Norocul prostului sau… prostia norocului

Norocul prostului sau… prostia norocului

Autor: Monica Corleanca

Să fi avut vreo paisprezece ani, eram la şcoală pe vremea când elevilor mai buni ne dăduseră să medităm pe cei slabi la învăţătură. Mie îmi revenise sarcina să o ajut pe Ecaterina, o fată de la ţară, extrem de grea de cap, grasă, arătând ca o femeie la cincizeci de ani, cu multe coşuri pe faţă şi de care fugeau toţi inspirându-le silă. Mergeam la şcoală mai devreme s-o ajut cam de trei ori pe săptămână înainte de începerea cursurilor, fiindcă intram la lecţii întotdeauna după masa.

Am pregătit lecţiile cu ea mai mult de un an, iar după vacanţa de iarnă ea n-a mai apărut la şcoală.

Nu ştiam ce s-a petrecut, pe mine nu prea mă interesa, eram fericită că abia scăpasem de corvoadă, dar cineva din satul ei ne-a spus că la controlul medical ar fi fost găsită însărcinată şi fusese eliminată din şcoală fără a se mai vorbi despre asta.

Au trecut vreo optsprezece ani, poate mai mult, când într-o zi, în troleibuzul cu care mergeam dinspre Universitate spre şosea, m-am aşezat pe scaunele din faţă lângă un băiat ce se conversa în spaniolă cu fratele lui mai mic şi cu mama, o doamnă blondă, subţire şi îmbrăcată superb, toată a la Parisienne. O priveam cu admiraţie gândind că trebuia să fi fost vreo soţie de diplomat mergând acasă fiindcă zona din spatele consiliului de minştri din Bucureşti era plină de ambasade şi consulate străine. Era atât de elegantă şi nobilă că nu-mi puteam lua ochii dela ea; arăta ca o actriţă de cinema, părul blond platinat îi cădea în falduri arătând o faţă de păpuşe, însă nu-i vedeam ochii din cauza ochelarilor de soare.

Privind-o cu atâta insistenţă probabil că i-am atras atenţia când s-a uitat şi ea mai atent la mine adresândumi-se în cea mai perfectă limbă română:

-Nu cumva aţi făcut şcoala medie tehnică de arhitectură din …… şi vă cheamă aşa şi aşa?

Era să-mi cadă inima pe jos din cauza şocului, mă luase prea repede, m-am redresat puţin şi abia am reuşit să-i răspund:

-Da, eu sunt, dar habar nu am cine sunteţi, nu vă recunosc, deşi credeam că am o excelentă memorie a figurilor aşa încât puteam lucra pentru poliţie, răspund eu uluită.

-Nici n-aţi avea cum! Eu sunt Ecaterina pe care aţi ajutat-o la lecţii pe vremea când eram amândouă în aceiaşi clasă. Eram să leşin!

Asta era prea mult, ce minune să se fi petrecut cu această fată de s-a metmorfozat aşa încât să n-o mai recunoşti. Părea ireal!

-Uite ce, eu te invit să megi acum cu mine acasă, locuiesc la doi paşi de aici si-ţi voi povesti la o cafea ce s-a petrecut în toţi aceşti ani de cand nu ne-am văzut. M-aş bucura foate mult să te am oaspete că nu se ştie când ne vom mai vedea, să nu mă refuzi, te rog, hai vino cu mine, spuse ea.

Am coborât împreună cu copiii care vorbeau româneşte cu accent străin şi-şi găseau cu greu cuvintele să lege o frază.

Am intrat într-un apartament foarte spaţios, undeva pe lângă strada Londra, am înaintat spre sufragerie unde erau numai mobile florentine, dar toate covoarele erau strânse la perete ca şi cum gazdele ar fi fost în curs de mutare. Locuinţa era frumoasă şi plină de lucruri scumpe care îţi săreau în ochi oriunde te-ai fi uitat.

Ecaterina m-a rugat să iau loc pe o canapea, a expedat băieţii în camera lor şi s-a dus la bucătărie să facă o cafea. S-a întors cu tava cu cafelele inundând camera cu arome exotice şi nişte biscuiţi foarte fini scoşi din ambalajele străine, plus câteva feluri de brânzeturi franţuzeşti tăiate în bucăţele mici.

La vremea aceea noi, muritorii de rând, cumpăram cafeaua pe sub mână la preţuri foarte mari, iar în Bucureştiul anilor 1969 era greu să găseşti acele delicatese pe care le admiram acum pe tava adusă de fosta mea colegă.

