October 9, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Toleranța sinonimă cu prostia

9 min read

Toleranța sinonimă cu prostia

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 

Din 1990 pe teritoriul României se sărbătorește Ziua Națională a Ungariei la 15 martie. Ciudată coincidență între această dată și Idele lui Martie, funesta zi intrată în istorie datorită asasinării lui Iuliu Cezar. Pentru unguri memoria colectivă a reținut această dată ca început al revoluției de la 1848, care trebuia să le aducă eliberarea de habsburgi. Printr-o regretabilă coincidență, deloc întâmplătoare, parlamentul maghiar la 15 martie vota unirea Transilvaniei cu Ungaria, în totală ignorare a voinței națiunii majoritare din Transilvania. Cap al revoluției maghiare, Kossuth Laios, pe atunci și prim-ministru al guvernului revoluționar, acționează ca un înveterat tiran împotriva românilor, mai ales, dar și împotriva sașilor, a sârbilor și slovacilor. Noblețea ideilor, care au înflăcărat Europa anului 1848, a fost întinată în activitatea lui Kossuth de refuzul sălbatic al egalei îndreptățiri a celorlalte neamuri. Proclamarea abuzivă a încorporării Transilvaniei în Ungaria a declanșat demonstrația a patruzeci de mii de români la 3/15 mai 1848 pe Câmpia Libertății la Blaj, sub conducerea lui Avram Iancu, Simion Bărnuțiu și a altor fruntași ai luptei naționale. Nichifor Crainic a evocat statura măreață a neînfricatului moț, care a aruncat mănușa despotului de la Budapesta. A scris redactorul „Gândirii”: „Puterea de fascinație a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întruchipează marea răzbunare a unui neam ținut în subteranele pline de caznă ale istoriei …”(Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iași, 1996). În Proclamația sa din 10 octombrie 1848, Kossuth, numindu-i pe români „gunoaie ingrate”, „bandiți valahi”, „hoardă mai josnică ca vita” (vezi Liviu Maior, 1848-1849. Românii și ungurii în revoluție, Ed. Enciclopedică, Buc., 1998, p. 378), le cerea nici mai mult nici mai puțin decât să renunțe la recunoașterea lor ca națiune și să revină la ordine și supunere. Demagogul cu mască de revoluționar a trecut prin foc și spadă populația românească în cursul anului 1849, îndemnând la exterminarea celor care îi stăteau în calea obsesiei lui paranoice de a reface regatul „Coroanei Sfântului Ștefan”. Să înțelegem că lipsea tocmai nestematul din coroană, principatul Transilvaniei. Ura viscerală a acestui pseudorevoluționar, venerat de unguri, se va concretiza în distrugerea a două sute treizeci de sate românești și masacrarea a patruzeci și două de mii de români, care au fost împușcați, spintecați, spânzurați. Imaginați-vă că tot acest măcel l-au făcut gărzile naționale ale lui Kossuth în numele Sfântului Ștefan. Nu era prima dată în istorie când sfinții erau luați ca protectori ai nemerniciei.

Amintirea schematică a acestor fapte odioase naște întrebarea firească asupra legitimității celebrării Zilei Nationale a Ungariei pe teritoriul României. Conotațiile ei sunt atât de îmbibate de sânge românesc nevinovat încât eu consider că noi ca nație ne facem vinovați acum, că necinstim memoria victimelor barbariei lui Kossuth, că desconsiderăm martirajul unui erou național ca Avram Iancu. „Românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenței …” observă profesorul Lucian Boia în eseul său De ce este România altfel (Humanitas, 2012). Credem că cele câteva răscoale ale iobagilor români în Evul Mediu și încleștarea tragică de la 1848, ca să ne rezumăm acum doar la acestea, îl contrazic pe profesorul grăbit să catalogheze neamul românesc ca unul aflat mereu la coada istoriei, un neam, zice domnia sa, care a bătut pasul pe loc din secolul al XIV-lea până în prezent. Cu destul cinism, comentând așa zisa ostilitate a românilor față de străini, notează că „ungurii, „asupritori” ai românilor transilvăneni, au parte de o imagine defavorabilă de durată”(op. cit, p. 37). Dl. Boia adresează problema relației româno-maghiare ca și cum n-ar ști despre Unio Trium Nationum, de uciderea a o mie o sută de români inocenți în timpul ocupației hortyste din Nordul Transilvaniei, de incidentele de la Târgu-Mureș din martie 1990, când țăranul Cofariu a fost bătut măr și lăsat pe caldarâm în fața hotelului, pe atunci, Continental. Culmea minciunii a fost aceea că fotoreporterii maghiari au disipat în toată lumea imaginea lui Cofariu inversând situația. În reportajele lor cel agresat era un maghiar care suportase barbaria românilor. Acest detaliu este semnificativ pentru reaua credință a multor maghiari, care vor să-și atragă de partea lor opinia publică prin orice mijloace, fie ele și necinstite. Dar ce contează la o casă mare ca regatul Coroanei Sfântului Ștefan! Culmea este că profesorul Lucian Boia crede că toate relele din cutia Pandorei s-au vărsat la români, văzând paiul din ochiul lor, dar nu și bârna din ochiul ungurilor. Vom analiza cu altă ocazie în detaliu istoria scrisă cu condescendență și pe alocurea cu cinism de dl. Boia. Acum vrem doar să subliniem că nu ne este rușine cu istoria noastră, care nu are în ea vreun act similar cu cel al lui Kossuth, nici o politică de deznaționalizare forțată cum este cea practicată în Ungaria, unde numărul celor care se mai declară români scade pe zi ce trece, până la inexistență. De altfel, în Europa se pare că nici un popor nu a practicat teroarea deznaționalizării în maniera ungurească. Și încă ceva, suntem mândri că nu am râvnit în istoria noastră la bunul oprit, la pământul altor popoare asupra cărora să năvălim cu gânduri diavolești.

