Reziliența spiritului prin sacrificiul suprem

Reziliența spiritului prin sacrificiul suprem

Autor: Cella Negoiescu

„În mijlocul iernii am descoperit în mine o vară invincibilă.” (Albert Camus)

O bucurie nespusă mi-a invadat sufletul citind Blestemul, noul volum al lui Vasile Aioanei, căci pe lângă interesul și înfrigurarea cu care am savurat fiecare rând, aveam să constat cu oarece mândrie că previziunea ce-o făcusem cu vreo doi ani în urmă se adeverise.

Invitată fiind într-o zi a lunii februarie 2024, la Suceava, în Salonul de Artă Elena Greculesei din Biblioteca Bucovinei I.C. Sbiera, la lansarea romanului Destine fracturate a aceluiași autor din Câmpulung, volum apărut la Editura Junimea, Iași, am  considerat  că  trebuie să adaug și eu câteva cuvinte despre noul roman pe care-l citisem cu atenție și interes. Vrând să scot în evidență ideea că orice operă de artă, orice creație reușită, va atrage atenția asupra celui ce-a creat-o, am găsit de cuviință să citesc poemul stănescian Către Galateea, stăruind asupra laimotivului în care sculptorul își imploră minunata și diafana sa creație să-l eternizeze, să-l facă cunoscut lumii întregi pentru ca el, autorul, să rămână în memoria tuturor celor ce-i vor admira opera.

Mulți dintre cei aflați în sală nu păreau să fi înțeles asocierea dintre autorul volumului Destine fracturate și poezia lui Nichita Stănescu, deși sublinerea mea  fusese foarte clară, aceea că, în cazul lui Vasile Aioanei, o rugă adresată propriilor pagini scrise pentru a-l face nemuritor ar fi inutilă, deoarece sutele de pagini scrise îl vor ajuta, neîndoielnic, să urce în topul celor mai valoroși scriitori de proză contemporană.

Iată că noul volum vine să-mi confirme prezicerea, cititorul, oricare ar fi el, constatând că are în față un prozator plin de resurse. Fidel idealului său, acela de a urma o carieră onestă, responsabilă, avid de a cunoaște îndeaproape istoria neamului său, Vasile Aioanei stăpânește talentul rar de a-și conduce lectorul în lumea imaginarului patinând mereu pe realitarea curentă, cu un firesc desăvârșit. Nimic nu pare și nici nu este inventat. Cartea sa, Blestemul, este pătrunsă de o profundă umanitate, de un vizibil simț al observației acute, de o riguroasă cercetare și documentare a evenimentelor petrecute, fără vreo undă de patetism, cititorii devenind părtașii unor drame omenești adevărate, grotești, reale, așa cum au fost, autorul izbutind să găsească tonul potrivit pentru o construcție solidă, șlefuită cu grijă, talentul nativ și respectul pentru adevăr îmbinându-se ingenios într-un stil foarte personal.

Romanul se compune, așadar, din două câmpuri magnetice care nu se exclud, ducând la o textură densă, cu numeroase sclipiri tulburătoare. El demarează în trombă, ex abrupto, autorul grăbindu-se, parcă, să ajungă la scenele cu adevărat dramatice ce umplu atâtea pagini. Firul epic, banal în aparență, dă  nu numai  titlul volumului,  dar capătă și nuanțe simbolice. Păcatul săvârșit de către eroul principal,  Iacob Mândrilă, „flăcău  chipeș  și voinic”  din Capu’ Satului, bucovinean get-beget, e doar un pretext, un punct de plecare pentru întreg cuprinsul romanului.

Căsătorit cu Dafina, fata pe care o iubea, tânărul pare să fi uitat de legătura sa de scurtă durată cu Emilia, o fată săracă pe care o amăgise ușor și pe care o părăsise, neștiind că fata îi purta în pântece pruncul, înfruntând umilința și batjocura celor din jur. Ideea de a fi arătată cu degetul o viață întreagă o va determina pe biata fată să ia drumul mănăstirii, lăsându-și băiatul, pe Ștefan, în grija părinților săi.

Cum vremurile se precipită, cel de-al Doilea Război Mondial inoculând speranța recuperării teritoriilor românești „smulse cu forța”, printr-o participare a celor apți de luptă alături de nemți, tânărul conștientizează perioada grea ce va să vină, vrând să-și rânduiască treburile casei. Regretându-și fapta, încearcă să o repare, cerând iertare familiei Șandru, părinților Emiliei, rugându-i să i-l dea pe Ștefan pentru a crește liniștit lângă celelalte două fiice, Otilia și Teodora, în casa cea nouă și spațioasă pe și-o construise, fiind sigur că Dafina se va îngriji de el  ca de propriul său fiu.

