Craii de Curtea-Veche, neperechea scriere a lui Mateiu I. Caragiale
Craii de Curtea-Veche, neperechea scriere a lui Mateiu I. Caragiale
Autor: George Petrovai (Sighetu Marmaţiei)
În orice compartiment de activitate, calitatea omului și a producțiilor sale (muncă, idei, creații cultural-artistice, comportament etc.) ar trebui să aibă prioritate în fața cantității de bani, relații și aranjamente de felul mitei, șantajului sau lingușelii. La noi cu atât mai mult, cu cât pe aceste meleaguri necinstea (nu doar în politică) și nedemnitatea au fost și continuă să fie în floare, aspecte astfel semnalate în pledoaria sa de avocatul Raymond Poincaré, viitorul președinte al Franței, care la acea vreme apăra interesele companiei concesionare austriece în procesul de la București al fraudelor comise cu prilejul concesiunilor de căi ferate, text-motto în remarcabila scriere mateiană Craii de Curtea-Veche: „Ce vreți, suntem aici la porțile Orientului, unde totul se înfățișează mai puțin grav…”
Din această frază se poate deduce cum R. Poincaré, cu politețea și eleganța lui franțuzească, arată cu degetul nu doar spre carențele de comportament ale cetățenilor și instituțiilor din această parte a Europei, ci și spre cadrul juridic (posibil mai corupt, cu certitudine mai indulgent cu răufăcătorii), motiv pentru care aici „totul se înfățișează mai puțin grav” decât în țările cu legi ferme și justiție independentă. Oare ce-ar spune astăzi despre justiția pesedizată, care îi „albește” pe ciracii corupți și anulează „în regim de urgență” hotărârile luate în unanimitate de Congresul extraordinar al Partidului Național Liberal (PNL) împotriva trădătorilor (liberalii roșii), iar judecătorii pesediști de la Curtea Constituțională a României (CCR) validează o lege anticonstituțională cu dedicație, astfel încălcând grav și sfidător cele două principii universale ale dreptului roman (neretroactivitatea legilor și Non bis in idem – Nimeni nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceeași culpă)?!…
În ceea ce privește calitatea/valoarea, din afirmația gânditorului francez Henri Bergson deducem că nu numai pe meleagurile mioritice ea este ignorată și/sau umilită (firește, există diferențe notabile între modul cum este tratată de regulă valoarea autentică în România și în Franța): „Democrația este singura formă de guvernământ compatibilă cu libertatea și demnitatea omului. Dar viciul de care suferă este acela că nu deține criterii viabile de selecție a valorilor”. Păi, dacă filosoful H. Bergson se arată cu îndreptățire nemulțumit de acest viciu de fond al solidei democrații franceze, prin extensie al tuturor democrațiilor consolidate, cam ce-ar spune de toată democrația noastră postdecembristă, îndeosebi de actuala demo(no)crație pesedisto-„suveranistă”?!
Revenind la literatură, trebuie subliniat faptul că, la fel ca în toate activitățile moral-spirituale (filosofie, cultură, artă, religie, cercetare științifică), nu contează cantitatea (numărul de cărți scrise), ci doar calitatea creațiilor. De ce? Deoarece calitatea este favorita timpului (el decide ce este nemuritor din toată înzestrarea și străduința umană), pe când cantitatea este absorbită pentru totdeauna în generoasa împărăție a statisticii, mai exact al apetitului acesteia pentru clasamente.
Ei bine, dacă statisticile consemnează scriitori surprinzător, ba chiar discutabil de prolifici (Nicolae Iorga, Alexandre Dumas-tatăl, Jules Verne, Herbert George Wells ș.a.), memoria implacabilă a timpului îi răsplătește până și pe aceia care de-a pururi vor rămâne în literaturile naționale și în cea universală printr-o carte de mare valoare artistică: Alexandre Dumas-fiul cu romanul Dama cu camelii, Charles Baudelaire cu senzaționalul volum de versuri Florile răului, Giuseppe Tomasi di Lampedusa cu remarcabilul roman Ghepardul și Mateiu I. Caragiale cu Craii de Curtea-Veche, adorabilă frescă a lumii balcanice de la începutul secolului al XX-lea (decadentismul și atmosfera ei crepusculară).
