Legătura inseparabilă dintre artă şi religie

Autor: George Petrovai

Între artă şi religie (chiar în varianta ei mitologică) există o strânsă legătură, întrucât ambele compartimente sunt atât de profund umane încât vizează cu insistenţă transumanul prin cele două forme, care – aşa cum ne încredinţează Petre Ţuţea în cartea sa Între Dumnezeu şi neamul meu – definesc sacralitatea căii lor de acţiune: inspiraţia (favoarea divină) şi revelaţia (acţiunea directă a divinităţii).

            Probă în acest sens sunt două exemple de referinţă pe care le-am extras din istoria spiritualităţii umane – primul din formidabila istorie a Greciei antice, celălalt din zbuciumata istorie a aşezării spiritului evreu în matca monoteismului:

            1)Cu toate că diferenţa dintre filosofie şi artă îşi are originea în distincţia operată de Platon între logos şi mythos, fireşte – ne asigură Ştefan Aug. Doinaş în prefaţa la Aşa grăit-a Zarathustra – “cu discreditarea celui de-al doilea”, pentru ca două mii de ani mai târziu Fr. Nietzsche să elaboreze ultima mare filosofie în manieră artistică (de fapt, opinează Martin Heidegger, o metafizică la fel de nihilistă ca cea a maestrului antic grec), totuşi, noi ştim prea bine că unul dintre cei mai populari şi veneraţi zei de către greci mai întâi, apoi – după lupta de Actium – şi de către romani, a fost Apollo, nu doar ca zeu al luminii şi al Soarelui (Phoebus), ci şi ca ideal al frumuseţii masculine, dar mai ales ca zeu al cântecului şi poeziei;

            2)Evreii antici, îndeosebi cei din vremea psalmistului David, cântau şi dansau cu ocazia sărbătorilor, acompaniindu-se cu tamburine, sistre şi cimbale. Însuşi David, atât în tinereţe, adică atunci când se străduia să-l liniştească pe regele Saul, cât mai ales în calitate de rege-psalmist, se acompania la harpă sau liră cu multă simţire artistică.

            Ei bine, deşi Apollo a fost imortalizat de-a lungul timpului în diverse chipuri de geniul unora dintre cei mai mari artişti ai omenirii: Homer în Iliada şi Vergiliu în Eneida, Fidias şi Praxiteles în sculptură, Rafael, Veronese, Velasquez şi Dürer în pictură, totuşi creştinismul, într-o măsură chiar mai mare decât celelalte religii universaliste, a exercitat o influenţă atât de covârşitoare asupra spiritului universal (prioritar asupra spiritului european şi american), încât întreaga cultură a omenirii poate fi împărţită în două mari grupe:

            a)Precreştină, respectiv perioada pregătitoare a creştinismului;

            b)Creştină, care a început în urmă cu două mii de ani.

            Dacă Nae Ionescu vorbeşte în Curs de istoria metafizicei despre tipul metafizic al lumii antice şi tipul ştiinţific al lumii moderne, tot el descoperă trei tipuri fundamentale de viaţă sprituală eminamente creştină:

            a)Barocul atunci când forma prevalează asupra fondului;

            b)Clasicismul – forma este în echilibru cu fondul;

            c)Romantismul – fondul prevalează asupra formei.

            Cât priveşte periodizarea extrem de discutabilă pe care o tot vântură istoricii, Nae Ionescu este de părere că Renaşterea constituie singurul şi adevăratul moment de cotitură din istorie. Şi asta pentru că Renaşterea a efectuat o veritabilă tăietură în profilul moral, spiritual, cultural şi economic al istoriei umane. Aşa că perioada de până la Renaştere, cu îndreptăţire poate fi numită teocentrică, deoarece în binomul Dumnezeu-om, accentul cade atât pe teama de păcat cât şi pe forţa şi măreţia Atotputernicului sau, ca să folosesc o inspirată butadă, în toată această perioadă oamenii îşi cereau scuze de la Dumnezeu că există.

