Antologia de autor „Traiul pe șoptite”, de Victor Albu

Antologia de autor „Traiul pe șoptite”, de Victor Albu,  Editura Betta, 2026

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

Realizarea unei antologii de autor este o formă a împlinirii care nu îi este dată oricărui poet, ea fiind determinată de ocurența ivită în cronologia și în metabolismul operei sale. Antologia cere o alesătură cu efecte autoportretistice sigure în decantările legice ale unui creator. Aidoma lui Narcis, poetul își privește propriul chip în lamura scrisului său, alegând din opera lui ceea ce crede el că-l reprezintă cu adevărat. De aici, valoarea incontestabilă a unui asemenea volum, care poate reflecta infinitezimal optica autorului și valențele lui artistice. Este un microcosmos care reprezintă macrocosmosul creației autorului, ca tot arborescent. În timp ce lui Mihai Eminescu nu i-a fost dat să-și conceapă un asemenea volum de versuri, vom da un singur  exemplu, cel al lui Nichita Stănescu, care în 1975 a publicat la Editura Minerva, în populara colecție Biblioteca pentru toți, antologia de autor „Starea poeziei”, unde este făcută o selecție din cele 13 volume deja apărute. Îmi amintesc că acel volum îmi devenise carte de căpătâi în încercarea de-a înțelege un poet atât de dificil, cum este strălucitul Nichita.

Din voia poetului Victor Albu, antologia sa de autor intitulată „Traiul pe șoptite”, publicată la Editura Betta, 2026, delimitează cei 22 de ani din evoluția lui lirică, identificați în felul acesta drept adevăratul său interval creator până în prezent. Drumul poetului a început cu „Perpetuum mobile”, apărut la Editura Albatros în 1999, și „Dincolo de rai”, Editura Eminescu, 2008, cărora le-a urmat  „Cascadele dulci”, Editura Eminescu, 2009, „Ultima luncă”, cu o prefață  semnată de Traian Coșovei, Editura Tracus Arte în 2013, „Dorm într-o coajă”, Editura TechnoMedia, Sibiu, 2021, cu Cuvânt însoțitor intitulat „Bogata singurătate a cuvintelor” de Anca Sîrghie, stând sub semnul reapropierii de Transilvania, dacă menționăm fie și numai poezia „nopți la Sibiu”, constituită din două catrene și terminată cu versurile „pe stradă trece luna/ cu pușca la picior”. Cu volumul „Raiul cu arțari”, publicat în 2022, se închide acolada temporală pe care poetul o dorește marcată, ca teritoriu ferm al adevăratei sale creații poetice, până în momentul de față.

Poezia „Traiul pe șoptite”, la fel de surprinzător ca titlu de volum ca și cele precedente, are valoarea unei arte poetice, construită minimalist, respectiv departe de largile desfășurări din confesiunile lui Eminescu în „Epigonii”, Arghezi în „Testament” sau Goga în „Rugăciune”. Creația este în viziunea lui Victor Albu o „sfântă așezare” a cuvintelor și o „dulce povară” a travaliului artistic, expresie construită oximoronic. Față de Cella Serghi, care fixa semantic expresia metaforică „dulce povară, tinerețea” identificând-o cu vârsta cea mai luminoasă a vieții omului, poetul nostru se apropie de sensul arghezian al metaforei „sarcina chemării te-a ucis” din poezia „Lumină lină”. Talentul înseamnă la acest poet o „cuibărire sfielnică/ în miere de stele”, ce-l ajută să deosebească adevăratele cuvinte purtătoare de frumos de unele, care se dovedesc a fi doar „șchioape, nătânge/silabe”. Despre travaliul artistic petrecut în „tăceri năpârlite” poetul va glosa și în poezia „mimă”, unde creația cere „să smulgi/rădăcina cuvintelor/ dintr-o limbă/ nevorbită încă”. El însuși este făuritor al unui idiom nou, cu legi proprii. Acea limbă este o plămadă din care artistul rotunjește „cu palmele/silaba sentimentelor”.  Dacă avem în vedere sensul dat motivului central al șoaptelor în „Cascade dulci” prin metafora „faguri de inimă/ ce-n șoaptă curg”, poezia are menirea de a sonda sufletul și de a „sparge coaja luminii” printr-un gest eliberator.

