ … Viața ne-a oferit: scene mari, demne de o mare literatură, admitea Marin Preda, sugerând totodată: Dacă cei care le-au trăit ar fi ținut fie și  un jurnal, sau pur și simplu și le-ar rememora astăzi scriind sau făcând mărturisiri literare, am putea înțelege multe din enigmele timpului.

În acest context, martor al vremii tale, să aduni înr-o carte imagini sau chipuri, fărâme ale vremii în care ai trăit, ca într-un caleidoscop al veacului tău, e pentru un om al condeiului (păstrăm aici proporțiile!) – o obligație, îndatorire profesională. Aceasta din două considerente: 1. A introduce realitatea în sfera artei, problemele vieții în opera sa implică o proiecție a realității în conștiința noastră, deci – a urmări conținutul esențial al epocii, aspectele viabile, caracteristice pentru înțelegerea ei. 2. Literatura  însăși devine mai vie, mai veridică, mai profundă și poate mai rezistentă, la confluența ei, în raport cu viața, cu realitatea, cu epoca sa”.

Convorbirile telefonice avute cu profesorul, de sfintele sărbători ori când era ziua dumnealui de naștere, erau calde și binevoitoare, încheiate de fiecare dată cu sintagma: „Mulțumim lui Dumnezeu, suntem bine!”.

La înmormântarea lui Al. Husar, în cimitirul din umbra zidurilor mănăstirii de la Galata, Gavril Istrate a concluzionat: „Alexandru Husar a fost unul dintre cei mai străluciți profesori pe care i-a avut Universitatea Al. I. Cuza din Iași, în ultimii 60 de ani. Numele lui se alătură celui al lui Simion Bărnuțiu, August Treboniu Laurian, al lui Eftimie Murgu, până la Titu Maiorescu și la alți ardeleni, care au contribuit la ridicarea Moldovei pe plan cultural și au fãcut din Iașul nostru un adevărat centru al culturii românești”5.

Profesoara Lucia Peteanu – director adjunct la Liceul „Petru Maior” din Gherla în vremea în care am fost liceană a fost studenta prof. Al. Husar, la Cluj. Într-o convorbire telefonică recentă, mi-a spus că „Atunci când profesorul Al. Husar a plecat la Iași, Universitatea clujeană a pierdut un om de mare valoare și a fost  jale mare între studenți.”

Odihnă veșnică, domnule profesor! Iar voi, generațiile care urmați, luați-l ca exemplu!

*

Note bibliografice

  1. Text apărut în Răsunetul. Cotidianul bistrițenilor de oriunde din 25 aprilie 2020 și în Convorbiri literare, Revistă a Uniunii Scriitorilor din România, Anul CLIII, iunie 220, Nr. 6 (294) p. 116.
  2. Veronica Oșorheian, Traista în pătrățele, Editura grinta Cluj-Napoca, 2013, p. 16.
  3. Corespondența cu profesorul Alexandru Husar a fost publicată în – Veronica Oșorheian, Colocvial. Fațete ale binomului autor – impact relațional, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2012, p. 114-115.
  4. Al. Husar, Vremea de apoi, Editura ALFA Iași – 2004, p.7.
  5. Gavril Istrate, „In memoriam. A murit Alexandru Husar”, în Revista română, nr. 3 (57)/2009, p. 9.

Foto. Veronica Oșorheian

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.