Respingerea brutală a Mariei Șandru e cutremurătoare. Scârbită de atitudinea tânărului, plină de ură și venin, ea aruncă anatema: „Blestemat să fii!/…/Primul împușcat, acolo unde te duci, tu să fii, să-ți vină numai numele înapoi!” De aici…. blestemul; un blestem devenit obsesie pentru eroul central al romanului, dar  care se extinde, parcă, și asupra țării „ciopârțite”, animată de gândul eliberării.

Impresionează puterea de concentrare a evenimentelor socio-politice și chiar economice, autorul făcând dovada unei cercetări ample, împlinindu-și visul de a cunoaște în adâncime trecutul neamului său, trecând chiar peste voința mamei care și-l dorea alături. Astfel, în doar 150 de pagini, în care firul epic ficțional nu este uitat, naratorul realizează un  veritabil și veridic document istoric, trecând în revistă toate schimbările și evenimentele care au marcat istoria țării din 1937 până-n prezent.

Spre deosebire de Camil Petrescu care descrie în pagini cutremurătoare dezumanizarea combatanților aflați pe câmpul de luptă, frica de moarte făcând ca spiritul de conservare să primeze, fiecare soldat căutând locul cel mai potrivit pentru a se feri de schijele ce se sparg alături, înfundându-și capul în mal, în  nămolul râului în care au intrat, considerând că vor fi mai feriți, mai greu descoperiți de inamic, Vasile Aioanei sugerează același infern al frontului, dar soldații săi sunt entuziaști, plini de speranță și de nădejde în izbândă. Masacrele de la Fântâna Albă și Varnița despre care auziseră de la cei mai în vârstă prezentau un motiv în plus pentru ca cei încorporați să fie mai înflăcărați, mai plini de curaj și de încredere în puterile lor. Deși pe fronturile din nordul Bucovinei, Ținutul Herței și nordul Basarabiei, moartea era din ce în ce mai aproape, răpind rând pe rând soldații români, aceștia par răbdători și neînfricați. Oamenii se înfruntă nu numai cu moartea, dar și cu foamea, cu tifosul, cu somnul. Ordinul Mareșalului de a merge mai departe, o decizie nepotrivită și nefastă nu e condamnată, autorul sugerând că și spiritul superiorului era animat de aceeași speranță, o speranță care  nu-i va părasi nicicum, pe niciunul.

Întoarcerea armelor de către românii supuși altor forțe nu-i sperie pe soldații hotărâți să nu cedeze, să nu deznădăjduiască. Slăbiți, cu trupurile agresate de foame și ger, prizonierii, printre care și Iacob Mândrilă, înfruntă toată mizeria gulagului, muncind fără să crâcnească, cu demnitate, purtând în suflet icoana dragă a famiiilor lor și așteptând cu răbdare o posibilă reîntoarcere acasă.

Repatrierea care vine, totuși, aduce un licăr de bucurie și pentru Iacob Mândrilă care, cu sufletul sfredelit de blestemul Mariei, simte o oarece undă de mântuire privindu-l pe Ștefan, băiat mărișor de-acum, ajuns lângă cele două surori, chiar cu consimțământul Emiliei, după decesul părinților ei. Întâlnirea dintre tată  și  fiu  este  emoționantă, copilul  privindu-și tatăl ca pe un dar divin, alăturându-i-se la toate treburile gospodărești ce se cereau refăcute, îngrijite cu migală.

Înfrigurarea cu care oamenii încearcă să-și refacă viețile nu poate astâmpăra neliniștea și îngrijorarea de a fi copleșiți de urgia roșie a comuniștilor, a instaurării unui nou regim, ce le va confisca bucățica de pământ, ignorându-le plăcerea de a-l munci, de a se bucura de roadele obținute, lipsindu-i de toate drepturile, considerați dușmani ai poporului, chiaburi. Cozile de topor – precum Gavril Lehaci sau Mendel Leibowitz -nu lipsesc și perchezițiile se țin lanț, inflația se întinde peste întreaga țară, căci  seceta, o caracatiță uriașă care-și întinde tentaculele, sporește blestemul țării prin înfometare și lipsuri de tot felul.

Trecuți prin război, prin clipe de groază, prin despărțiri brutale, oamenii rămân echilibrați, uniți  în sărăcia lor. Nu găsim aici nimic din psihoza eroilor din nuvela lui Fănuș Neagu Dincolo de nisipuri care, sub imperiul foamei și al lipsei de apă, au viziuni halucinante, crize de isterie ce conduc spre devieri și comportări neașteptate. Spiritul umanitar, ca și dragostea pentru locurile natale sunt vizibil prezente în romanul lui Vasile Aioanei.