vise-de-hunguri

Documentele istorice arată cu fermitate că obsesia acaparării Transilvaniei străbate ca un fir roșu de mai mult de un secol toate guvernările ungurești și toate partidele și asociațiile (subl. ns). Fasciștii, regaliștii conservatori și comuniștii maghiari și-au dat mâna în sprijinul obstinatei lor cauze. Marea Unire le stătea în gât atât ungurilor lui Bela Kun cât și sovieticilor lui Lenin. Bela Kun primise deplina aprobare a lui Lenin pentru atragerea populației prin fluturarea pretențiilor teritoriale privind Transilvania. Prin februarie 1919 cooperarea maghiaro-bulgaro-rusă era un fapt vizibil. Sub steagul iredentismului naționalist Bela Kun a unit foști ofițeri ai armatei regale, imperiale cu stânga radicală, formând Armata Roșie al cărei scop, așa cum i-a fost prezentat lui Lenin, era păstrarea Transilvaniei și atacarea României, considerată de Ungaria inamicul numărul unu. Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010), tradusă în românește în 2011. De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o obsesie constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești.

Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, arătând fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste. Și pentru că suntem acuzați de obediență, pasivitate, apatie să amintim cât de energică a fost reacția trupelor române față de atacul forțelor militare ale lui Bela Kun. Cu toată coaliția lui cu răii nu i-a reușit chiar dacă a mizat pe vulnerabilitatea statului român unitar, care tocmai atunci se plămădea. În ciuda acestor vicisitudini ale momentului armata română intră la 4 august 1919 în Budapesta, Bela Kun trebuie să demisioneze și ungurii sunt salvați de instaurarea comunismului. Să le reamintim ungurilor că opinca românească a fluturat pe parlamentul lor. Așa că dle. profesor Boia a se slăbi cu acuza de supușenie a românilor. Atunci când împrejurările au cerut-o românii nu și-au cruțat viața, ci și-au dat-o, dar au acționat cu înțelepciune, nu cu isterică înflăcărare.

Ne îndoim că Ion Iliescu, ajungând la putere prin uzurparea lui Ceaușescu printr-o lovitură de stat realizată cu ajutor străin, nu avea cunoștință de conotațiile cu totul negative pentru români ale Zilei Naționale maghiare. Știa totul, dar trădător al intereselor naționale precum este, a aprobat celebrarea acestei zile nefaste pentru poporul român în patria poporului român. Și nu este vorba numai de perimetrul restrâns al acestei zile naționale, ci de întreaga istorie confruntațională prelungită până azi, întreținută de o nație mică, lovită de obsesia anexării Transilvaniei. Este vorba de activitatea defăimătoare a lui Laszlo Tokes, propulsat tocmai în parlamentul Uniunii Europene ca să ne feștească mai cu spor, este vorba de iredentismul ascuns sau pe față al UDMR-ului, este vorba de aprobarea existenței unui partid structurat pe criterii etnice, cum nu există în alte țări, este vorba de atacurile concertate ale mercenarilor condeiului, precum Lucian Boia, împotriva statului național unitar român, de organizarea iredentei maghiare în ținutul secuiesc autonomizat, de complotul cu bombă pregătit la Tg. Secuiesc de Ziua Națională a României. În ce fel de țară trăim domnilor?! Într-o țară în care toleranța românească frizează absurdul!

Dl. Boia își permite să ironizeze sintagma stat național unitar român, considerând-o revolută. Desigur, desigur sintagma deranjează pe toți cei care plănuiesc în viitor o Românie federalizată, federalizată cu Ungaria dacă se poate.   Profesorul de la Universitatea București ignoră însă timpul lung al suferinței românilor, populație majoritară, trăitoare de secole pe pământul ei, dislocată din drepturile ei firești de urmașii unor triburi imigrate din stepele mongole. Și acești români au murit cu sutele de mii în tranșeele Primului Război Mondial în speranța Unirii cu Țara. Dle. Boia, nu luați în răspăr lucrurile sfinte. „Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, observă profesorul Ion Coja, faptul rușinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta și Ungaria, nu a existat nici un combatant ungur! Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în pașalâc, au fost alungați de armatele unei puteri europene, creștine, în acea armată nu a fost nici un ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, libertatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! (Ion Coja, Ungaria Mare nu a existat, 15 martie 2014 blog spot).

Prin ce concurs de împrejurări au ajuns cei care „vomesc cu condeiul” împotriva românilor să aibă poziții privilegiate în societatea românească din România de astăzi. De mirare nu este că se găsesc cu duiumul detractori ai românilor, ci faptul că asemenea indivizi sunt selectați de universități și edituri. Eseul De ce este România altfel apărut la Humanitas în 2012 este o mostră de rea credință, nu de râvnă pentru căutarea adevărului. Demersul șchiop al lui Lucian Boia pe deasupra istoriei românilor de la etnogeneză până în contemporaneitate se vrea o alternativă la istoria reală a românilor scrisă de cercetători riguroși. Faptul istoric este pentru dl. Boia un mit creat de imaginația românilor ca să se vindece de tot felul de complexe de care ar suferi, printre care cel de inferioritate s-ar evidenția.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto.Silvia Jinga

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.