O ciudata imagine a familiei

– Reflectii la romanul Castelul de sticla de Jeannette Walls –

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

In zilele noastre conceptul de familie este de multe ori pus la grea incercare.  Subminarea lui vine din diferite directii cum ar fi:  miscarea feminista, cea a homosexualilor sau din randul celor care nu accepta ideea de angajament intr-o relatie serioasa si de lunga durata, opunandu-i o convietuire temporara fara obligatii deosebite. Atitudinea fata de ideea de familie este influentata de un proces mai amplu de relativizare a valorilor, delcansat inca la inceputul secolului trecut. Ne intalnim la tot pasul aici in America cu acele „single moms”, care lupta eroic sa ingrijeasca si sa educe unul sau mai multi copii in absenta autoritatii paterne atat de necesare. Sau atunci cand familia exista in sensul traditional al cuvantului s-a modificat radical rolul parintilor in interiorul familiei,  in directia unei liberalizari excesive a conceptului de autoritate parentala. Am observat din primul moment cand am pus piciorul in aceasta parte a lumii ca unii parinti au dat in mintea copiilor, au uitat ca ei trebuie sa reprezinte reperul ferm al valorilor morale care trebuie inculcate si intarite mereu in constiinta odraslelor lor.  De teama de a nu stirbi cumva libera dezvoltare a personalitatii copiilor, parintii aici se lasa de fapt condusi de capriciile celor pe care ei au de fapt raspunderea si datoria de a-i modela.  Si modelarea unui copil este o misiune grea, dar admirabila de la care nici un parinte nu ar trebui sa dezerteze.

            Romanul The Glass Castle publicat de jurnalista Jeannette Walls la editura Simon & Schuster in 2005 la New York are in centrul lui aventura deconcertanta a unei familii seminomade fara sa fie deloc primitiva, ci dimpotriva sofisticata in gandire si principii.  Este chiar saga familiei autoarei, tinuta in secret pentru multi ani de Jeannette Walls si apoi dezvaluita lumii din teama de a nu fi descoperita de media new-yorkeza, in care jurnalista a avut o incredibila ascensiune. Parintii lui Jeannette, Rex Walls si Rose Mary sunt foarte interesanti ca personaje literare, dar catastrofali ca fiinte reale.  Si ei au trait cu adevarat,  aducand pe lume patru copii:  Lori, Jeannette, Brian si Maureen. Rex, fost ofiter de aviatie lucreaza sporadic ca electrician prin micile asezari din sud care mai de care mai dezolante, exceptand Phoenix-ul unde mostenesc o casa din partea bunicii dinspre mama. Peregrinarea prin localitatile cenusii se explica prin fuga sotilor Walls de creditori pe care ii numeau „bloodsuckers” si „the gestapo”.  Desi amandoi sunt inzestrati cu aptitudini care le-ar asigura un loc onorabil in societate, ei aleg viata fara reguli, total non-conformista, fara obligatii sociale si fara dureri de cap. Mama ar putea preda ca profesoara, dar prefera sa stea acasa nu ca sa supravegheze copii sau sa-i hraneasca, ci ca sa picteze sau sa dactilografieze povestile ei niciodata publicate.

Asa se intampla ca Jeannette in varsta de numai trei ani este lasata sa se descurce si sa-si gateasca singura crenvurstii, ceea ce ii cauzeaza arsuri aproape fatale, care o vor lasa cu cicatrici pe viata. Brian, fratele mai mic cade si isi sparge capul, dar parintii nu-l duc la spital, il lasa sa sangereze si gasesc in asta motiv de gluma: „Dad said, „Brian’s head is so hard, I think the floor took more damage than he did” (Tata a zis „Capul lui Brian e asa de tare ca eu cred ca podeaua s-a sticat mai mult decat capul lui” – p. 13). Eludarea realitatii este o trasatura de baza a sotilor Walls, care au un fel de a-si proteja linistea interioara pe seama ignorarii neplacerilor din jur si in special a celor cauzate copiilor lor. Parintii isi duc existenta lor paralela, tatal cheltuind ultimul banut pe adictia lui la alcool, iar mama pe canvasul si culorile necesare picturilor ei pe care nu le cumpara nimeni. Modul in care aceste personaje se invaluiesc in egocentrismul lor frizeaza de multe ori comicul absurd din romanele lui Charles Dickens.  Ei se situeaza la polul opus parintilor protectori, dimpotriva lasandu-i sa creasca precum ierburile campului sau ca puii de animale impinsi de timpuriu sa lupte singuri pentru existenta. Lasati sa se descurce pe cont propriu, cei patru frati condamnati la foame in mod constant mananc adesea ce gasesc prin cosurile de gunoi, iau pe furis din sacul de mancare al altor copii,  sau se hranesc cu poame salbatice. Din cand in cand parintii mai aduc cate ceva de mancare acasa, dar nu se sfiesc, mama de pilda, sa manance pe ascuns ciocolata, fiind prinsa asupra faptului. 