Gestul lui Iacob și al Dafinei, prevăzători ai vremurilor grele, este impresionant. Din micile lor provizii ascunse cu grijă, cei doi soți  împart cu bucurie localnicilor pachete cu de-ale gurii, atât cât își pot permite, considerând că și grija față de semeni e o altă latură a patriotismului, a iubirii față de țară, căci oamenii aceștia vor duce mai departe tradițiile și obiceiurile locului, vor lupta oricând pentru pământul străbun, mergând fără să se precupețească până la sacrificiul suprem.

Șlefuit îndelung, romanul oferă cititorului pagini memorabile în care talentul și respectul adevărului își  dau mâna, mergând concomitent până la capăt, căci ductul epic se infiltrează discret detesionând drama umană a războiului, a secetei, a schimbărilor neașteptate și greu de suportat.

Destinul lui Iacob Mândrilă, al familiei lui se împletește cu documentarea istorică, exhaustivă, a faptelor. Niciun eveniment, nicio schimbare nu trece neobservată, arta autorului de a le relata fiind magistral realizată prin exprimări aluzive impregnate, însă, de o informație serioasă.

Suflul patriotic străbate puternic. Patriotismul nu se rezumă numai la dragostea față de locurile natale, ci la întreg spațiul românesc, oamenii fiind conștienți că toată țara le va fi furată, subjugată noului regim, după armistițiul rușinos din 1944. Concentrarea datelor istorice impresionează. Partidul nou condus de Petru Groza, acapararea puterii de către oameni cu alte concepții precum Ana Pauker, Gheorhiu Dej, Vasile Luca, promotori ai „democrației populare”, arestarea lui Iuliu Maniu sau Ion Mihalache, deportarea altora la Canal, neglijarea și înlăturarea adevăratelor valori umane sunt încriminate direct, fără detaliile întâlnite în operele lui Marin Preda  (Cel mai iubit dintre pământeni sau Delirul).

Sunt vești cutremurătoare, ce-i încrâncenează pe toți, hotărâți să lupte oricum pentru a scăpa de noul jug. Edificatoare apar cuvintele lui Nicolae Prigoană,  „camarad de amar și de foame” al lui Iacob, în lagărul  de la Spasski-Zavod:  „…Mama mea e România. Frate mi-i Ardealul. Surorile-mi sunt Moldova, Muntenia, Basarabia și Bucovina. Pentru ele vreau să lupt, de bunăvoie, de data asta. Și dacă lor le va fi bine, ne va fi și nouă”.

Cuvintele fostului prizonier îi vor marca sufletul lui Mândrilă, simțindu-se vinovat, parcă, pe sine însuși, că stă deoparte, atașat acum mai mult de casă, de  Dafina, de fete și mai ales de Ștefan care se dovedea soi bun, înțelept și harnic pentru vârsta lui, alături de care el, tatăl, se simțea împlinit, sorbind aroma otavei proaspăt cosită sau a fructelor coapte din livadă.

Când lucrurile încep să se precipite, când bărbații satului sunt din ce în ce mai îndârjiți să plece în munți, spre Rarău, unde se zvonea că Vasile Vatamaniuc, fost ofițer, se pregătea să formeze o celulă de rezistență, chemându-i pe cei conștienți de pericolul roșu să-i fie alături, Iacob simte că trebuie să plece. Chemarea nu rămâne fără ecou pentru nimeni; oamenii pleacă unul câte unul cu speranța victoriei în suflet.  „Vom  rescrie  istoria acestei țări/…/ Ne-or veni în sprijin și occidentalii. Nici lor nu le convine să lase România la cheremul rușilor. Din Austria și-au luat tălpășița; Tito nu i-a lăsat să intre în Iugoslavia…”

Deși copil încă, Ștefan intuiește zbuciumul tatălui său care se zbate între dragostea pentru familie și puternicul dor de a se alătura celor care vor să-și salveze țara.  El știe că tatăl lui  considerat „dușman al poporului” va pleca și copilul pare mândru de decizia lui.

Într-adevăr, mândru și demn pleacă Iacob către ceilalți partizani conștient de posibilitatea de a nu-și mai revedea familia, blestemul Mariei Șandru împlinindu-se, poate, eliberându-l de păcatul tinereții, dar nu oricum, căci moartea îi va îndulci destinul, desemnându-l într-un erou.

Plecarea tatălui, dar și moartea lui, arestarea Dafinei, deportarea ei în colonia de muncă din Bărăgan unde-și va găsi și ea sfârșitul, sechestrarea casei, a bunurilor gospodărești nu-l înspăimântă, însă, pe băiat mai ales că Emilia, mama sa biologică, înțelege că acum i-a venit ei rândul să le fie alături celor trei copii rămași fără ajutor.

