March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Scrisoarea a II-a – Nu ridic ramura de măslin.

5 min read

L.Antonesei

 

 

http://antonesei.timpul.ro/

 

 

Cîteva precizări în chestiunea crizei Universităţii

 

Nu ridic ramura de măslin în semn de pace, pentru că n-am ridicat nici sabia în semn de război! Din păcate, unii dintre interlocutori, unii jurnalişti şi unii băgători de seamă anonimi sau cu pseudonime din subsolurile articolelor postate în ediţiile electronice ale publicaţiilor interpretează greşit, cînd nu de-a dreptul tendenţios o biată scrisoare de demisie, ba devin şi mai acerbi cînd vine vorba despre analiza colegului Tiberiu Brăilean postată ulterior aici şi preluată, natur sau în rezumat şi comentată, de foarte multe publicaţii. Am postat scrisoarea colegului meu întrucît cred că aceasta reuşeşte să precizeze cîteva din cauzele care au condus la actuala criză. Nu aş avea decît un  lucru de observat – inventarul cauzelor este bun, cvasi-complet, însă analiza nu pune în lumină ponderea exactă a fiecărei cauze, influenţa efectivă a acestora în instalarea crizei financiare pe care o trăim. Voi încerca să fac eu acest lucru, la un moment dat, pe parcursul acestei intervenţii.

 

În scrisoarea mea de demisie din Senat nu produceam nici jigniri, nici acuze fără acoperire, reaminteam numai nişte fapte cu care m-am confruntat în episodica mea prezenţă senatorială şi îmi ceream scuze colegilor care m-au trimis în respectiva instanţă pentru că nu am reuşit să le apăr interesele deşi, după puterile mele, am încercat. Nefiind un fan al prezenţei decorative în „comitete şi comiţii”, de bună seamă că am demisionat. Spunînd însă, în deplină urbanitate, ceea ce era de spus la plecare. În replică, m-am trezit cu reproşul că  nu am făcut destul pentru a colabora pentru evitarea crizei şi că, în calitate de preşedinte de comisie aş fi evitat întîlnirile cu prorectorul de profil. Reamintesc doar că am devenit membru al Senatului acum aproximativ un an cînd majoritatea erorilor manageriale se produseseră deja, iar în ianuarie am încercat să împiedic una dintre acestea, nedîndu-mi seama că eram pus în faţa faptului împlinit, devreme ce concursurile pentru departamentele de cercetare fuseseră deja anunţate în Monitorul Oficial. Reamintesc, de asemenea, că Senatul Universităţii este un for deliberativ, asemănător parlamentelor sau consiliilor locale, nu unul executiv, iar în calitate de membru, am făcut ceea ce trebuia să fac, am luat cuvîntul, mi-am expus cu claritate opiniile şi am votat chestiunile  înscrise pe ordinea de zi, pentru sau împotrivă, exclusiv după cum mi-a dictat conştiinţa. În sfîrşit, am răspuns pozitiv la singura invitaţie a Domnului Prorector de a ne vedea, la începutul activităţii noului Senat, de altfel, împreună cu un coleg de comisie. După aceea, am comunicat prin  mail, cred că destul de bine. Dacă D – Sa are nemulţumiri în această privinţă, să şi le exprime şi, dacă e necesar, îmi cer scuze!

 

Faptul că Domnul Rector mă cataloghează drept „personalitate accentuată” nu mă deranjează defel, fiind un termen tehnic din meseria mea de bază, cea de psiholog. De altfel, nu o altfel de personalitate este şi D – Sa, altfel n-ar fi dorit să fie şi apoi să redevină conducătorul Universităţii noastre. În fapt, sînt pline Universităţile din întreaga lume de personalităţi mai mult sau mai puţin accentuate şi este foarte bine că aşa stau lucrurile! Nimic nu poate fi mai deprimant decît nişte Universităţi pline de chipuri şterse, de feţe galben-cenuşii. În schimb, mă bucur că nu mi s-a adresat şi mie cu replica adresată colegului nostru Tiberiu Brăilean – „să-i fie ruşine!” – pentru că o asemenea replică m-ar fi obligat la răspuns. Cînd vreau, pot fi un polemist redutabil şi un pamfletar dăruit, dar evit pe cît pot să recurg la aceste instrumente. Pe mine, nu mă interesează să cîştig o nouă bătălie retorică, ci să ajut, cum şi cît pot, Universitatea să iasă din criză. Din acest motiv, în locul unei/ unor dispute scînteietoare ca lama sabiei, care să facă deliciul galeriei, prefer, dacă este cineva dispus la asta, o dezbatere substanţială despre cauzele crizei şi eventualele soluţii de a ieşi din ea. Mulţumesc, de asemenea, Domnului Rector că nu m-a etichetat şi pe mine, cum a procedat cu Tiberiu Brăilean, ca lipsit de loialitate. Aş fi fost nevoit să-i răspund că practic loialitatea faţă de instituţiile pe care le servesc, faţă de legi şi faţă de principii, în rest cred că o vorbă foarte veche este foarte potrivită: „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”. Fără a crede că am monopolul acestuia, din acest motiv am şi invitat la dezbatere…

 

Spuneam că analiza colegului Tiberiu Brăilean este foarte bună şi aproape completă, dar că suferă într-un punct – ierarhizarea importanţei cauzelor în producerea crizei financiare. Deşi le tratează într-o anumită ordine, ca pe nişte „paşi”, în fapt le tratează „democratic”, ca fiind egal importante. În opinia mea, lucrurile stau puţin diferit. Erorile de management, actele de voluntarism ale conducerii executive, oricît de deranjante ar fi, n-au produs criza, ci doar au făcut-o să se manifeste mai devreme şi i-au dat o coloratură specifică. Criza e în inima sistemului şi este deja resimţită şi de alte Universităţii, în grade variabile probabil de toate! Este chiar ceea ce mi-au transmis prin comentariile lor sau prin mesaje personale mulţi colegi de la alte Universităţi din ţară. În curînd, criza va fi la fel de gravă peste tot şi va conduce la sucombarea sistemului. Că aşa stau lucrurile dovedesc două fapte recente – tonul acut al întîlnirii Consiliului Naţional al Rectorilor de la Cluj de zilele trecute şi demisia în bloc a membrilor Consiliului Naţional al Cercetării ştiinţifice. Ambele sînt semnale de alarmă binevenite adresate factorului politic şi societăţii şi, dacă nu vor auzite, în foarte scurt timp vom rămîne nu doar fără cercetare ştiinţifică universitară, ci şi fără Universităţi! În fond, există trei cauze majore ale crizei financiare a Universităţilor româneşti, care le afectează pe toate, aproape indiferent de calităţile managementului propriu. Acestea sînt:  schimbarea manierei de finanţare (trecerea de la finanţarea pe post la finanţarea pe cap de student „furajat” academic); rolul exagerat acordat cercetării – şi mai ales raportării! – în dauna activităţii didactice; maniera imbecilă de finanţare a cercetării ştiinţifice din Universităţi din fondurile naţionale şi europene. Despre aceste trei cauze principale ale crizei va fi vorba în următoarea Scrisoare…

http://antonesei.timpul.ro/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.