Ilie Marinescu – Terapia sufletelor

Ilie Marinescu – Terapia sufletelor

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan,SUA)

Cele două ipostaze ale lui Ilie Marinescu, psihologie și poezie, găsesc o corespondenţă semnificativă în viaţa și opera sa.

Psihologul este un medic al sufletelor iar poetul, prin versurile sale, devine un taumaturg, un făcător de minuni, al celor care găsesc alinare în poeme, mai ales cele care fac trimitere la divinitate.

Poetul însuși recunoaște, că profesia de psiholog, prin cunoașterea profundă a sufletului uman, l-a ajutat să descopere arta de a pune în versuri, „trăirile ce ruinează fiinţa umană”.

Borges afirma: „Toţi artistii creează în spiritul secolului lor și spiritul epocii se poate recunoaște, pentru că se repetă de la un creator la altul”.

Aceste viziuni, au străbătut deceniile, rămȃnȃnd în conștiinţa oamenilor mai mult decȃt altele, care au cules lauri. Indiferent de epocă, opera unui artist va rezista în timp, datorită faptului că face conexiuni cu trecutul, prezentul sau viitorul.

Tot Borges afirma: „Nimeni nu poate ști dacă lumea este fantastică sau reală și nici dacă există o diferenţă între a visa și a trăi”.

Frămȃntările spirituale al lui Ilie Marinescu au prins contur în volumele de versuri: „Maieutica iubire”, „Oblomovismul sinarhiilor”, „Meditaţii poetice”, „Muguri de stele”, „Terapia sufletelor”, „Totul despre iubire”, și o piesă de teatru: „Traficantul de iluzii”.

Poezia reprezintă în forma și continutul ei, gȃndirea autorului. Poetul însusi recunoaște faptul că încearcă să facă, în maniera proprie, conexiuni atemporale abia perceptibile de către cititori.

Carl Sandburg definea poetul „un animal marin care trăiește pe uscat și-ar vrea să zboare”.

La poetul Ilie Marinescu, spiritualitatea este cea care îi dă aripi spre iubire, acea comoară pe care o primește de la cel ce dăruiește: „Spiritul fiind iubire,/să-l păstrezi ca pe-o comoară,/doar în tainice potire,/ pentru zilele ce zboară./Ai primit o nouă șansă,/de la cel ce dăruiește,/ prima temelie-n casă,/ca tu sa trăiești regește.” (Glosă)-Sinele din templu

Ideea de iubire este indisolubil legată de ideea filozofică de poezie: “nu știu cum te-ai născut iubire,/dar eu din tine m-am născut,’/și-acum la rȃndu-mi dau de știre,/ că ești minunea de-nceput,/căci ce-ar fi omul fără tine,/și tu ce-ai face fără om// doar împreună ne e bine,/cum fructele rodesc în pom.”(Odă iubirii)

Lirica lui Ilie Marinescu se-ndreaptă la un momentat spre o rugă, ruga înaintea plecării pe calea cea dreaptă, o rugă adresată Măritului Domn, „Mărite Domn să nu-mi dai/ mai mult decȃt pot duce” (Ruga de drum) Impăcat cu sine, poetul îsi exprimă dorintele atȃt de umil, de a-și urma calea și de-a ajunge cȃt mai devreme la casa din cȃmpie. Ȋi cere Domnului să-i pună la dor aripă, pȃnă în prag la mama cea “blȃndă ca marea”.”Nu mă lasa precum un cuc/pune-mi la dor aripă”.

Wste dorinţa, poate cea din urmă a celui plecat, ce-și duce crucea, încheind cu îndemnul Celui de Sus: „“Din multe legi,/ una ai dat,/ ce-i bine s-o ţin minte,/să nu uiţi de unde-ai plecat și dorul de părinte!”

Iubirea de femeie este atȃt de pură și sinceră, e o recunoaștere totală a frumuseţii spirituale a acesteia, a virtuţilor cu care a înzestrat-o puterea divină, asemănată cu “un trandafir ce-i înnobilează curtea cu fȃntȃni de elixir”. Femeia este cea cu care bărbatul împarte destinul. „Cum să nu iubesc femeia?/Chipul ei de soare plin,/dăruind în taină cheia,/jumătăţii de destin”/

Ilie Marinescu este un visător, ca toţi romanticii, dar un visător plin de cutezanţă, care intră cu condeiul său creator în lumea cuvintelor, jucȃndu-se măiastru cu ele, devenind un pictor de cuvinte. „Să nu distrug creaţia divină,/Ţi-am zugrăvit portretul în culori,/luate din cuvinte și lumină/și din parfumul cȃmpului de flori./Deci lasă-te pictată în cuvinte /și tu la rȃndul tău să poţi picta,/într-un tȃrziu cȃnd fi-vor ostenite,/un pictor anonim le va-nrăma.

Ȋn altă ipostază, poetul situează femeia iubită într-un strălucitor cȃmp de lumină: „De ţi-aș spune noaptea/cȃnd e luna plină/că făptura-ţi este un cȃmp de lumină” și tot poetul se pune retoric pe gȃnduri “Dacă luna este cea strălucitoare,/de ce eu te-asemăn cu raza de soare?/

Trimiteri la lirica eminesciană ne-ncearcă versuri ca: „Vezi tu dar, iubito, de ce nu port vina/cȃnd îţi spun că aștri ne dau doar lumina/în timp ce sub stele, tihna îmi găsesc,/ atins de-a ta rază, ne-ncetat iubesc”

Și totuși, iubirea aduce dezamăgiri, decepţii, căci în curȃnd doar lacrimi și suspine inundă preafrumosul „te iubesc”. Jocul iubirii se transformă în burlesc atunci cȃnd încrederea se destramă ca norii (Totul e burlesc).

Versurile sunt rimate și pline de muzicalitate, simfonie a cuvintelor magice, ce trezesc în cititor simţăminte de dor, de iubire, de frumos, nostalgii, speranţe și încredere în frumuseţea acestei lumi, dominată de impostură, minciună, incultură și violentă fizică și verbală. Poezia sa, ne învaţă să fim mai umani, mai calzi și iubitori, mai deschiși în faţa credinţei și a voinţei lui Dumnezeu.

„Terapia sufletelor” e o carte care te învaţă să fii fericit. “Astfel am devenit o parte /din universul infinit/primul cuvȃnt din a ta carte/te-nvaţă să fii fericit”. ( Cartea fericirii)

Iubirea, destinul, credinţa, misterul sporit prin credinţă și iubire, le găsim în îndemnul filozofului indian Osho: „Oriunde căutaţi, în norii cei albi, în stelele nopţii, în flori, în curgerea unui rȃu, oriîncotro căutaţi, căutaţi misterul. Și oriunde îl aflaţi, meditaţi asupra lui.”

E vorba, desigur, de mister ca rost existenţial. Acest rost existenţial îl frămȃntă și pe poetul Ilie Marinescu, romantic modern prin definiţie, care ne îndeamnă să căutăm răspuns la întrebarea: Ce este fericirea?! Un scop în sine sau o iluzie?!

(West Bloomfield, 19 mai 2019)