Rose Mary, mama, se ingrijea de spiritul ei, cultivandu-se mereu, conversand despre Renaissance cu sotul ei, citind  constant, dar isi neglija in mod absolut copiii si i sa parea un lucru cat se poate de firesc. Romanciera, care nu are nici un fel de resentiment fata de parintii ei, luindu-i asa cum au fost, o priveste pe mama ca fiind un fenomen: pe de-o parte avea imaturitatea unui copil de patru ani si pe de alta parte elevatia culturala a unui autentic intelectual.

            Perspectiva narativa se modifica pe parcursul cartii, schimbandu-se de la privirea naiva, entuziasmata  a copilului in prima parte la judecata critica a adolescentului care incearca sa priveasca detasat si critic experienta de viata a familiei. In anii fragezi ai copilariei peregrinarea dintr-un loc mizer in altul si mai mizer nu e inregistrata ca atare de micii Walls, pentru ca tatal este charismatic, iar mama incearca sa le distraga atentia cu felurite artificii. Uneori nu reuseste intocmai, ca atunci cand tatal arunca din fuga automobilului pe Quixote, pisica favorita a lui Jennette pe motiv ca pisicile nu iubesc calatoriile.  Fetita izbucneste in lacrimi, dar mama ca sa eludeze situatia ii indeamna pe toti sa cante. Tarziu in acea noapte tatal a oprit masina in desert si au dormit cu totii sub cerul liber. El stia intotdeauna sa ii transpuna in planul spiritual prin asociatii neprevazute, care ii impresioneaza pe copii. Somnul sub cerul liber nu promitea sa fie deloc confortabil, dar Rex Walls apeleaza la imaginatia copiilor: „The Indians didn’t have pillows, either, he explained, and look how strait they stood” (p.18  „Indienii nu au folosit perne, de asemenea, si uite cat de drept au stat.”), subliniind demnitatea bastinasilor in fata ocupantilor. Impactul asupra copiilor este extraordinar, magic, Jeannette, impartasindu-i imediat surorii ei, Lori, cat de norocosi sunt ei sa doarma sub cerul liber ca indienii. Tot asa de fascinata este Jeannette cand in noaptea de Craciun tatal o invita sa-si aleaga o stea din multimea pe care cerul o ofera tuturor muritorilor. Ea isi alege emotionata pe Venus. Neavand para chioara sa cumpere copiilor cadouri de Craciun, tatal le ofera in schimb dizertatii despre gaurile negre, quasari si diferite constelatii. De altfel ambii parinti se pricep sa-si educe copiii astfel incat ei nici sa nu doreasca vreun cadou de Craciun.  Le spulbera credinta in aceasta sarbatoare, spunandu-le ca ceilalti copii sunt spalati la creier si impinsi de parinti sa creada in mituri stupide.

