Interviu cu Constantin Abăluţă

Interviu cu Constantin Abăluţă

Autor: Angela BACIU

1. In luna mai a acestui an ati avut un recital inedit cu texte din noua carte publicata “Totul despre nimic” la  ed.Limes, Cluj (editor Mircea Petean)  – cum a fost primita cartea Dvs.?

Ideea de a epuiza întâi recitările (actriţa Silvia Codreanu şi cu mine) cred ca a fost foarte rodnică întrucât ea a introdus abrupt componenta existenţială a acestor texte. Valorile dramatice şi lirice au fost subliniate pe rând, dar şi împreună (s-a întâmplat să citesc câteva texte interpretate şi de Silvia şi abia mai apoi mi-am dat seama, într-atât viziunea devenise, în acea clipă, intrinsecă rostirii).

Iar cei doi critici, Barbu Cioculescu şi Tudorel Urian au avut în felul acesta impresii proaspete despre valenţele textelor şi cuvântul lor a fost nuanţat de partea realului imaginat între confiniile paradoxului : în a nu face nimic stă deplinătatea trăirii. Am realizat că mesajul global s-a transmis sălii după cele câteva întrebări ce mi s-au adresat şi după câteva mărturisiri ale poetului Ilie Constantin. Acesta, invocând fapte din tinereţea noastră literară, a subliniat virtuţile celei de a doua ieşiri în lume a poeziei mele (volumul PIATRA, 1968), respectiv „schimbarea la faţă” (titlul unui articol critic al dumisale), şi a vorbit despre trecerea de partea realului suprareal a fiinţei mele sensibile. În fond, acest Totul despre nimic nu este altceva decât o continuare a drumului de complicate simplităţi („ce liniştite catastrofe se petrec în versurile lui Abăluţă” spunea Nina Cassian în 1969) început cu volumul Piatra şi continuat cu multele volume publicate, fiecare dintre ele investigând alte şi alte faţete ale acestui sentiment al nimicniciei care m-a bântuit dintotdeauna. O nimicnicie caldă, apropiată, umană, cum am reuşit să descopăr abia odată cu volumul DRUMUL FURNICILOR (1997), adevărată placă turnantă a operei mele.

2. “Constantin Abăluţă ne propune un text auto-biografic, patetic prin luciditate şi lirism, de o izbitoare forţă perceptivă, de un conţinut tragism, în care omul secolului al 21-lea se regăseşte ludic. Necurmatei treceri care supune omenescul destin, poetul îi opune prin simbolistica nimicului nesfârşita întindere a clipei. Universal prin nefiinţă, dar prezent prin cuvânt – iată magnificul paradox al celui mai recent comunicat al său”, a declarat criticul literar Barbu Cioculescu, cum vă definiţi Dvs.poezia? dar alţi critici?

Cred că, începând de la « Drumul furnicilor » încolo poezia mea a devenit una a esenţelor. Omul ca o componentă a Marii Naturi, deviza poeziei japoneze, a devenit şi unul din dezideratele scriiturii mele. Lipsa de sofisticare, dar nu de nuanţe, a discursului este cea care se potriveşte cel mai bine stării mele sufleteşti (o oscilaţie între altruism şi nihilism, adesea doar un fals cinism care ascunde empatia faţă de semeni, socotită cumva ruşinoasă, apanaj al firilor slabe). Iar inversările de situaţii, schimbările de direcţii în planul banalului cotidian, în cel al profunzimilor sufleteşti ori chiar în ordinea cosmică a faptelor este, precum au observat criticii, o marcă a viziunii mele, deschizând perspective multiple asupra aceluiaşi text. Gheorghe Grigurcu spune : „Tablourile statice umile, incompatibile cu surpriza sunt animate de curenţi cu iz suprarealist, de natură a le modifica radical. Cauzalităţile apar suspendate în favoarea unor relaţii fortuite, ca şi cum s-ar putea efectua revizuiri în planul Genezei : „cineva e atât de departe/ încât râurile cad în prăpastie/ şi-i multă vreme secetă pe câmp” („Vreau să fiu perete” din vol. IOV ÎN ASCENSOR).

