Asediul cetăţii Timişoara

Asediul cetăţii Timişoara

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

În fiecare an UDMR-ul din Timișoara sărbătorește în 15 martie ziua maghiarilor prin depunere de coroane de flori la bustul lui Eftimie Murgu, placa memorială a generalului Klapka și la bustul lui Petofy Sandor. Este omisă statuia secuiului Gheorghe Doja. Nici măcar în 10 martie când s-a sărbătorit de către maghiari ziua secuilor n-a fost depusă vreo coroană de flori. Secuii săracii și-au pierdut și limba și istoria fiind folosiți astăzi de unguri doar ca vârf de lance în lupta lor contra românilor. Ca ura lor să fie cât mai mare sunt ținuți de liderii maghiari într-o stare continuă de subdezvoltare.

De ce-l onorează UDMR-ul pe Eftimie Murgu? Pentru că Eftimie Murgu în calitatea de deputat de Lugoj în Dieta de la Debrețin a fost de partea maghiarilor la revoluție. Chiar a încercat, fără succes, să-l convingă pe Avram Iancu că legea naționalităților ar fi fost bună și pentru români.

La bustul lui Petofy Sandor are loc și un miting cu discursuri și program artistic. Mă așteptam ca anul acesta să nu participe nicio oficialitate română la acest eveniment ca răspuns la boicotarea Zilei Naționale a României de către statul maghiar. N-a fost așa! A participat subprefectul de Timiș, abia înscăunat, al cărui nume nu merită pomenit. Are un nume românesc, dar a uitat că strămoșii săi în timpul scurtei administrări maghiare a Transilvaniei nu aveau voie să poarte pălării mai scumpe de un florin. Scuze, m-am lăsat luat de val! De unde strămoși la politicienii noștri care n-au mamă, n-au tată, sunt generații spontanee. Nu mă credeți? Uitați-vă peste CV-urile lor! Păi cum să țină minte oficialii noștri ce s-a întâmplat acum o sută și ceva de ani când ei nu-și amintesc ce a fost acum șase luni!

Trebuie să menționăm că bustul poetului și căpitanului Petofy Sandor (adică fostul sârb Alexandru Petrovici) se află în Freidorf, un cartier aflat departe de fosta cetate a Timișorii. Pe bună dreptate maghiarii sărbătoresc acolo pentru că armata maghiară n-a reușit în 1849 să cucerească cetatatea Timișoara.

Dacă ungurii sărbătoresc la 15 martie declanșarea revoluției se pune problema când sărbătoresc românii din Timișoara faptul că au rezistat asediului dintre 25 aprilie 1849 și 9 august 1849? Această rezistență este trecută sub tăcere, nu se face mare caz din ea. Chiar și monumentul dedicat de „Francisc Iosif I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849” a fost mutat din Piața Libertății în cimitirul din Calea Lipovei sub ochii adormiți ai austriecilor și indiferența românilor. Pentru ungurii care în 1867 au obținut în sfârșit mult dorita administrare a Transilvaniei monumentul le reamintea zilnic eșecul de la Timișoara din timpul revoluției de la 1848.

Trebuie spus că românii au fost implicați în apărarea cetății Timișoara în primul rând prin Regimentul 13 româno-bănățean de la Caransebeș la care s-a apelat pentru a completa garnizoana cetății.

Amănunte despre luptele zilnice, apărătorii cetății și atitudinea satelor din împrejurimi aflăm din lucrarea „Timișoara sub asediu. Jurnalul Feldmareșalului George v. Rukawina (aprilie – august 1849”,   Editura Presa Universitară Clujeană, 2008, autor Rudolf Graf.

Foto. Monumentul „Francisc I eroilor care au apărat cetatea Timișoara în anul 1849”, așa cum arată azi

Vestea declanșării revoluției a ajuns la Timișoara în 18 martie. Entuziasmul a fost general. A doua zi Piața de Paradă a fost denumită Piața Libertății. Aici s-au ridicat patru altare împodobite pentru catolici, evangheliști, greci neuniți (ortodocși) și evrei, la care se aduceau rugăciuni de mulțumire. Dar în curând au apărut intransigenți care au încercat să-i alunge pe evrei, fiind cu greu potoliți de ceilalți. Se constituie Garda Națională. În faza inițială a revoluției curtea imperială de la Viena a stat în expectativă.

