Ruşchiţa – aurul alb românesc

Ruşchiţa – aurul alb românesc

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

De data aceasta, august 2016, eram hotărât ca în drum spre Timişoara să mă opresc şi să vizitez cariera de marmură RUŞCHIŢA, dintr-o seamă de informaţii ce le-am auzit de-a lungul anilor, din care mi-am făcut tot felul de imagini şi idei, conştient fiind că toate pot fi sau nu verosimile. Pentru a fi corecte, adevărate imaginele şi ideile mele trebuia să mă informez mai mult citind, dar mai ales trebuia să vizitez cariera, să am imaginea tridimensională a carierei din spaţiul ei din Munţii Poiana Ruscă, un lanţ muntos teşit de bătrâneţe al Carpaţilor Meridionali dintre Munţii Apuseni şi cei ai Banatului. Sunt munţi frumoşi, împăduriţi cu văi adânci şi peşteri misterioase, din şisturi cristaline încărcate de minerale grele, de tot felul de metale şi fabuloşi prin marmura care o conţin, pe care geologii o estimează la o vechime de trei sute de milioane de ani şi la o cantitate de douăzeci de milioane de tone! Cifrele acestea pe mine mă uimesc, ca să nu zic că de fapt mă aiuresc. Întâi ca timp, pare cu adevărat o veşnicie terestră pe lângă cea biblică, ce este o nimica toată de nici zece mii de ani, deşi te trec fiorii la gândul că majoritatea muritorilor îşi duce eternitatea în cazane cu smoală incandescentă! Dar, se preconizează, datorită penuriei de smoală din iad şi a supra aglomeraţiei din cazane, ca politicienii români de după Decembrie 1989, în frunte cu preşedinţii, miniştrii, parlamentarii să fie introduşi în butoaie cu rahat, puturos şi dezgustător, care l-au mâncat în timpul mandatelor avute. Hotărâre drăcească de necesitate, bine venită, meritată.

Interesul meu faţă de Marmura de Ruşchiţa a crescut şi mai mult de când am aflat că Domul din Milano a fost refăcut, prin anii ’70, cu marmură de la noi, de la Ruşchiţa, nu de la ei, din bine cunoscuta Carrara din care Michelangelo a sculptat celebra Pieta, pentru că marmura noastră, adevărat aur alb în zilele noastre, este mai bună în construcţii fiind mai rezistentă păstrâdu-si nealterate calităţile. Azi, aflăm că străinii, lacomi globalizaţi, îşi înfig colţii şi-n Marmura de Ruşchiţa, la fel precum o fac în Roşia Montana! Azi Roma, Viena, Londra au sărăcit, nu-şi mai permit Marmură de Ruşchiţa abia îşi mai permit gresie şi faianţă ordinară, în schimb lumea arabă îşi permite să placheze şi grajdurile cailor pur arabi cu marmură. Deh, lumea e în permanentă schimbare ideologică şi politică în funcţie de puterea economică, dar şi puterea economică e trecătoare şi într-o zi se va termina şi ţiţeiul arabilor precum aurul negru românesc, secătuit de străinii care i-au condus şi îi conduc…

Înainte de Simeria, părăsesc bucăţica de autostradă pe care am venit rapid şi comfortabil numai de la Sebeş – în rest este un calvar rutier datorită aglomeraţiei la care vechile şosele nu mai fac faţă – şi mă îndrept spre Ţara Haţegului, un spaţiu românesc sacru prin frumuseţe şi istorie. Biserica din Densuş, unică în felul ei, aşezată pe temelia unui templu roman şi prin materialele folosite la construcţia ei certifică începutul timpuriu al creştinismului în Dacia. Apoi urmează Sarmizegetusa Ulpia Traiana, construită de legiunile împăratului Traian după al doilea război cu Decebal, un vestigiu foarte important al istoriei noastre lăsat într-o lamentabilă nepăsare şi neglijenţă. Afară de o parcare asfaltată înconjurată de nişte tarabe şi un han improvizat din pefele, din 1990 nu s-a făcut nimic. Între amfiteatrul, de lângă şosea, şi forumul coloniei pe vremea romanilor erau via plaustralis placată cu dalii mari de piatră aşezate perfect, astăzi e un drumeag denivelat plin de gropi ce se transformă în noroi după fiecare ploaie. Despre forum şi celelalte clădiri, vile, temple sau atelierle să nu le comparam cum sunt întreţinute şi prezentate cu cele din străinătatea vestică a României, fiindcă ne cuprinde jalea. Romanii în construcţiile lor de aici au folosit pe lângă piatră şi marmură. Au găsit-o repede, la fel cum au găsit aurul şi sarea dacilor, puţin mai jos, după Poarta de Fier a Transilvaniei, în zona comunei Bucovei de azi. Dar Munţii Poiana Ruscă au şi alte zăcăminte de marmură.