Total neconventionali, sotii Walls cred in vagabondaj, in viata aproape de natura, pe care o opun complicatiilor civilizatiei.  Stralucirea stelelor, le explica tatal copiilor, e data celor care isi iau riscul sa traiasca in salbaticie, caci bogatii care se inchid in apartamentele luxoase traiesc in marile orase, unde cerul e asa de poluat incat ei nu se pot bucura de splendorile naturii. Aici este implicata o nota prezenta voalat in tot romanul, privind protestul implicit al parintilor homeless impotriva societatii bazate pe capital. Dar existenta lor sub nivelul de saracie nu ne apare in nici un caz ca fiind cauzata de oranduirea capitalista, ci de propria lor optiune pentru un extravagant rousseauism. In secolul al 18-lea filozoful Jean Jacque Rousseau a lansat indemnul: „Retourner dans la nature” ca fiind singura cale a eliminarii relelor produse de „contractul social”.  Intr-un anumit sens si sotii Walls sunt niste „rousseau-isti” prin retragerea lor continua din societate in propriul lor egocentrism. As spune ca un vag protest antimercantil, anticonsumatorist se impleteste cu o nuanta rousseau-ista. Este semnificativ dialogul din finalul romanului intre Jeannette si mama sa. Fiica, ajunsa in elita jurnalismului, foarte bine situata financiar ii spune mamei cat de confortabil traieste si mama nu ezita sa ii raspunda conform credo-ului ei de o viata intreaga:  „That’s what I’m worried about. … Look at the way you live.  You’ve sold out.  Next thing I know, you’ll become a Replublican. … Where are the values I raised you with?” (p. 269 – „De aceea sunt ingrijorata.  Uita-te cum traiesti. Te-ai vandut. Urmatorul lucru pe care o sa-l aflu este ca ai devenit Republicana.  Unde sunt valorile cu care te-am crescut?”)

            De mentionat ca sotii Walls raman fideli stilului lor non-conformist de viata, nonsalanti in fata numeroaselor privatiuni materiale carora le gasesc intotdeauna o explicatie rezonabila din punctul de vedere al filosofiei lor, in mare parte anticonsumatorista, antipragmatica. Intr-o lume al carei motor este profitul Rex Walls isi permite sa fie un Don Quijote sui-generis, visand nu la Dulcineea din Toboso, ci la „castelul lui de sticla” la al carui proiect lucra cu sarg, urmand sa fie ridicat in desert ca sa foloseasca energia solara.  Dar visul castelului de sticla se lega de un alt vis, care ca si primul, era o fata morgana. Si anume era visul descoperirii de aur datorita Prospectorului, unealta magica la care lucra impreuna cu Brian si Jeannette. Autoarea romanului il numeste pe tatal ei un mare visator.  Marele visator era insa dublat de un machiavelic consumator de alcool care nu se dadea in laturi de la nimic cand era vorba sa produca bani la jocurile de noroc si prin alte mijloace dubioase. Cand ajunge la mare ananghie pe cand locuiau in Welch (West Virginia) intr-o huruba de casa in care te ploua in pat, Rex incearca s-o foloseasca pe fiica lui adolescenta ca momeala pentru partenerii lui de gambling. Si parca asta n-ar fi destul,  fura banii din pusculita copiilor, economisiti de ei pentru a pleca definitiv la New York si a scapa de infernul  familial.

Adictia tatalui e din ce in ce mai grava, iar evaziunea mamei in lumea artelor din ce in ce mai incapatanata. Situatia devine conflictuala pe fata. Jeannette o adolescenta talentata o confrunta pe mama:  „If you want to be treated like a mother”, I said, „you should act like one”. (p.219). Ii aminteste de responsabilitatile materne pe care Rose Mary nu le-a satisfacut niciodata. Mama e rau ofuscata si cere sotului ei sa puna lucrurile la punct. Rex ia partea sotiei lui si in ciuda dragostei deosebite ce-o purta lui Jeannette o biciuieste ca sa-si aduca aminte de respectul neconditionat datorat parintilor.  Intre Rex si Rose Mary comuniunea era pe viata. In ciuda alcoolismului incurabil al sotului ei lui Rose Mary nu-i trece prin cap sa-l paraseasca pe cel care i-a fost sortit pentru totdeauna, asa cum cerea credinta ei catolica.            Ceea ce este fascinant in relatiile parinti – copii din acest roman rezida in faptul ca asistam la un tratament foarte contradictoriu a copiilor de catre parinti.  Pe de-o parte parintii se ingrijesc constant de educatia intelectuala a copiilor, le dau afectiune mereu,  iar pe de alta parte neglijeaza total cerintele concrete de adapost, hrana si imbracaminte, deci ignora necesitatile de baza ale oricarei existente umane decente, supunandu-i cu o nespusa cruzime pe proprii lor copii la umilinte sociale de nedescris. La randul lor copiii dezvolta o solidaritate remarcabila si dragoste fierbinte unul pentru altul, sentimente nascute si nutrite de imprejurarile ostile in care au crescut, de lupta atroce pentru supravietuire. In Welch ei erau cei mai saraci intr-o comunitate care nu excela decat prin saracie.  Dar ceea ce este inca mai curios, Rose Mary mostenise, dupa moartea parintilor ei, fermieri in Texas, un teren imens care valora cel putin un milion de dolari. Nici prin cap nu i-a trecut sa-l vanda ca sa-si scape familia de tortura foamei cotidiene si a mizeriilor nesfarsite. Si a motivat ca n-a facut-o pentru ca pamantul nu putea fi instrainat, ci trebuia sa ramana in familie. Deducem ca ar fi fost vorba de un atasament mistic pentru pamantul mostenit din generatie in generatie.

