A murit regizorul unei lovituri de stat

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

Nu ştiu dacă istoria filmului îl va reţine pe Sergiu Nicolaescu, ştiu însă că istoria va reţine numele lui pentru contribuţia masivă la regizarea loviturii de stat căreia i-a dat aspectul unei revoluţii în care unii tineri au crezut şi au plătit cu inocenţa şi buna lor credinţă. Căci dacă se spune pe bună dreptate că Ion Ilici Iliescu are mâinile pătate cu sânge, afirmaţia i se poate tot atât de bine aplica şi lui Sergiu Nicolaescu pentru mai multe din faptele sale. 

Sergiu Nicolaescu (1930-2013) a fost printre favoriţii dictaturii comuniste, beneficiind de sprijin financiar în realizarea unor filme istorice precum Mihai-Viteazul sau Dacii care serveau orientării naţionalist comuniste a regimului Ceauşescu.  A trăit, cum s-ar spune, în stratosfera clasei politice conducătoare, împărtăşindu-se din toate privilegiile ei. Nimic nou sub soare. Dintotdeauna pătura dominantă şi-a avut aliaţii ei în cultură şi artă bine remuneraţi. Lovitura de teatru apare în momentul în care actorul şi regizorul Nicolaescu se implică total în procesul loviturii de stat, ajutând din răsputeri la mascarea ei printr-o revoluţie, în care atrage mii de oameni în Bucureşti prin îndemnuri lansate la postul naţional de televiziune. Interesant ni se pare că în 1988 Sergiu Nicolaescu se împrieteneşte cu colonelul Ion Nicolescu, comandantul unei unităţi de armată la Ploieşti. Se spune că din călătoriile sale în Occident, inclusiv în Noiembrie 1989 în Germania Federală, regizorul şi-a adus arme pentru că, zicea el, simţea că se pregăteşte ceva. Lucrurile se leagă între ele. În 22 decembrie 1989 el este acela care l-a chemat pe colonelul de la Ploieşti să se deplaseze la Bucureşti împreună cu cei 1600 de militari şi tot el i-a întâmpinat la intrarea în Bucureşti. Acelaşi om care invitase o armată în Bucureşti, o armată care a dezlănţuit un război teribil împotriva populaţiei, îi instiga în aceeaşi zi pe bucureşteni să iasă în stradă şi să vină la televiziune cu milioanele. Uitase oare regizorul că nu dirija o luptă pe platou, ci se juca cu însăşi viaţa oamenilor, a acelora care suferiseră la cozi interminabile pe când el ducea un trai de huzur? Şi oamenii l-au ascultat ca să moară cei mai tineri şi mai inocenţi dintre ei. Aşa că atunci când afirmăm că Sergiu Nicolaescu ar fi trebuit să fie întemniţat ca şi mentorul lui Iliescu nu facem o afirmaţie gratuită.

Sergiu Nicolaescu a netezit pas cu pas impunerea lui Iliescu în acele zile în prim planul politic al României, chemându-l la televiziune, salvându-l dintr-un moment stânjenitor ca acela când comunistul înrăit s-a adresat mulţimii cu „tovarăşi”, fiind huiduit. De altfel regizorul nu se sfieşte să-l prezinte pe Iliescu ca fiind „un comunist convins” care are caracter. Cu adevărat „curat murdar”. Tot ce a urmat în istoria ţării după 1989 a demonstrat perfidia regizorului şi a liderului putchist.  Semnificativ mi se pare de asemenea că Nicolaescu se referă la „marea Uniune Sovietică”, adevărata prietenă a noastră. Când Petre Roman a fost auzit vorbind cu consulul sovietic la Bucureşti de către un martor ocular, Sergiu Nicolaescu se afla şi el în preajma diplomatului şi nu întâmplător. Ştim astăzi că tot de la Răsărit ne-a venit lumina şi în Decembrie 1989, iar Sergiu Nicolaescu, Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman şi alţi foşti agenţi sau fii de agenţi cominternişti s-au implicat într-o lovitură de stat cu consecinţe încă neprevăzute pentru istoria contemporană a României. 

Nu mi se pare deloc întâmplătoare ascensiunea lui Sergiu Nicolaescu în timpul regimului de dictatură. El este nepotul lui Nicolae Cambrea, cel care a format divizia NKVD „Tudor Vladimirescu” din prizonierii români care au ales să treacă de partea inamicului. Ana Pauker a fost direct implicată şi interesată în constituirea acestei divizii. La propunerea lui Lavrenti Beria, Stalin însuşi l-a numit pe Cambrea general de brigadă. Şi cum să nu fie Ana Pauker interesată în formarea diviziei când în 1946 urmau alegerile generale în România, falsificate de comunişti. În aceste alegeri generale Nicolae Cambrea a condus Comisia Electorală a armatei şi se mai spune că Ana Pauker a fost amanta acestui cap al armatei care a ales trădarea pe toate fronturile.

            Culmea coincidenţei, peste ani nepotul care nu va îmbrăţişa cariera armelor are totuşi de-a face cu o armată pe care o convoacă în împrejurări decisive pentru soarta României. Pe amândoi îi leagă acelaşi act de trădare a intereselor ţării faţă de „marea” putere de la Răsărit. 

            Dacă Paul Goma s-ar fi întors în ţară ca să dirijeze o insurecţie împotriva dictaturii ceauşiste ni s-ar fi părut firesc şi salvator pentru că viaţa lui era o chezăşie pentru gestul lui politic. Când însă un profitor al dictaturii comuniste este autorul montajului de film cu execuţia Ceauşeştilor faptul nu poate decât să ne îngreţoşeze. Culmea ipocriziei, Sergiu Nicolaescu a fost numit preşedinte (1990-1992) al Comisiei Senatoriale pentru cercetarea evenimentelor din Decembrie 1989, iar din 1993 până în 1996 a fost vicepreşedintele onoratei comiţii. Deşi a fost printre cei mai informaţi despre pregătirea şi desfăşurarea loviturii de stat, se înţelege că a făcut tot posibilul ca nimic esenţial să nu transpară şi adevărul să fie ascuns cât mai adânc.  Numirea lui ni se pare tot atât de hilară ca şi aceea a lui Horia Patapievici, azi consumată, în fruntea ICR, de la tribuna căreia a proferat injurii la adresa poporului român, a istoriei şi valorilor sale sau a lui Vladimir Tismăneanu, fiu de fost politruc, în fruntea comisiei de deconspirare a crimelor comunismului. Să-i lăsăm să vorbească despre aceste crime pe cei ce au suferit în închisorile comuniste nu pe cei care s-au prevalat de favorurile regimului impus României cu baionetele Armatei Roşii.

A trecut la cele veşnice un răsfăţat al dictaturii comuniste care a ales fără scrupule şi la sfârşitul vieţii rolul „emanatului” în sinistra farsă jucată poporului român.