În Banat erau trei regimente de graniță: româno-bănățean (care fusese numit până în 1848 valaho-bănățean), germano-bănățean și iliro (sârb) – bănățean. Sârbii au fost de partea imperialilor și au luat sub control zona locuită de ei dar au refuzat să acorde sprijin austriecilor în afara acestei zone. Germanii bănățeni (șvabii) au îmbrățișat cauza maghiară fiind entuziasmați de programul democratic al revoluției. Inițial și românii și sârbii au fost entuziasmați de ideile din program. Au aflat însă nu după mult timp că la masa democrației erau invitați numai ungurii, secuii și sașii (inclusiv șvabii), cei din unio trium nationum, românii și sârbii fiind excluși. Pe români în plus i-a mai supărat rău de tot și prevederea ca Transilvania să facă parte din Ungaria, prevedere oficializată prin votul parlamentului din 29 mai 1848. Așa că românii din Ardeal s-au strâns în jurul lui Avram Iancu în Munții Apuseni, iar cei din Banat au trecut de partea austriecilor, aducându-și o contribuție majoră la apărarea cetății Timișoara. Pe românii bănățeni i-a mai deranjat și faptul că guvernul revoluționar maghiar, după votul parlamentului de alipire a Transivaniei la Ungaria, a dispus desființarea Regimentului 13 româno-bănățean. Imperialii au salvat o bună parte din el, 1.200 de soldați fiind încadrați imediat în garnizoana Timișoara. Abia în 3 octombrie 1848 guvernul revoluționar maghiar este scos în afara legii de către Curtea de la Viena. Este declarată Legea Marțială și Timișoara sub stare de asediu. Garda Națională este trecută sub comanda garnizoanei Timișoara. A doua zi este emis un comunicat al Baronului Rucavina, feldmareșal, comandant al cetății, prin care sunt interzise adunările mai mari de șase persoane, toate armele din mâinile gărzii naționale și de la cetățeni cerând să fie predate în 24 de ore, respectiv toate steagurile tricolore (maghiare) să fie date jos și adunate. Cu opt zile înainte de începerea asediului au mai fost recrutați 4.494 de soldați (pag. 103). Având în vedere că etnicii unguri și șvabii erau de partea revoluției iar sârbii erau înrolați în formațiunile paramilitare sârbe, rezultă că pentru recrutare rămăseseră disponibili românii dezamăgiți de șovinismul revoluționarilor maghiari plus românii din fostul Regiment 13 româno-bănățean neîncadrați inițial în garnizoana cetății. Așadar putem trage concluzia că mai mult de jumătate din apărătorii cetății Timișoara erau români.

Asediul a fost dur. Luptele zilnice dintre atacatori și apărători sunt descrise detaliat în Jurnal consemnându-se și pierderile în morți și răniți. Situația din cetate ajunsese critică. Aprovizionarea s-a făcut în ipoteza unui asediu de trei luni. În ajutorul cetății Timișoara a venit însă o armată austriacă sub comanda mareșalului baron Haynau. Armata maghiară a abandonat asediul și s-a retras spre Lugoj. În 9 august 1849 au fost deschise porțile cetății pentru armata mareșalului Haynau, zi considerată sfârșitul asediului.

Ca să fim drepți trebuie să amintim că și revoluționarii maghiari au avut o cetate care a rezistat asediului imperialilor austrieci până în 5 octombrie 1849 când s-a predat condiționat. Este vorba de fortul Komarom, unde comandant al poliției fusese numit avocatul George Pomuț cu gradul de locotenent, subordonat direct comandantului fortului generalului Klapka. Iată doi români, Eftimie Murgu și George Pomuț, viitor colonel american în Războiul Civil, general și consul la Sankt-Petersbourg cu rol determinant în cumpărarea Alaskăi de către americani, pe care împrejurările istorice i-a prins în tabăra revoluționarilor maghiari. Niciunul însă n-a luptat cu românii.

În luptele cu inamicul au căzut un feldmareșal, un maior, un locotenent major, trei locotenenți (printre care lt. Toma) și 155 de soldați și gradați. Pare puțin? La aceștia mai adăugați 2.000 de oameni morți datorită epidemiilor.

Această pagină din istoria Timișoarei este trecută sub tăcere. Nu sună correct political ca un oraș atât de occidentalizat ca Timișoara să apară în aceeași tabără cu moții lui Avram Iancu pentru așa ziși intelectuali bănățeni cărora le put regățenii și care se gudură pe lângă minoritari să fie și ei băgați în seamă, de care, vezi doamne, se simt mai apropiați decât de restul românilor.

Nici un semn, denumire de stradă, monument, placă memorială nu există în Timișoara pentru a aminti de acest episod (exceptând monumentul exilat în cimitir). Actualul primar a anunțat la început de mandat că va plasa monumentul din cimitir într-o piață, UDMR-ul a protestat pe motiv că va face umbră asupra unei catedrale catolice. Primarul cu gândul la votul sigur și compact al minoritarilor, aburit și de cei din jur, a renunțat și la acest proiect și la proiectul statuii lui Iancu de Hunedoara. Când va apare totuși un edil care să să-i onoreze pe apărătorii cetății Timișoara din 1849 și pe eroii românilor în general?

(31. 03. 2017)

Foto autor. Ioan Ispas