Mitologia calomniei

Autor: Viorica Pop

Un anume mister, sintetizat de gramatică în locuţiuni ca „un nu ştiu ce” sau „un nu ştiu cum”, dă frisoane estetice la lectura eseurilor lui Octavian Paler. Febra creaţiei, având ceva din “Capriciile” lui Paganini şi pictura lui Caravaggio, nu se supun  niciunui diagnostic, ea străbate vămile lumii cu neliniştea artistului modern , pândit de pericolul morţii intelectuale. Cele două porunci antice de pe templul lui Apolo din Delfi – „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi „Nimic prea mult” – devin un avertisment pentru scriitorul care nu se vrea nici lăudat, nici compătimit într-o societate pragmatică,  grăbită să aşeze „talciocul pe orice golgotă”.

Sinceritatea ontologică, simţul ridicolului, energia ideilor se află în eseurile lui Octavian Paler mereu sub presiune şi eliberarea lor presupune ieşirea din mediocritate tocmai prin intrarea în miracolul cuvântului. Să nu fie acesta, oare, sensul subtitlului „Fărâme din conferinţe nerostite” al ultimei cărţi, „Calomnii mitologice”? Corabia căutărilor trece printre Scylla şi Caribda cu provocare pe catarg şi cu nelinişte în vâsle. Înaintarea stă sub semnul paradoxului, intuit chiar în titlul cu nuanţă oximoronică. Substantivul „calomnie” sfidează sensul dintr-un dicţionar explicativ, „defăimarea”, „clevetirea” însemnând, de fapt, căutări febrile, întoarceri pe toate feţele, stimulare de reverii cu conştiinţa că tăria trăirii stă în cuvânt şi din cuvinte se reinventează mituri într-o lume a noastră, în care nu mai funcţionează decât sloganul „Timpul înseamnă bani”. Nu e deloc întâmplător că scriitorul găseşte în „exces” (cuvânt-cheie) feţele paradoxului, pornind de la ambiguitatea sfatului de pe templu, „Nimic pre mult”. Excesul are o faţă distructivă (mitul lui Midas, Orfeu), dar şi una înălţătoare, trăirea, pasiunea, idealul, care scot din mediocritate (mitul lui Icar, Hercule, Tezeu). Paradoxul presupune căutarea „poeziei spectacolului vocalizat” ( De Sanctis) în orizonturile culturii, re-crearea unei mitologii prin „lovituri” date mitului însuşi. Motivaţia se află şi ea pe fronton de templu, înscrisă ca drept la viaţă, la dragoste, efectul fiind libertatea de a spori misterul prin trăire creatoare.

Pe muchia de cuţit a dragostei se aşază finalul pledoariei singurei femei de la procesul lui Don Juan, înscenat de imaginaţia scriitorului în eseul „Paradis fără şarpe”: „Uneori, domnilor, e nevoie de un motiv puternic pentru a continua să trăieşti. Dacă nu-l găseşti, trebuie să inventezi unul. Acum pricepeţi de ce nimeni nu ştie cum a sfârşit Don Juan? Şi că singura certitudine e că n-a apucat să îmbătrânească? Tainele nu îmbătrânesc, domnilor. Şi lăsaţi-le să rămână ce sunt: nişte taine. Dacă scormoniţi prea mult prin legendele lui Don Juan, nu veţi găsi decât un pat oarecare. Credeţi că merită efortul? Orice femeie adevărată vă va spune ceea ce recunosc eu acum. Că nu bărbaţii sunt de vină pentru dereglările dragostei, ci speranţele pe care ni le-am pus noi, femeile, în ei. „Oare nu dorinţa de certitudini naşte mereu îndoieli, complicând relaţia dintre real şi iluzie? Nu cumva paradoxul e nevoia de profunzime într-o lume în care luciditatea zilei de mâine nu-şi mai permite iluzia, în care sunt considerate adevăruri doar cele utile şi avantajoase? Din acest punct de vedere, iluziile lui Don Quijote al lui Cervantes nu au nicio fisură. „Nebunia” lui nu e cea din psihiatrie, ea trebuie înţeleasă ca ieşirea din mediocritate, deci „nimic prea mult”. Paradoxul e tocmai capacitatea eroului de a fi în acelaşi timp caraghios şi sublim. Ducându-şi iluzia până la capăt, dă lumii un sens: gloria de a iubi. Îşi trăieşte convingerile cu o linişte care pe noi chiar nu ne linişteşte în căutările unei graniţe dintre grandoare şi sublim, pe când calea lui de sublim e lipsa lui de măsură (eseul „Don Quijote era nebun?”).

