13-14 Septembrie 1940

13-14 Septembrie 1940

Autor: Virgil Raţiu (Bistriţa)

De la noaptea de 13 spre 14 septembrie au trecut 40 de zile. Înǎlţarea Sfintei Cruci s-a petrecut şi în acest an, numai memoria noastră colectivă de locuitori ai Transilvaniei a rămas undeva înţepenită, ca anesteziată. O exepţie am întâlnit: cu două săptămâni în urmă, am citit pe „Gogea’s Blog” o bruscă aducere aminte cu titlul „Mai avem dreptul la memorie?”. Vasile Gogea se întreba uitat, oare de ce nu a scris în 14 septembrie ceea ce a scris şi publicat acum, cu întârziere? de ce? Ca să nu supărăm populaţia ungurească din România şi din Ungaria? Ca să nu supărăm Berlinul? Ca să nu ofensăm Bruxelles? Ca să nu ofensăm Moscova?

Recunosc că nici eu nu mi-am amintit la datele respective despre crunta noapte de 13 spre 14 septembrie 1940 când în localitatea Ip şi localitatea Trăznea din judeţul Sălaj, trupele horthyste, abia ce-au devastat România de Nord la 30 august acelaşi an, au comis cele mai crunte masacre umane imaginate de cineva până atunci pe pâmânt. Iniţial s-a afirmat cu trompete că Nordul Transilvaniei va fi ocupat de unguri în baza „unui arbitraj” între părţi, adică Germania şi Italia contra României, pe de altă parte. (Notă: Astăzi nu este corect politic să-i aminteşti aşa, măcar într-o doară, Angelei Merkel despre Diktatul de la Viena din vara lui 1940! Nu-i aşa?) Din păcate s-a dovedit atunci că expresia „arbitraj” a fost o vorbă goală, bine rumegată de către revizionişti: Hitler, Mussolini, Horthy, cu binecuvântarea lui Stalin. Dar puterile Axei războinice de atunci şi-au exersat cuvântul cu vârf şi îndesat. Basarabia picase la ruşi demult.

Măcelul românilor de la Ip a fost pus la cale de comandantul militar, de comandantul civil, de membrii „Rongyos Garda” şi „Nemzetorseg”, toţi unguri, de preotul reformat Kovacs Bela, moşierul Farago Pista, învăţătorul Uthelyi Adalbert şi poştaşul satului. Ghidaţi de unguri localnici, horthyştii înarmaţi au intrat în casele românilor şi au ucis tot ce au înâlnit, bărbaţi, femei, batrâni, copii, copii în leagăn, femei gravide spintecate cu baioneta. Spre dimineaţă trupele ungureşti au mai tras o raită, au împuşcat ce-au mai găsit gemând, apoi au pregătit căruţe, au adunat morţii cu ajutorul ţiganilor şi-au trasnportat cadavrele la o groapă comună săpată lângă cimitir. Unul dintre conducătorii unguri a zis la final de măcel către un soldat: „Clacă faină am făcut astăzi!”. Şi nu au omorât decât 157 de români. La fel s-a întâmplat la Trăznea, la fel s-a întâmplat la Moisei. Iar politicienii din Bucureşti doar vorbeau. Românii ardeleni se zbăteau zadarnic. Atunci nici o ţară din Europa nu a luat în seamă crimele comise de unguri în Nordul Transilvaniei, şi nici după aceea până în 1944 vara!

De la 13 spre 14 septembrie au trecut 40 de zile. Prin ziarele locale şi prin posturile TV bistriţene nu am auzit un cuvânt despre masacrul de la Ip şi mai ales despre victimele Diktatului de la Viena. Doar Victor Ştir şi-a amintit într-o anumită împrejurare – când la Bistriţa au fost comemorate victimele Holocaustului, deoarece această comemorare a victimelor evreilor este obligatorie în România – şi-a amintit că în localitatea Viţa din judeţul nostru s-a ridicat o statuie unui criminal de război ungur. Nici la posturile TV centrale nu am auzit pomenindus-se de victimele româneşti din Nordul Transilvaniei din anul 1940. De publicaţiile tipărite nici nu mai vorbesc. Doar Editura Eikon din Cluj a lansat zilele trecute volumul „Plânge Ardealul!…”, „Mărturii de epocă despre Diktatul de la Viena”, carte în care sunt grupate textele din broşurile apărute în acei ani groaznici, texte semnate de Emil Boşca-Mălin, Corneliu Coposu, Constantin Hagea şi Victor Papilian. Mulţi intelectuali contemporani habar nu mai au ce a însemnat pentru România Diktatul de la Viena!

Cu privire la astfel de crime ar trebui să afirmăm răspicat că nu vom uita şi nici nu vom ierta niciodată. Felul cum etnicii evrei îşi comemorează victimele din Cel de-al Doilea Război Mondial ar trebui să ne fie exemplu. Iar ei, evreii, nu numai că îşi amintesc de crimele produse în Europa împotriva evreilor, ci au şi cerut despăgubiri celor vinovaţi. Şi România a plătit destul. Pentru victimele produse în Transilvania de către armata ungurească România a cerut Budapestei despăgubiri?

(Octombrie 2013)