            Ceea ce fusese in copilarie atractia copiilor pentru desele schimbari de decor si magia istorisirilor paterne se transforma cu timpul in revolta adolescentina si dorinta de evadare.  Copiii isi parasesc parintii si iau drumul New York-ului, unde cel putin trei dintre ei se vor realiza si vor ajunge la bunastare. Educatia intelectuala primita in familie isi da roadele. Parintii ii urmeaza la New York dupa o vreme si astfel familia se reface in circumstante mult mai fericite. Copiii ajunsi acum oameni in toata firea au o viata imbelsugata, dar parintii raman neclintiti in atasamentul lor pentru aceeasi existenta plina de privatiuni, in ciuda ofertei de ajutor venite din parte lui Jeannette. Dorm in masina, uneori prin parcuri si in cele din urma in niste apartamente abandonate, insalubre. Viata paupera nu-i impiedica sa se bucure de concertele cu intrare libera din parcuri sau de cartile de la numeroasele biblioteci. Acest oameni resping cu tenacitate binefacerile confortului oferit de societatea de consum, bucurandu-se in schimb de deliciile spiritului din care si-au facut un fel de turn de fildes din unde isi permit sa priveasca oarecum condescendent la cei imbuibati.

 In chip remarcabil in ciuda oprelistilor materiale, dragostea supravietuieste in familia Walls.  Sentimentele filiale ale copiilor ajunsi adulti sunt impresionant de statornice si nepoluate de amaraciuni sau reprosuri.  In apropierea tatalui aflat pe moarte Jeannette mediteaza la viata lor, traind acut suferinta iminentei pierderi: „But despite all the hell-raising and destruction and chaos he had created in our lives, I could not imagine what my life would be like – what the world would be like without him in it. As awful as he could be, I always knew he loved me in a way no one else ever had.” (p. 279 – „In ciuda iadului si distrugerii si haosului pe care l-a creat in vietile noastre, nu-mi puteam imagina cum ar fi viata mea, cum ar fi lumea fara el in ea.  Oricat de groaznic a fost el, am stiut intotdeauna ca m-a iubit intr-un fel in care nimeni altul n-a facut-o.”) Iata deci explicatia solidaritatii familiei Walls pe deasupra tuturor vicisitudinilor:  fluidul iubirii care a circulat continuu intre toti membrii ei. 

            Si daca vrem sa cautam un talc calatoriei care se numeste viata cred ca il gasim in aceeasi conversatie dintre fiica favorita si parintele ei muribund:  „Never did build that Glass Castle”, spune fata. „No. But we had fun planning it.”, raspunde tatal. (p. 279 – „Nu am construit acel Castel de Sticla”. „Nu. Dar ne-am bucurat planuindu-l”).  Frumusetea vietii noastre este insusi drumul pasionat catre o tinta care sa ne tina sufletele intregi. 

            Nu e de mirare ca romanul autobiografic al lui Jeannette Walls a intrunit comentarii critice foarte favorabile.  Este o carte remarcabila care iti solicita la lectura intreaga participare.