„Calomniile” lui Octavian Paler alcătuiesc o mitologie proprie, cu suport în societatea contemporană. Făcând o distincţie între „donquijotism” (reacţie de apărare, consecinţă a neadaptării la realitate) şi Don Quijote (care pare a şti că într-o lume pragmatică viaţa e lipsită de strălucirea gloriei), scriitorul se întreabă, retoric de altfel, dacă eroul lui Cervantes ar fi putut trăi la noi. Intrebarea e însă un pretext pentru subtilităţi ale relaţiei biografie-destin (laitmotivul volumului „Autoportret într-o oglindă spartă”) conducând la conturarea unei psihologii colective, pusă în ecuaţie cu istoria. Neavând vocaţia mitului (până şi mitul Dracula a fost impus de străini), neavând spirit tragic (specia literară, tragedia, e rarisimă la noi), ne facem o filozofie din „hazul de necaz”, din „se poate şi aşa”, fără să vedem că destinul e mai mult decât „un drum care leagă o călătorie de un mormânt”), fără a ne da adevărata măsură,  născută din punerea la bătaie a întregii puteri de a dori, a crea, a visa, fără a ieşi din istorie (contingent?) ca să putem transforma iluzia in realitate şi să obţinem libertatea de a face să fie real ceea ce vrem să fie real.

Exaltarea nu exclude perceperea realităţii dureroase a bătrâneţii, dar misterul stimulează reveriile. Arta lui Don Juan de-a fi ambiguu i-a adus celebritatea, susţinută, în viziunea scriitorului, tot de paradox: Don Juan ratează calitatea dragostei prin cantitate, din prea mult, nu din prea puţin; e un etern îndrăgostit, dar nu de aceeaşi femeie, deşi fiecare femeie ar fi vrut să fie marea lui dragoste. Şi atunci de unde-i vine farmecul? Din fluieratul lui după ce adversarii si-au formulat reproşurile, cel hulit îndreptându-se spre o viitoare cucerire fără a se uita înapoi („Măştile lui Don Juan”)?

O nouă întrebare lasă finalul deschis: ce se întâmplă cu golul dintre două dorinţe? Ne lasă autorul libertatea să aşezăm în acest gol un tratat de filisofie sau pe „fata morgana” dintr-un „deşert pentru totdeauna”? Cu firea-i de „lup singuratic”, se duce la  răscrucea de pe drumul dintre Athena şi Megara, în căutarea lui Procust, pe care nu ezită să-l facă, din tâlhar, profesor de estetică, imaginându-şi cum îşi instalează cele două paturi de tortură „în plină amiază a idealului clasic” şi demonstrându-i că niciodată Oedip, Narcis sau Icar n-ar fi putut fi opriţi şi aşezaţi în paturile lui.

O ascensiune pe Olimp e necesară pentru convingerea că, în demitizări, „există incapacitatea de a înţelege că iluzia poate avea uneori mai multă grandoare decât realitatea”. Şi, schimbând ce este de schimbat, n-am putea şi noi înţelege că Octavian Paler contribuie la înălţarea Olimpului tocmai prin coborârea lui în Poiana lui Iocan, agora lui Moromete? Nu era şi ţăranul din satul dunărean un Ulise atras de cântec de sirene, în timp ce viclenia istoriei devenea o Penelopă care nu mai avea răbdare, iar Ithaca din Câmpia Dunării părea ameninţată de faţa distrugătoare a excesului unui Hitler sau Stalin? Istoria este împrejmuită cu sârmă ghimpată în care însă nu se înţeapă spuza stelară din lampa lui Diogene. În lumina ei descoperim în proza lui Octavian Paler paradoxuri salvatoare. Tendinţa scriitorului modern vine în acelaşi timp din lumina apolinică a clasicului şi străfundul nocturn al romanticului. Efectul din planul transfigurării artistice este luarea în răspăr a mitului şi totodată întoarcerea în timp mitologic: când s-a plictisit să stea în Ithaca, Ulise a intrat în rolul de principală haimana a mitologiei, ajungând aşa la „Odiseea”; Penelopa îşi destramă pânza socotind că bărbatul ar găsi-o credincioasă la o eventuală întoarcere acasă, dar se gândeşte şi la peţitorii ei, în cazul în care Ulise n-ar apărea; pe de altă parte, întoarcerea în timp mitologic se face în varianta copilăriei din satul natal, dramatică prin înţelegerea limitelor fiinţei.