Născut la data de 25 martie 1885, Mateiu I. Caragiale (fiul nelegitim al lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu, fiu de îndată recunoscut de dramaturg) n-a scris numai capodopera Craii de Curtea-Veche, ci și nuvela Remember și volumul de versuri Pajere, intenționând să elaboreze tripticul Craii de Curtea-Veche – Sub pecetea tainei – Soborul țațelor (inițial cu numele Școala țațelor), trilogie unde, în manieră balzaciană, dorea să se ocupe de personajele rămase în viață. Din păcate, moartea prematură a originalului Mateiu, ca și extraordinara meticulozitate cu care scria (la Craii de Curtea-Veche a lucrat peste 20 de ani!), au făcut ca misteriosul roman polițist Sub pecetea tainei să nu fie terminat (au apărut câteva fragmente în revista Gândirea), iar din Soborul țațelor să rămână doar un fragment, pe care autorul l-a modificat de câteva ori.
Cum spuneam, complexul roman Craii de Curtea-Veche este capodopera cu care Mateiu I. Caragiale și-a adjudecat un loc de onoare în literatura română și cea universală, la fel cum Ghepardul, splendida carte a lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa l-a nemurit pe acesta și continuă să-i deruteze pe critici, „toate încercările de etichetare ale romanului drept «roman istoric», «roman de familie», roman al morții, al decăderii unei lumi, precum cea aristocratică din uitata Sicilie, al schimbărilor sociale provocate de reunificarea Italiei ca regat, al afirmării rapace a noii burghezii, pot fi valabile, dar rămân parțiale” (Michaela Șchiopu în Cuvânt înainte la Ghepardul, Ediția a 3-a, Editura Univers, București, 1995).
În ceea ce privește asemănarea dintre cele două superscrieri, A.E. Baconsky spunea că Ghepardul, „o viziune lirică a unui capitol de istorie contemporană”, este apropiată de Craii lui Mateiu Caragiale „mai degrabă prin substanța poeziei decât prin viziune”. La rândul lui, Mircea Vaida încheie Postfața la Craii de Curtea-Veche cu următoarea concluzie: „Giuseppe Lampedusa s-a înșelat crezând că prințul Salina este ultimul Ghepard. Pantazi a fost ultimul”. Da, căci Pantazi menționează în spovedania sa pardosul ramurii siciliene și pardosul negru adăugat pe stema familiei!
Evident, personajele principale ale acestui roman foarte dens (are sub 200 de pagini!) sunt cei patru crai: naratorul, Pașadia, Pantazi și Gore Pirgu. Astfel au fost porecliți în Întâmpinarea crailor, prima parte a romanului (mai cuprinde Cele trei hagialâcuri, Spovedanii și Asfințitul crailor), de către pitoreasca Pena Corcodușa, veștejita bătrână „cu capul dezbrobodit și numai zdrențe toată, cu un picior desculț”, care – „Beată moartă, vărsase pe ea și o trecuse neputința” – le strigă din brațele vardiștilor ce o ridicaseră: „Crai de Curtea-Veche”! Totul spre deliciul lui Pașadia („Ar fi un minunat titlu pentru o carte”) și spre încântarea lui Pantazi: „I se luminase fața de încântare, nu se mai sătura de a o rosti”.
Recunoscând că o cunoaște, Pantazi le istorisește celorlalți uluitoarea poveste de dragoste din timpul Războiului de Independență (1877-1878) dintre femeia de rând Pena („fată de mahala, nu prea tânără, puțin căruntă la tâmple”, al cărei farmec „îi sta în ochi, niște ochi mari verzi, verzi-tulburi”) și frumosul Serghie Leuchtenberg-Beauharnais, nepotul împăratului. Dragostea dintre „floarea de maidan” și Făt-Frumosul „în ființa căruia se răsfrângeau, întreunite, strălucirile a două cunumi împărătești”, era atât de pătimașă, încât cei doi au hotărât că, după război, Pena își va urma „domnul și stăpânul” în Rusia. Numai că omul propune și Domnul dispune! Serghie moare „ca un cruciat în Balcani”, iar când trenul mortuar s-a oprit în București pentru a primi onorurile militare, „Din mulțime se ridică un țipăt sfâșietor și o femeie căzu grămadă”. După trezirea din leșin, Pena a fost legată și dusă la balamuc…
Cum era de așteptat, meticulosul și năbădiosul Mateiu (mereu pornit împotriva tatălui său) a acordat o mare atenție portretizării celor trei crai. Așa că, după ce naratorul spune despre sine că, deși rămăsese „de tânăr singur în București”, de capul lui, totuși, din restrânsul cerc al cunoștințelor sale, „Gorică Pirgu n-ar fi făcut niciodată parte, dacă n-ar fi fost tovarășul nedespărțit al lui Pașadia”, față de care avea „o evlavie nemărginită”, iată că avem atât dovada artistică a atracției dintre extreme (Pașadia Măgureanu – Gore Pirgu), cât și cele două grupuri distincte de crai, fatal unite prin firea pătimașă și tenebroasă a sobrului Pașadia, care – cu toată stăpânirea sa – „se trăda adesea în scăpărări de cinism”: într-o parte, chiar stând împreună la aceeași masă, triada firilor alese (naratorul, Pașadia, Pantazi), de cealaltă parte Gore Pirgu, „o lichea fără seamăn și fără pereche”, cu „un suflet de hengher și de cioclu”.