3. Ce mesaj doriti sa transmiteti cu aceasta carte?

Pe cât îmi dau seama, această carte este una a trecerii. A trecerii, a pe-trecerii, a întoarcerilor (în timp, în spaţiu, în devenire). Este o carte transdisciplinară, o carte a depăşirilor. Se slujeşte de proză, poezie, eseu, reportaj ca să ajungă în altă parte. Inventează zile în plus şi zile lipsă într-un univers sufletesc cu vibraţii inconstante. Echilibrul fragil al fiinţei este cel care creditează ideea că, odată în viaţă, (trebuie să) ştii totul despre nimic. Este cartea în care mă desvălui cel mai mult, creind o mitologie personală (prieteni, călătorii, situaţii preferate, obiecte care mă obsedează, case în care-mi proiectez imaginar viitorul, etc.) umbrită de melancolii şi nelinişti la vedere, ca într-un jurnal de bord. Este o carte a bucuriei şi umilinţei de a fi în viaţă. Şi cum să fie altfel când nu tu ţi-ai ales viaţa, nici patria, nici limba – dar te slujeşti de toate astea cu mândria celui ce-şi transformă neputinţa în formidabila forţă de a nu se sinucide.

4. Ce fel de cititori aveti? care este legatura cu publicul Dvs.?

Am cunoscut puţini dintre cititorii mei. Cei mai interesanţi mi s-au părut a fi românii din străinătate şi străinii, cei ce cunosc poezia mea în traducere. Cred că depărtarea induce, paradoxal, o încredere sporită în text ca unică punte de legătură. Pentru străini lectura e şi benevolă şi profundă. Ei primesc  viziunea mea ca pe-un premiu, nu ca pe-o obligaţie. În timp ce cei din ţară, avându-mă mereu la îndemână, îşi permit să citească mai superficial, oarecum informativ. Nu vreau să fiu nedrept cu nimeni, astea-s impresii generale.

Cititorii buni sunt peste tot. De fapt ei rămân nepluralizaţi : un cititor, un altul, un altul, ş.a.m.d. Întrucât fiecare îşi creiază propria viziune lăuntrică. Câţi cititori, atâtea poeme ţâşnind din textul unic. E covârşitoare impresia mereu alta pe care mi-o dau chiar propriile mele texte citite la ani diferenţă. E ciudat şi oarecum înfricoşător să ştii că tu însuţi eşti un şir întreg de cititori cu gusturi laxe.

5. V-ati nascut la  8 octombrie 1938, in Bucureşti, sunteti  poet, prozator, antologator şi traducător român, cum impletiti toate aceste genuri si de care va simtiti mai apropiat?

Genurile mă ajută să nu mă plictisesc. Trec de la unul la altul după cum îmi dictează inspiraţia. Inspiraţia mea a fost întotdeauna imprevizibilă. Asta îmi asigură spontaneitatea. Fără spontaneitate nu pot acţiona. Mă simt legat de mâini şi de picioare. Cu creierul încleiat. Cu simţurile de pâslă. Dacă forţez nota, textele ies lamentabile. Plăcerea de a scrie cred că e suprema cerinţă a unui text bun. Nu singura, desigur. Şi nici măcar nu ştim exact ce se ascunde în miezul substantivului plăcere. Furia, durerea, disperarea pot motiva de asemeni apariţia unui text important. Corect ar fi să spun că mă simt apropiat de o bucată care s-a dovedit a rezista timpului. Hazardul e şi el o parte a creaţiei. Problema e să ştii a-l recunoaşte şi a-l întrebuinţa.

6. Cand ati inceput sa scrieti? ati avut modele literare? profesori? incercati sa va aduceti aminte nume, intamplari, episoade din copilaria, adolescenta si tineretea Dvs.