            Pe tot parcursul Evului Mediu, prin călugări şi cavaleri s-au realizat importante acumulări morale şi spirituale, care s-au adăugat la cele antice: cultura egipteană, asiro-babiloniană, chineză, indiană, greco-romană. Din aceste inestimabile depozite s-au alimentat mai apoi toţi renascentiştii şi postrenascentiştii (inclusiv iluminiştii). Putem spune, aşadar, că perioada anterioară Renaşterii a fost contemplativă şi eminamente artistică, altfel spus spirituală şi pronunţat anistorică.

            În perioada Renaşterii, centrul de greutate înclină înspre om. Începe antropocentrismul, care de fapt îşi are punctul de plecare în filosofia socratiană, sau epoca în care Dumnezeu îşi cere scuze de la om pentru că există!

            Renaşterea se caracterizează prin coexistenţa principiilor creştine şi a celor păgâne. De menţionat că pe tot parcursul Renaşterii, principiile creştine nu doar că au persistat, dar ele au fost preponderente. Faptul acesta este demonstrat pe de o parte de mecenatul unor papi în procesul de îmbogăţire al tezaurului cultural-artistic al omenirii, pe de altă parte (aceasta în primul rând!) de afirmarea acelor titani care n-au fost numai geniali pictori, sculptori, arhitecţi, scriitori şi filosofi, ci şi ingineri şi inventatori ai unor maşini menite să sporească forţa omului în confruntarea cu natura.

            Astfel au apărut germenii maşinismului, ocazie cu care maşina s-a interpus între om şi natură. Poate că Leonardo da Vinci, preocupat până la obsesie de inventarea unor maşini paşnice şi de război, este cel mai “vinovat” de apariţia noilor raporturi dintre om şi natură.

            Tot ce a urmat după Renaştere este o adevărată sarabandă a tehnicii şi maşinismului, încât omul postrenascentist s-a văzut captiv într-o dublă dependenţă: Una faţă de natură, alta (dusă până la alienare şi depersonalizare) faţă de maşinile şi automatele tot mai perfecţionate. Civilizaţiile au devenit tot mai robotizate, iar în artele promovate (ex. futurism), omul îşi glorifică extazul şi robia în faţa performanţelor maşinilor.

            Prin urmare, antropocentrismul pune în evidenţă omul înzestrat cu însuşiri practice, altfel spus omul vitalist, puternic angajat politic şi concret-istoric.

            Dar aşa cum spuneam mai sus, creştinismul a influenţat într-un mod copios arta medievală (occidentală şi bizantină). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclastă din Constantinopol, şi-au păstrat până în zilele noastre superbele lor mozaicuri, care înfăţişează scene biblice într-o mare varietate de culori.

            Tot aşa arta Renaşterii, folosind aceeaşi sursă de inspiraţie, a creat marile capodopere ale picturii şi sculpturii universale, capodopere care fac faimoase muzeele ce le adăpostesc. Cum lista artiştilor renascentişti este foarte lungă, mă voi mulţumi să-i amintesc doar pe câţiva (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Rembrandt, Albrecht Dürer), acordând cinstea cuvenită triunghiului de aur al Renaşterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.

            Michelangelo, de exemplu, este pe bună dreptate socotit cel mai mare artist al Renaşterii şi poate că al tuturor timpurilor, de îndată ce celebrele lui statui (Moise, David), la fel ca nu mai puţin celebrele fresce din Capela Sixtină (Creaţia, Potopul, Judecata din urmă) au în ele sublimul din Biblie, izvorul său de inspiraţie.

            De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltică bizantină, dar mai ales Oratoriile lui Bach, Creaţiunea lui Haydn şi Misa solemnis a lui Beethoven.

            Şi tot din Biblie s-a inspirat Dante pentru scrierea nemuritoarei sale Divina comedie, iar Tasso şi Milton pentru Ierusalimul eliberat, respectiv Paradisul pierdut.

            Sighetul Marmaţiei,                                                          

              17 aprilie 2011