Străbătându-i noul volum, îți dai seama că Victor Albu a înțeles sensul pe care Martin Heidegger îl dădea poeziei ca „exercițiu al libertății interioare”. Cutezanța sa cea mare constă în modul cum își caută propriul drum, fără a se înfeuda unor modele. Multe versuri pot să pară cititorului ca  dezertare de la canoanele genului, chiar de la însuși conceptul de poezie. Mânuite cu dexteritate unică, metafora matricială, cea livrescă și aceea onomastică pot șoca cititorii. Poetul cultivă ambiguitățile, spre a crea o stare de imponderabilitate, iar varietatea cromatică a peisajului, sonurile dodecafonice, stările sufletești cu salturi de la tragic la absurd asigură ineditul versurilor, care adesea uluiesc cititorii prin originalitate. Nu există un tipar anumit în structurarea strofelor, care se supun unui singur imperativ, inspirația, care acționează adesea sub forma unor flashuri.

„Porunca a unsprezecea” este intitulat grupajul selectat din volumul său de debut editorial. Privirea trece în poezia „Șarpele” de la iubita încolăcită în fotoliu „ca un șarpe pe ouă”, spre propria ipostază, întrucât „cuibărit într-un dor/ aștept clipa când/ mă vei/ iubi cu șapte guri”. O poezie a setei de iubire, așadar, dar una esențializantă. Același cuplu erotic reapare și în poeziile „Incinerare”, „oul”, „atâta alb”, unde iubita este “răvășită/ peste tot”, cu subtilitate fiind exploatată antiteza dintre alb și albastru. Într-o picturală ipostază „stai în icoană/ rezemată-n cot/ visând poienile/ de-albastru…” Poetul pozează și pune pe alții să o facă.  Reapare în  poezia „nu ești tu” râul transilvan evocat în ciclul debutului publicistic „Cântece de pe apele Ștezei”. Imaginea este uluitoare ca expresivitate: „nu călca în /foșnetul apei/ ca un prunc/ mușinând buza/ Ștezei fragile”. Regionalism și arhaism,  verbul „a mușina” întărește efectul metaforei personificante. Filonul meditației își găsește aici un reper într-o construcție frizând absurdul: „nu te amăgi, cel/ ce te privește de/ dincolo/ nu ești tu…”, întrucât oglinda apei aduce mereu alte chipuri, așa cum cu 2500 ani înainte de noi a afirmat-o Heraclit prin al său „Panta rhei”. Liniile de forță ale descrierii conduc imperceptibil spre meditație.

O dimensiune a originalității în versurile lui Victor Albu este picturalitatea, descoperită în poeziile „un cerc”, „peisaj cu bivoli”, „orga”, „stau la fereastră”, unde autorul creează unul dintre cele mai fanteziste autoportrete, întrucât puterea asociativă în imagini întrece orice închipuire. Întreaga structură lirică a poeziei „stau la fereastră” este bazată pe o confesiune la persoana I singular. Autorul depășește logica incompatibilității dintre imaginile statice și cele ale mișcării: „stau la fereastră/ și  mă închipui/ un cal de argilă,/ la spatele meu/ mama merge agale/ ca un arbore și/ țipând ca o pasăre/ cu metastaze pe/ creier”. Comparația maladivității atinge o culminație a emoției negative într-un tablou construit în manieră suprarealistă. A doua strofă deschide cadrul, ce primește prin epitetul neologistic „hiperbolice” dimensiuni panoramice: „fruntea mea/ e încoronată de păduri hiperbolice/ stau la fereastră, plâng și nu am voie/ să privesc înapoi…” Interdicția orfică de a întoarce privirea spre iubita ce putea părăsi lumea morții (neîndoios am denumit-o pe Euridice), a făcut carieră în literatura universală. În poezia lui Victor Albu, acest motiv clasic deschide calea spre meditație, iar cea aflată în spatele său este mama, nu iubita. De aici și ineditul versurilor poetului nostru.

A unsprezecea poruncă este cunoscută în literatura română mai ales datorită poeziei cu același titlu al lui Ion Minulescu, care plecând de la decalogul dictat de Dumnezeu lui Moise, îndeamnă la prudență și înțelepciune în efortul de redescoperire  a sinelui, iar în final închipuie o spectaculoasă ieșire celestă: „Iar când, cu ochii spre cer,/ Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,/ Ascultă, privește și taci!…/ Din brațe fă-ți aripi de fier/ Și zboară cu ele spre cer !…” Într-o inedită abordare, Victor Albu pornește tocmai de la riscul aplecării nefaste a omului „…peste/ marginea lumii…” și invocă prudența în fața cutezanței zborului: „să tânjim/ cu aripa lipită de frunte/ visând zborul perpetuu/ ce n-o să se-ntâmple…” Într-un eseu „În loc de „o carte pe zi”, despre cărțile de totdeauna” al lui Radu Stanca din 1939, apare motivul celei de-a unsprezecea porunci într-un mesaj dedicat  îndeosebi tinerilor cititori, drept care noi sugerăm ca acest text să intre în programele școlare ale liceenilor din țara noastră. Și aceasta, cât de curând. Publicistul de doar 19 ani are cutezanța propunerii puțin exaltate ca să se adauge la „șirul celor 10 porunci biblice, pe o a unsprezecea: Să-ți iubești cărțile. Să le iubești cu pasiunea cu care te iubești pe tine însuți…” Iată un mesaj care sună extrem de actual în zilele noastre, când abandonarea cărților are repercusiuni devastatoare.