Primul meu model literar a fost Bacovia. Peste câteva decenii, Pessoa, Cesar Vallejo Beckett, Michaux şi alţii. În ultimul an de liceu, gustul pentru literatură (poezie) mi-a fost deschis de dl. Luca, profesorul de română. Analizele lui pe text mi-au dat cheia plăcerii, au răsucit arcurile unei minţi blocate de metoda papagalicească a profesorilor de până atunci. Îmi aduc aminte că la un extemporal pe care ni l-a dat, am analizat poemul Balada popii din Rudeni de Topârceanu şi l-am uimit pe profesor cu fineţea perceperii unor sinestezii (căldăruşa de metal lovită de oblânc, sunetul pătrunzând prin valurile de ceaţă, clătinatul popii ce nu se ţinea bine în şea, etc) şi prin afirmaţia tranşantă că în întreţeserea unor astfel de subtilităţi stă valoarea poeziei, lucru în răspăr cu teza militantă a vremii. Descoperind acum câţiva ani caietul cu această compunere am rămas eu însumi uimit de modernitatea gândirii mele de atunci. Dincolo de stilul linear al expunerii, ideile mele nu s-au schimbat.

Poezia ca abur miraculos creat în jurul unui personaj insolit este însuşi demersul central al poeticii mele de azi.

7. Cand si unde ati debutat? ce a urmat?

Am debutat în 1958, în primul an de apariţie al revistei „Luceafărul”. Eram pe atunci student la Arhitectură. Două poezii stângace, în vers alb. Debutul în volum a fost abia în 1964, cu un volum în colecţia „Luceafărul”, volum tarat parţial de unele din poncifele epocii (şantierele, zborul în cosmos, etc), şi în rest destul de slab. Odată făcute aceste concesii moderate, am putut publica în 1968 (nu fără destule greutăţi) volumul considerat de mine şi de toată lumea drept adevăratul meu debut : PIATRA. Mulţi au primit cu entuziasm noul op. S-a vorbit de „silă organică autentică” (Marian Popa), „carte unică în peisajul poeziei noi” (Nichita Stănescu), „teritoriu superior personal, pe care nu-l împarte cu nimeni” (Ilie Constantin), „o carte remarcabilă a unui poet care are ceva de spus în lirica noastră” (Şt. Aug. Doinaş), „se impune netăgăduit, forţa acestui glas liric ce evocă poeţii sfâşiaţi de tragism intern, pe un Trakl, un Vallejo” (Mircea Tomuş). Am fost înjurat de Eugen Barbu, de Alexandru Piru şi de Dumitru Micu. Au urmat volume multe şi diferite între ele. Publicate prin lupte de uzură cu editorii, cenzorii, cu un sistem care, după 1968, părea mai relaxat, dar care cerea atâta birocraţie (nenumărate refaceri de poezii, referate peste referate, vânarea din timp de locuri în plan, etc., etc.) încât mulţi se lăsau pagubaşi. Fiind prolix, eu dădeam volume la mai multe edituri concomitent şi, dacă aveau rezerve, roteam volumele, le schimbam titlurile, adăugam ori scoteam poeme, puneam înadins poeme „tari”, dar şi proaste, ca să fie mulţumiţi şi cenzorii şi să facă referate : am fost vigilenţi, am scos atâtea poeme, etc. Nimeni nu mai credea în sistem, toţi se achitau în silă de obligaţii, aşa au apărut cărţile într-adevăr „tari” ale Angelei Marinescu, ale lui Vasile Vlad, cartea mea „Unu” – printre primele scoase din librării şi biblioteci în 1971, odată cu Tezele din iulie ale dictatorului.