Marele zăcământ de marmură de la Ruşchiţa a intrat în atenţia lumii, a mineralogilor şi a celor interesaţi în exploatarea ei datorită sculptorului maghiar Istvan Ferenczy, în secolul XIX-lea, care a atras atenţia asupra ei în Imperiul Habsburgic prin mass-media vremii, comparându-i calităţile cu cele ale marmurei de Carrara şi estimând zăcământul la o foarte mare cantitate. Atât a trebuit, că a şi sosit un constructor neamţ foarte interesat, Johann Biebel, a urcat pe râul Ruşchiţei a cercetat nemţeşte, a evaluat bine şi a cumpărat ieftin, aproape pe nimic, munţii împăduriţi dintre Pârâul Racii Mari şi Pârâul Padeş, cei doi afluenţi ai Ruşchiţei şi a început exploatarea marmurei în 1883. Cum între timp Imperiul Habsburgic, în declinul lui istoric, a alunecat rău de tot când s-a unit cu Ungaria, numindu-se Austro-Ungaria, totul s-a maghiarizat în Ardeal şi Banat. Chiar şi fiul moştenitor a lui Johann Biebel a devenit Ianos ce s-a căsătorit cu fiica un foarte mare, mare şi viteaz, general ungur din Budapesta şi au început exportul marmurei de la Ruşchiţa în douăsprezece ţări din Europa sub marca: magyar Carrara! Vezi reclamele şi documentele timpului.

La Magyar Carrara din Munţii Banatului, prin 1900, munceau din greu vreo trei sute de gugulani – rumânii locului ce se consideră urmaşii direcţi ai dacilor – ce tăiau, încărcau şi transportau 700 de tone de marmură pe lună cu nişte care mari, special făcute la care erau înhămate multe perechi de cai şi faceau un drum de douăzeci de kilometri până la gara din Voislova. Era o muncă foarte grea, îndrumată şi supravegheată de nişte colonişti germani cu experienţă în minerit şi cariere de piatră şi marmură. Cu magyar Carrara s-a placat Palatul Băncilor din Viena şi Parlamentul din Budapesta şi a ajuns până în America Nord şi Japonia apreciată pentru evantaiul cromatic, strălucire şi rezistenţă.

Cobor prin Poarta de Fier a Transilvaniei în Banat, depăşesc comuna Bucova şi la Voislova o iau spre Rusca Montană, o veche aşezare – ruscă înseamnă sat de sub munte – care s-a mărit datorită industriei extractive de fier, plumb, zinc, argint, dar mai ales carierei de marmură de la Ruşchiţa, cea mai mare din România şi una dintre cele mai mari şi de calitate superioară din Europa. Mă opresc la Monumentul Turismului ridicat de Clubul Turistic Bănăţean în 1936. Citesc: „Turistule ajuns sub poala pădurii/ Aruncă năcazul şi patima urii/ Încearcă să prinzi din legile firii/ Scânteia divină: virtutea iubirii” de ing. silvic V.M… Frumos în acele frumoase zile româneşti, înduioşător, trist în zilele noastre în care mai vedem în pădurile noastre doar sursa exploatării pustiitoare iar scânteile virtuţii s-au stins. A mai rămas turismul transformat în business. Aici, este o zonă turistică unică, unde şi unele vechi galerii miniere se pot transforma în obiective turistice cum sunt prin Europa, mai ales în Germania unde turismul minier este o sursă   bogată de arginţi în vremurile de acum. Trebuie doar chibzuinţă, determinare şi travaliu, Salina de la Turda este un exemplu relevant. Mai departe, de o parte şi alta a şoselei, din loc în loc, prin faţa caselor oamenilor sunt făcute din resturi de marmură mici spaţii de parcare. Minunat, parcari din marmură, sunt pe drumul cel bun. Iată, prin bălării şi tufe o tablă amărâtă, veche, strâmbă, ruginită într-un cadran de fier cu vopseau scorojită pe care scrie RUŞCHIŢA. Etalon de nepăsare şi mizerie aici, la cariera de marmură recunoscută în lume, pentru că nu s-a găsit un bloc de marmură, din miile care se exportă, să fie asezat aici şi pe care să scrie RUŞCHIŢA cu ş-ul românesc, nu cu sch-ul german. Renunţ la alte descrieri ce urâţesc localitatea, privesc numai coridorul verde prin care trec până ce ajung la „S.C. Marmosin S.A. Simeria”. Parchez şi eu în nişte gropi înainte de tabla care scrie „Trecerea oprită” şi încep să mă interesez cum se poate vizita această carieră recunoscută internaţional dar aşa de puţin mediatizată în ţară şi străinătate printre români. Primele informaţii primite îmi sunt nefavorabile: „Este proprietate privată, nu se vizitează ca obiectiv turistic.” Upercut! Ameţit, dar nu renunţ: „Sunt un ziarist din Canada, vă arat legitimaţia, vreau să scriu un reportaj pentru românii de acolo.” Mă priveşte suspicios ca pe un individ suspect şi-mi spune franc: „Mulţi cu legitimaţii de-aşte vin cu alte scopuri pe aici! Da, mergeţi şi vorbiţi cu domnişoara, la uşa a doua”. Mulţumesc pentru scânteia de speranţă. Uşa a doua dă într-o încăpere mare cu multe birouri, dar numai la unul stă o doamnă, înconjurată de registre şi dosare, hârtii şi telefoane, ecrane de calculatoare şi doi trei oameni cu probleme lor. Aştept şi privesc, şi-mi pare că domnişoara e serverul carierei „Dealul lui Ionel”, toate informaţiile trec pe la această doamnă calmă, sigură şi hotărâtă. Îmi vine rândul şi politicos îmi spun dorinţa. „Este companie privată trebuie să aveţi aprobare de la directorul general” Knockout!! Încerc să mă ridic: „Doamnă, vin de la zece mii de kilometri, nu ştiam că e nevoie de aprobări, nu am decât intenţia de a prezenta românilor de peste ocean acest colţ natural valoros al României. M-a privit direct şi eu pe ea, după care a zis: „Aşteptaţi, am să vorbesc cu domnul inginer şef”. Am spus mulţumesc şi am aşteptat cu sufletul la gură. După un timp mi-a spus: „Domnul inginer are sa vina să vorbească cu dumneavoastră. Aşteptaţi. Mulţumesc. Noo, Dumitre, amu e amu, ai să vezi sau nu „magyar carrara” devenită carieră privată! Mi-e ruşine să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute pentru atâta lucru, dar rămân la ideea mea; poate îmi trimite un om înţelegător că vin cu sincere intenţii de vizitare a unui spaţiu natural românesc.