Fără a semăna cu vreunul dintre marii pasteliști ai literaturii române clasice, de la Vasile Alecsandri și până la George Topârceanu sau Ion Pillat, autorul nostru mânuiește un penel sigur în conturarea esențializată a decorurilor, care nu mai au funcția descriptivă clasicizată în literatura română, ci una existențială. De pildă, în cele două catrene intitulate „cum stam tolănit” te frapează picturalitatea apusului de soare, într-o panoramare, având ca protagonistă o prigorie poposită „pe coarnele plugului”. Suntem în plin ritual agrar, în care poetul asistă la o dramă, căci prigoria „șezu lângă mine/ cu inima grea/ cântă ce cântă, apoi/ ca o stea căzu sub/ copitele vitei nătângi…”

Al doilea grupaj din antologie se intitulează „Perpetuum mobile”. În universul liric al lui Victor Albu, mai rară decât imaginea mamei este ipostaza tatălui, care apare în poezia „mai trec” într-un decor sighișorean și având aliura lui Zorba Grecul: „tata-n răscruci horește/ și ca un urs lălâiul/ spulberă-n joc Ardealul/ cu fruntea, cu călcâiul…” Iubitor de priveliști panoramice, poetul readuce chipul părintelui său în poezia „aer” unde „între herghelii, tata/ cu biciul șfichiuind/ pasărea paradisului”.  Atmosfera este aceeași și în poezia „calul” unde în final „pădurile cresc/ într-o roată de foc/ într-un danț/ haiducesc…” La polul opus al liniștii se situează pastelul „insula”, linia fiind trasată cu un penel sigur:” țărmul rănit/ sângeră/ încă în asfințit/ insula-n larguri/ ostoită, cuminte/ ca un prunc/adormit…”

Prezența pivotantă a naturii este o caracteristică a universului liric creat de Victor Albu. Autorul se joacă temerar cu logica atunci când pasărea rănită din poezia „aerul” este înlocuită cu „pasărea albă”, care  „țâșnește/cu săgeata înfiptă/ în trup”. O asemenea maladivitate imagistică, așezată la frontiera nonsensului,  sporește dramatismul trăirii. În acrobația vizualului, cosmosul se redimensionează, căci pasărea „cuibărită-n palme/ macină stelele-n gușă/ fumegând cu migală/ ca un pumn de cenușă”. Poetul simte nevoia să răvășească lucrurile, schimbând demiurgic ordinea lumii. Astfel, în „masca” el vede cum „cad flori molcome de cais/ în poala lumii”. Dorind să umanizeze peisajul, în acest decor, „mama din ceruri face semn/ bătând cu/ pleoape pământești”. Acum se completează cuplul părintesc, căci în poezia „tribul” reapare tatăl lui care „puse lumina/ să fiarbă și se îmbăie/ de unul singur”. Bucuria ludică nu are limite. În poezia „perpetuum mobile” asistăm la o rostogolire între cer și pământ „printre deștele norilor”. Victor Albu dezmărginește limitele imaginarului cu o putere rar întâlnită în poezia noastră contemporană.