8. Ce prietenii literare v-au marcat in timpul vietii? amintiri, nume, intamplari

Foto. Cu Constantin Abaluta in trenul regal

George Almosnino, Ioşca Naghiu, Vasile Petre Fati, Bădiţă Pandelea, Florin Mugur, Mircea Ciobanu şi mulţi alţii, dintre cei dispăruţi. Iar dintre cei prezenţi, Nora Iuga, Vasile Vlad, Ion Iovan, Ştefan Stoenescu, Ion Codrescu (împreună cu grupul de haijini de la Constanţa) şi destui alţii pe care nu-i mai enumăr căci nu mă simt în stare în acest moment să evoc nişte timpuri grele, dar în care ne-am format temeinic, printr-o râvnă şi împotrivire tacită la sistem pe care puţini sunt dispuşi să le crediteze azi. Azi când tot ce-a fost cândva este luat la grămadă, azi când nuanţele au dispărut şi-n multe domenii pare a trona iarăşi dictonul leninist : cine nu e cu noi e împotriva noastră. Azi când categoria celor care mai citesc (orice fel de carte!) a scăzut îngrijorător pentru o ţară europeană.

9. Ce v-ati fi dorit sa faceti in viata Dvs.si n-ati facut? aveti pareri de rau?

Cred că asta-i deosebirea dintre om şi celelalte mamifere : regretul. Sigur că-mi pare rău după multe lucruri pe care n-am mai apucat să le fac. Pictura în primul rând. Lipsa atelierului, a timpului pe care să-l aloc unei activităţi reclamând continuitate şi-o gamă largă de experimente m-au silit să mă rezum la grafică, mai puţin solicitantă, chiar şi acesteia rezervându-i doar scurtele  perioade dintre multele volume de originale şi traduceri la care am lucrat de când mă ştiu.

Regret, de asemenea, că n-am făcut mai multe călătorii, în ţară şi peste hotare. Regret că n-am frecventat mai des câteva personalităţi care-mi acordaseră încrederea lor şi care mă invitau să le vizitez. Este vorba de Baconsky, Noica şi Gellu Naum. În schimb nu regret că nu am rămas la Paris în 1988. Nu m-aş fi integrat acolo. Poate chiar mai puţin decât aici. Totuşi aici am limba care-mi oferă consolările dicteului automat, ale insolitului venind de-adreptul din subconştient.

Poezia creată în limba franceză ar fi fost prea gândită, extrasă prea de la suprafaţă, straturile adânci ale subconştientului rămânând în limba română.

10. Care este situatia traducerilor? este cunoscuta literatura română peste hotare? avem traducători?

11. Care este situaţia criticii românesti de astazi? cartea mai este citită?

La aceste întrebări n-am multe lucruri de spus. Literatura română e prost cunoscută. Prin lucrări puţine, unele şi neesenţiale. Unele recenzii par a fi făcute de persoane care n-au citit cartea. Sau care reprezintă punctul de vedere al editorului care vrea s-o vândă.