Când am dat mâna cu domnul inginer Viorel Berindeie, am avut senzaţia omului asprit de munca grea a carierei. A fost lapidar dar pătrunzător, probabil, deja primise toate datele necesare de la „server” şi m-a invitat să mă urc în gipan în care, pe bancheta din spate, stătea o persoană. Odată cu demarajul au început şi discuţiile; eu cu mulţumirile dânsul cu întrebări obişnuite. Apoi a trecut la prezentarea carierei şi explicaţii. „Aceasta a fost prima carieră, se numeşte Gropanul, este în forma unui clopot răsturnat din care s-a extras marmură din secolul trecut până în vremea lui Ceauşescu pentru Casa poporului român”. Specificarea aceasta m-a surprins, adjectivul adăugat spunea foarte multe, mai târziu aveam să aflu că inginerul era moţ. Îmi explica Gropanul, un adevărat amfiteatru gigant de 130 de metri. Impresionant, e unic şi dominant. Pe mine şi pe mulţi ca mine, care l-am văzut ne-a uluit: un munte întreg transformat în amfiteatrul tăcerii, un memorial al marmorei. Veniţi şi cereţi să-l vedeţi, osteneala drumului dispare în faţa lui! Am ascultat detalii şi am urcat în zigzag la Cariera lui Ionel în plină exploatare acum şi imaginea m-a copleşit. Fac o paranteză, eu sunt un fermecat, până la subjugare, de Natura lui Dumnezeu, iar inginerul Viorel Berindeie, moţul, m-a impresionat şi dominat în decorul imaculat al Naturii decopertate, dezvelite, până la nuditate pentru a ne arata frumuseţea creaţiei de acum trei sute de milioane de ani, ajunsă în mâinile unei tehnologii rapace pentru că omenirii îi trebuie, pe lângă multe altele, şi statui şi trepte de marmură. Cu răbdare ca pentru novici, domnul inginer Viorel Berindeie îmi explică utilajele şi tehnologia cu care se desprind blocuri de marmură de zeci de tone. Pentru prima dată, aud de haveze cu discuri şi foreze pentru secţionările marmurei, de utilaje grele de ridicat şi transportat. Le văd în funcţiune, le privesc curios şi fotografiez, întreb naivităţi de ignorant şi primesc răspunsuri de profesionist.

Foto. Transport de marmura de la Ruschita la inceputul secolului XX

Sunt entuziasmat, mulţumit şi mulţumesc. Inginerul Viorel Berindeie este o persoană robustă, energetică cum trebuie să fi în asemenea uriaşă carieră ca profesionist, ca şef, dar firea şi omenia moţului îi este miezul sufletesc. Ne despărţim cu simpatie. Am avut noroc de vreme frumoasă, de oameni înţelegători că nu mă interesa business-ul carierei – asta se poate afla, cât vrea fiecare, de pe Internet – eu voiam doar să văd carrara românească.

Îmi pare rău că nu se poate vizita organizat cu ghid, cu un vehicul special, cel puţin sâmbăta şi duminica când nu se lucrează în carieră. Ar trebui pentru că merită pentru toata lumea; de la patroni la turiştii din ţară şi străinatae. Şi-n locul tablei prăpădite, ruginită, jalnică de la intrare, să se aşeze cel mai mare bloc de marmură pe care să scrie: RUŞCHIŢA – CARRARA ROMÂNIEI.

(August 2016, Casa cu Flori – Bistriţa)

Foto. Corneliu Florea