Dar iată cum descrie naratorul sentimentele profunde, totuși diferite față de Pașadia („apusean și om de lume până în vârful unghiilor”, cel care deseori pleca pentru câteva zile la munte, „de unde se întorcea cu puteri proaspete”) și față de Pantazi, grec și nobil mediteranean, născut din părinți veri primari și moștenind de la hiperdelicata lui mamă „acea ușoară melancolie a firilor prea simțitoare, că până și mângîierile le fac să sufere, până și plăcerea le rănește”: evlavie rațională (pornită de la cap) față de primul, slăbiciune izvorâtă din inimă față de celălalt, cu esențiala precizare că „inima trece înaintea capului”! De unde acest sentiment mistuitor față de Pantazi? De-acolo, ne informează în continuare naratorul/autorul că „într-însul mi se părea că găsisem un prieten de când lumea și adesea, mai mult chiar, un alt eu-însumi”.
Precizarea lui Mircea Vaida este extrem de binevenită: distinsul clasic Pașadia stă, din punct de vedere cosmogonic, sub geniul uranian (terestru), pe când romanticul Pantazi stă sub cel neptunian (al apelor). Dar, deși cei doi sunt contrastanți, ei – aidoma unor forțe opuse – se atrag!…
De mare efect stilistic și artistic (coloratul limbaj mateian ne aduce aminte de savurosul limbaj argotic întrebuințat de Cervantes în Nuvelele exemplare, îndeosebi în Rinconete și Cortadillo), de mare efect, deci, sunt descrierile Arnotenilor, faimoase căzături boierești, și a locuinței acestora, unde Gore Pirgu se simte ca peștele în apă: „Maiorică era un maimuțoi, dar coana Elvira, ce matroană!, și fetele, niște cotoșmane, niște armăsăroaice”; „La Arnoteni, în casă, se întâmplă să fie zile fără pâine, fără ceartă însă nu…”; „Deschisă vraiște oricând, oricui, casa lor, contopire de ospătărie și de han, de tripou, de bordel și de balamuc, era locul de întâlnire al lumei deocheaților și deșucheaților timpului: jucătorii și chefliii de meserie, desdrumații, poticniții și căzuții, curățații rămași în vânt, chinuiții de pofta traiului fără muncă și mai presus de putere, gata de orice ca să și-o satisfacă, cei cu mijloace nemărturisite sau necurate, cei fără-de-căpătâi și cei afară din rândul oamenilor, unii foști în pușcărie, alții pe cale să intre, și apoi femeile, mai respingătoare încă: bătrâne mucigăite la masa verde, somnoroase și arțăgoase, cu mâinile tremurând pe bani și pe cărți, tinere dezmăritate cel puțin o dată și de timpuriu borșite de avorturi și de boale, la pândă după vânat și ferindu-se de chiul și, între ei și ele, de tot felul și schimbătoare întovărășiri și nade, dezbinări și dușmănii”.
N.B.: Magistrala descriere a infectei faune din locuința Arnotenilor se potrivește foarte bine cu aceea din scârboasele cercuri semidocte ale României postdecembriste!
În Asfințitul crailor, aflăm că mor Pașadia și Pena Corcodușa, că Pantazi pleacă pentru totdeauna în străinătate și că Gore Pirgu, mult nevrednicul înaintemergător al majorității politrucilor de azi, ajunge nu doar „de mai multe zeci de ori milionar”, ci și „prefect, deputat, senator, ministru plenipotențiar, prezidând o subcomisie de cooperare intelectuală la Liga Națiunilor și oferind colegilor săi străini (…) o somptuoasă și sibarită ospitalitate la castelul lui istoric din Ardeal”.
Foto. George Petrovai