12. Spuneti-mi acum un poem (un text) care va place foarte mult.

FRUNZA DE BRUSTUR

Vom mai avea zile întregi

de la răsăritul la apusul soarelui

vom mai purta cămăşi nesfâşiate de vânt

pantofi fără găuri în tălpi

vom mai fi căutaţi la telefon de câte cineva

care încă n-a şters numărul din agendă

e bine

e minunat

te-aşezi în umbra arborelui

şi te gândeşti la ce vrei

câţiva pereţi se uită cu drag la tine

e aproape ca-n copilărie când coborai în râpa de la predeal

să cauţi frunze de brustur tot atât de mari cât trupul tău

nu le rupeai doar

îţi însemnai locul să le poţi găsi

când vei fi trist

ce aşezare a zorilor pe stiva de lemne din curte

luai în braţe câteva vreascuri

le cărai în bucătărie

şi-ntre timp zorii deveneau amiază

şi lemnele pâlpâiau sub cuptorul

în care se cocea pâinea ori cartofii

timpul trecea prin faţa ochilor noştri uimiţi

şi dispărea în şura caldă încă multă vreme după ce apunea soarele

noaptea regăseam sfiala mea în faţa mării

pe care n-o văzusem niciodată

câţi mă vor fi înţeles

ce voi fi înţeles eu din tot ce trăiam

habar n-aveam pe-atunci că fiinţa

are nevoie de transcendenţa necazurilor şi-a bolii

şi de-o gigantică frunză de brustur

sub care să se-ascundă până când căpăta-va

forţa de-a privi în faţă marea

13. Cum arată o zi din viaţa d-lui C. Abăluţă, descrieţi cum este ea de dimineaţă până seara.

Sculat, bicicletă erogometrică, consultat e-mail-ul, ceaiul de dimineaţă, lucru la computer (traduceri, originale, proză ori poezie), eventual ieşit după mici ori mari cumpărături, plătit hangaralele, dus vreo carte la poştă, masa de prânz, dormit ori nu o oră, reluat ritualul la computer, seara văzut vreun film la TV ori uitat puţin la ştiri, dat telefoane, vorbit cu prieteni, cu editori, când şi când ieşit cu soţia la restaurant. Diverse şi neprevăzute : în zile ploioase inundaţie în beci; copac înalt ameninţînd să cadă deasupra casei noastre : trei zile colindat autorităţile care-şi pasau responsabilitatea una alteia; drumul furnicilor reapărând de-adevăratelea în baia mea : veniseră pesemne să-mi aducă aminte că lor le aparţine copyrightul volumului meu omonim…

14. La ce lucrati in prezent?

La volumul doi al insolitei cărţi de proză intitulată ÎNTÂMPLĂRI IMAGINARE PE STRĂZILE BUCUREŞTIULUI. Carte ce reia alfabetic anuarul străzilor bucureştene şi le agaţă fiecăreia câte-o întâmplare. Primul volum are vreo şapte ori opt sute de astfel de mici ori medii povestiri ciudate, absurde, pline de blândeţe ori de cruzime şi, în orice caz, de-un umanism debordant.

Este o carte scrisă pe nerăsuflate, o carte doldora de personaje fantastice şi reale, un text care i-ar plăcea deopotrivă lui Swift şi lui Milorad Pavic. Volumul doi cuprinde povestiri ceva mai mari şi de aceea merge ceva mai greu. Şi intuiesc şi posibilitatea ca textele să devină tot mai lungi şi volumul să se transforme într-un adevărat roman care să înglobeze fapte şi personaje episodice din primul volum.

Cu alte cuvinte să existe străzi/povestiri care să umple golurile lăsate de alte întâmplări, finalizând încet-încet jocul de puzzle care se dovedeşte a fi întreaga carte.

Din când în când inspiraţia îmi dictează poeme care se adaugă volumului intitulat FERICIREA; poemul omonim desvăluie conotaţia ironică a substantivului.

15. Unde va simtiti cel mai bine ? (casa,strada, loc,oras, tara), daca ati lua viata de la capat ce ati dori sa faceti?

La Paris, la Praga, la Lubljana, la Bled, dar şi la mine acasă. Nu ştiu ce aş face dacă ar fi să-mi reiau viaţa de la cap. Înainte opţiunile erau aşa de limitate, iar acum sunt excesiv de multe. Cred că aş avea probleme cu alegerea.

16. Un mesaj pentru cititori

Uitaţi-vă în jur, la obiecte şi la feţele oamenilor, la noutatea umbrelor copacilor pe case şi pe caldarâm, admiraţi mişcările violente ale furtunii, grafia instantanee a fulgerului pe cer, imaginaţi-vă că n-aţi fi şi că n-aţi vedea aceste lucruri.

Trăim într-o lume pe care n-o cunoaştem. Pe care n-avem disponibilitate s-o cunoaştem. Parafrazându-l pe Nazim Hikmet : ca să fluieri n-ai nevoie de timp ori de bani, e de ajuns că trăieşti.

Între gratuitate şi fericire e o legătură mai directă decât s-ar crede.

Permiteţi-mi să închei autocitându-mă (cu scuza de rigoare că nu ştiu cât timp mă mai desparte de imposibilitatea de a mai face acest gest) : „liniştea cerului coboară în inima celui ce nu vrea nimic” (cap. 1 din ciclul „Pietrele şi norii (pessoana)” din volumul CINEVA CARE NU MĂ CUNOAŞTE UMBLĂ PE STRĂZI, Ed. Limes, 2008).