Grupajul ales din volumul „Dincolo de rai” se intitulează din rațiuni lirice „Roua smerită” și are drept notă specifică picturalitatea imaginilor, una realizată nu prin descrierile versificate, precum cele ale  lui Dimitrie Anghel  sau Ion Pillat. Ca toponimic preferat, Sibiul „porților cu oleandri” și al „uliților cu rouă” alimentează sentimentul de sfâșiere adâncă, iar motivul final al „părelnicelor viori” ne poartă gândul spre o capodoperă a lui Radu Stanca, poezia „Fata cu vioara”. Ceea ce uimește la Victor Albu este epitetul rar „părelnic”, derivat din familia verbului a părea, cu sensul de părere sau iluzie, așezat alături de cuvântul  „viori”, poetul deschizând un câmp imagistic larg, menit să invite cititorii la meditație. Sunt realmente mulți poeți  care au închinat balade acestui oraș burg. De vraja Sibiului nu a scăpat nici măcar Adrian Păunescu, poetul care în anul 1982 colinda județul Sibiu cu Cenaclul Flacăra, aplaudat de mii de spectatori. O poezie a momentului, scrisă în grabă, după cum dovedește chiar și titlul, în care se repetă inutil prepoziția de, s-a intitulat „De drag de Sibiu”, rămasă în paginile ziarului local „Tribuna” și pierdută din conștiința publicului. Prima ei strofă sună astfel: „Tu ești de  toate, limpede cetate/ Ești ca un ax, la un stejar burghiu/ În miezul unei țări înrourate/ Frumosul nostru liniștit Sibiu.” Astfel curg și următoarele 10 strofe, stufoase imagistic, contrastând, așadar, cu textul esențializant al lui Victor Albu, care pune la lucru cugetarea cititorilor. El dovedește că deține secretul făuritorului de cuvânt înaripat, amintindu-ne de cugetarea altui poet, Daniel Corbu, care teoretiza astfel drumul spre esențializare: „Pentru poet, călătoria din lumea de semne exterioare în lumea profundă cu semnele sale, în labirintul interior, unde întâlnirea cu minotaurul se poate petrece în oricare clipă, e, de fiecare dată, misterioasă și inițiatică. Dezechilibrele dispar și ți se conferă acea forță de fondator de religii, de șaman al ideii și expresiei.” El continuă: „Găsesc inutil și școlăresc să mai reliefăm diferența între text liric și poezie, pentru că, se știe, poezia e pulberea aceea fină care plutește deasupra textului, iar textul, doar un vehicul (mai sărac sau mai fastuos) care ne duce spre starea de poezie.”(  D.C. „Poezie și Libertate”, în „Contact internațional”, vol.36 , nr. 265-268, May-August, 2026,  p. 304) Victor Albu este un asemenea făuritor al stării de poezie.  Să ne oprim la un exemplu, căci în întregul ei, poezia „scara” este un exercițiu de picturalitate minimalistă. Poetul glisează de la o construcție inedită a „lespezilor albe”, spre imaginea comparativă cu „gâtul de lebădă/ al unei seri/ infinite” spre „un coș/ cu/ margarete înflorite…”

În antologia sa, imaginea se edifică pe versuri adesea numite „peisaje”, cuvânt frecvent în întregul volum. În „peisaj cu ploaie”, spre exemplu, autorul mânuiește un penel, cu care dă contur unei femei „cu bâtlani la subțiori”, iar în poezia „în răscruce” picturalitatea primește o anume monumentalitate în imaginea „îți rămân brațele-n/ aer/ca o floare la pândă/ în aburul lunii”. Moștenind zestrea simbolismului, poetul alternează imagini din registrul olfactiv și auditiv, cu cele vizuale, amintind baudelairienele „Corespondențe”, într-un imaginar absolut singular, făurit chiar cu riscul de a depăși granițele logicului. Libertatea asocierilor este absolută în convingerea poetului, care își făurește propriul univers, într-o voită paralelă cu cel real. Prin asocierile comparative inedite, autorul reconfigurează semantic unii termeni,  ce aparțin lumii concrete, încărcați cu poeticitate surprinzătoare.

Victor Albu s-a așezat cu intuiție pe valul viitorului, măsurându-și forma versurilor create în stil minimalist cu gustul cititorilor secolului al XXI-lea. Dau dreptate lui Daniel Corbu, care prevedea că „a sosit vremea sublimărilor, a compendiilor. Considerăm că încă două generații vor mai interpreta marile mituri, simboluri, parabole, oferind compendii originale. Poate că nu sunt deținătorul unei viziuni absolute, dar, dacă intuiția nu mă înșală, după vreo două–trei generații experimentale, poezia se va întoarce la simplitatea socratică, la simplitatea expresiei lirice, fără a neglija dimensiunea simbolică și fără a escamota misterul și efectul magic, amprenta metafizică. Va fi o revenire la forța șamanică a cuvântului și la un ezoterism care, întotdeauna, a făcut bine poeziei. Cât despre poet, lucrătorul cu inefabilul, va rămâne același serafic salahor al sintaxei și același fericit al fulgerărilor metaforice și al constructelor metafizice.”( Ibidem, p.306) Pe acest drum înaintează poetul Victor Albu, dând un model de esențializare în  arta cuvântului poetic. Departe de a se constitui ca o sinteză a finalului, antologia „Traiul pe șoptite” promite, prin vigoarea expresivă, noi borne ale ineditului în drumul pe care și-l croiește poetul Victor Albu.

Foto. Anca Sîrghie