O nouă întrebare i se deschide neliniştii: au „calomniile” puterea de a ignora melancoliile, fără conştiinţa unui rol fals? Paradisul pierdut e rustic, plecarea la oraş, la şcoală, ia proporţiile trecerii de la mit la istorie. Obsesia lui Octavian Paler e că, în căutarea sensurilor vieţii, nu ajunge să-i găsească scopul. La oraş, era la început un „dezrădăcinat” mai târziu, venind în sat, nu-l mai găseşte şi trebuie să se îndepărteze ca să refacă „haloul magic al paradisului pierdut”. O sensibilitate ulceroasă şi teama de ridicol îl determină să-şi persifleze defectele, să se simtă un „impostor”, nu cu sensul din dicţionar („şarlatan”, „farsor”), ci cu unul creat de el însuşi, având rezonanţe mitice: „ilariopolitan”, derivat de la „Ilariopolis” (Bucureşti), oraşul veseliei, al băşcăliei, în care se ratează sfinţii căzând în păcat şi în care eroii sunt compromişişi luaţi peste picior („Povestiri din Ilariopolis”). Paradoxal, pe uliţa satului din copilărie trăieşte o „delicateţe metafizică” într-un peisaj lunar, cu turle de biserică luminate de rugăciune spre cerul cu spuza de stele. Prin lecturi încearcă împăcarea celor două dimensiuni ale timpului, (timp mitic, nepăsător la moarte; timp istoric, al conştientizării morţii), fără să poată însă alunga melancoliile, asemănătoare cutreierărilor prin păduri care te învaţă mai mult decât o grădină botanică şi fără să alunge neliniştea că, încetând să mai fie rural, nu a putut deveni cu adevărat citadin.

Teama de ridicol a intelectualului conştient de sensul superior al orgoliului şi drama asumării bătrâneţii ar putea face din creaţie un mod de existenţă. „Nimicurile mitologice” (titlul unui alt eseu) sunt reacţii aforistice la mentalitatea din societatea contemporană, interesată doar de mituri care provoacă scandal. Ele ţin loc de preot, iluzia omului cultivat ţine locul unei spovedanii, „calomniile” pun în umbră spaimele sfârşitului, dar nu înlătură zbaterea dintre „eul raţional”’ şi „eul afectiv”, zbatere specifică omului superior, nemulţumit de ceea ce obţine. O arată, ca „,într-o oglindă spartă”, sofismul lui Marc Aureliu: „dacă există zei, moartea nu poate fi rea, întrucât nu e posibil ca zeii să-ţi vrea răul; dacă nu există, de ce să trăieşti într-o lume fără zei?”. Dar dacă, se întreabă Octavian Paler, nu crezi în ei? Nimic sigur, aşadar? O singură certitudine pare a-i da scriitorul cititorului: este atras de cuvânt ca mister existenţial şi mijlocul de a-l apăra este de a vorbi despre el. Nu altfel gândea Nichita Stănescu în „Comunicare”: „Acum, chiar acum, când citeşti tu, cititorule,/ cuvintele acestea, / viaţa mea curge în faţa ta/  şi viaţa ta curge în cuvintele mele”.//

Misterul cuvintelor a născut în proza lui Octavian Paler, o Arcadie mitică din ariditatea Arcadiei reale. În Arcadia mitică, zeii sunt copii mari şi asta le asigură nemurirea. „Calomniile”, Octavian Paler le ia în serios cu libertatea de-a împăca surâsul cu tragedia, cum ar fi spus Nietzsche despre arta greacă.