Mântuirea eroului principal este evidentă, căci urmașul său, flăcăul frumos și voinic, așa cum arăta Ștefan la cei optsprezece ani, știe să se descurce, învață o meserie și-și întemeiază o familie frumoasă.

Conștient că  sprijinul matern și dragostea tatălui său l-au ajutat să se impună și să fie respectat, tânărul maturizat, poate, prea devreme, descoperă nu numai groapa comună  în care fusese aruncat trupul Dafinei, dar scoate la lumină și osemintele tatălui împreună cu ale multor alți partizani, îngropându-le creștinește în Cimitirul Eroilor, redându-le loc de cinste și onoare în istoria țării.  Anatema aruncată într-o clipă de mânie asupra lui Iacob Mândrilă se disipează precum roua în lumina soarelui, personajul căpătând nu  numai mântuirea sufletului supus păcatului din tinerețe, dar și aura eroului național, care merge până la sacrificiul de sine, sacrificiul suprem, pentru binele neamului său, al pământului străbun și nu in ultimul rând al familiei sale.

Romanul lui Vasile Aioanei apare ca o constantă a modernității și postmodernității, ștergând granițele dintre artă și realitate. Totul dă sentimentul construcției trainice, menite să dureze: nimic improvizat, informație aproape exhaustivă și de primă mână,  exactă, dar și subtilă, cu o anumită măsură. Fără vreo prejudecată, faptele sunt relatate și apreciate prin prisma realităților vremii, fără multe detalii ca în romanele scriitorilor amintiți. E o scriitură sigură, bărbătească, cerând, de multe ori un lector avizat, cunoscător al unei istorii adevărate, așa cum a fost ea.

De aceea stilul e sobru, obiectiv, dar tonul degajat dă cursivitate textului, căci pana pare că alunecă ușor și virtuozitatea celor consemnate e ireproșabilă înlesnind o lectură plăcută și interesantă. Asperitatea subiectului, a stilului, nu exclude însă o eleganță firească, necăutată. Ca și Rebreanu, autorul Blestemului exclude regionalismele, adresându-se cititorului într-o limbă curat românească, dăruindu-i un roman grădinărit cu multă pricepere pe răzoarele căruia răsar corolele unor metafore și comparații, ce-i drept puține, dar foarte sugestive și sensibile.

Impresionează asocierea imaginilor vizuale cu sentimentele și evenimentele curente. Astfel „cerul se limpezea încet, ca și cum ar fi vrut să-i încurajeze” pe cei rămași departe de casă, purtând „povara amintirilor ce se adunau ca o ceață peste suflet, cu doruri ce nu-și găseau odihnă ori cu tristeți ce stăteau ascunse în spatele privirilor obosite /…/, mestecenii se îngălbeneau ușor, vântul adia peste pădure, iar frunzele foșneau a despărțire”, în timp ce nădejdea era păstrată „acolo, în dosul sufletului, ca pe o candelă pe care nici vântul nu îndrăznea să o stingă”.

Momentul  regăsirii, al reîntoarcerii  emoționează lectorul, autorul    transmițându-i prin simplitatea exprimării, a unui stil lapidar, ostoirea nespusă a dorului, cuvintele părând de prisos, insuficiente pentru a descrie en detail sentimentele trăite de fiecare personaj în parte: “/…/ la căldura sobei, în mijlocul odăii, ca într-o icoană a reîntregirii /…/ mirosea a pâine, a iarnă și a dragoste regăsită. Iar în noaptea aceea, în toată casa n-a mai fost somn. Numai povești. Și plâns. Și râs. Și bucuria aceea sfântă, care nu se spune, ci se trăiește.”

Prin astfel de pasaje romanul lui Vasile Aioanei, un caligraf al emoției, devine lesne de citit, căci iubirea de neam, de țară, de familie, de locurile natale, generozitatea sufletească,  dramele , suferințele se împletesc cu  un acut sentiment istoric într-o expresie sublimă care înnobilează sufletul și inima oricărui cititor.

Întreg romanul, cel mai complex și mai bun dintre cele publicate până acum (ne asumăm aprecierea) dovedește maturitatea scriitoricească a autorului care reușește să se facă cunoscut prin această lucrare, să urce lejer pe scara eternității, realizând,  după spusele lui Dostoievski, un monument masiv, de nezdruncinat, căci „dacă cineva vrea să fie cunoscut după ce moare, trebuie să facă ceva care merită să fie scris, sau ceva care merită citit „/…/cartea fiind „cel mai solid monument, chiar dacă este făcut din hârtie”.

Metafora marelui scriitor rus nu este lipsită de adevăr, căci orice statuie se macină în timp, supus fiind intemperiilor vremii; un monument construit din geniu și așezat pe hărtie rămâne neatins de trecerea secolelor.

Rămâne cartea, dar și autorul.

Foto. Cella Negoiescu