-Ştii , mi-ar trebui multe zile ca să-şi spun povestea mea, dar voi încerca să mă adun şi să-ţi fac un rezumat ca să nu te plictisesc prea mult, spuse ea.

Să mă plictisească, auzi vorbă, stăteam gură-cască s-o ascult şi nu puteam asocia femeia din faţa mea cu cea pe care o meditasem în acel de mult uitat an de şcoală. Mă uitam la ea ca la a şaptea minune a lumii, dar nu puteam recunoaşte nimic din trăsăturile ştiute; muream să aflu ce se petrecuse cu ea în cei peste optsprezece ani de când nu ne-am mai văzut.

I-am cerut un pahar cu apă, l-a adus şi s-a scufundat în moliciunea canapelei tapisate cu un pluş de culoarea coniacului începând să-mi depene amintirile ei din care se putea scrie un roman bun de aventuri.

“Am părărsit şcoala, adică m-au dat afară din şcoală în septembrie 1953 fiindcă eram gravidă. Eram încă un copil, aveam cincisprezece ani şi nu ştiam nimic despre viaţă. În vacanţa din vara anterioară exmatriculării mele mă aflam la ţară la părinţii mei unde miliţianul din sat se tot învârtea în jurul meu aşa încât până la urmă nu ştiu cum s-a întâmplat că am făcut şi dragoste cu el.

Tata a aflat şi l-a ameninţat rău de tot aşa încât îşi putea pierde slujba, putea fi dat afară din miliţie dacă îl reclama, deci a fost mai bine să pierd eu şcoala; ca să spălăm ruşinea ne-am căsătorit  şi am plecat din satul acela să nu mai fim ţinta bârfelor.

El a fost transferat, la cerere, la Galaţi, dar avea un frate sus pus în Ministerul Afacerilor Interne (MAI) care l-a ajutat mai târziu să ajungă la Bucureşti. Cam atunci mi se născuse şi primul băiat.

În acelaş timp cumnatul meu fusese avansat pe o poziţie mult mai importantă şi s-a gândit să ne trimită în străinătate să lucrăm pentru o ambasadă.

Soţul meu a fost trimis în Argentina la Buenos Aires, iar eu l-am urmat mult mai târziu, fiindcă trebuia să fac pregătirea de limbă spaniolă şi alte aranjamente pentru a arăta ca o adevărată femeie de lume şi nu o ţărancă din comuna de unde plecasem.

Am fost instruită de o doamnă foarte nobilă din vechea protipendadă românească, cred că din familia Ghika, pentru maniere şi reguli protocolare ce trebuiau respectate la mesele oficiale ale abasadelor şi consulatelor. Am fost dusă la Paris, într-o clinică specială unde am petrecut vreo şase luni cu regim pentru slăbit, cu mâncare sub control, multe operaţii estetice ale feţii şi corpului, aşa încât  nu mai semănam nicicum cu ceace fusesem înainte. Spre norocul meu la faţa mea plină de coşuri s-a putut aplica un tratament cu refigeraţie de azot, după care pielea mea a devenit moale şi fină ca a unui copil nou născut, dar şi foarte sensibilă aşa încât ani de zile a trebuit să mă feresc de soare. După aceea mi s-a făcut operaţia feţii din cauza căreia nu m-ai putut recunoaşte tu.

In tot acel timp doamna aceea a fost cu mine pentru îndoctrinarea mea ca să mă schimb, să învăţ maniere din înalta societate cu care să reprezint cu onoare ţara noastră la întâlnirile diplomatice.

Să ştii că n-a fost uşor!

La Buenos Aires nu prea aveam ce face şi m-am apucat să-mi termin şcoala prin corespondenţă în ţară, apoi m-am înscris acolo la facultatea de litere unde eram numai doi studenţi la limba română, însă studiam şi spaniola , cum era normal.

Tot acolo mi s-a născut cel de al doilea copil, dar am avut ajutor la treabă şi crescutul lui.

Acum mă aflu aici în tranzit, după cum vezi toate lucurile din casă sunt adunate fiindcă aştept semnalul soţului meu să-l urmăm la o altă ambasadă unde va fi mutat, probabil la Paris sau Madrid.”

Eu eram încă în transă, ascultam şi aveam senzaţia că visez în timp ce mi se spune o poveste inventată. Mi-a arătat cicatricile foarte fine lăsate de operaţiile estetice de pe corp, când la vremea aceea nici nu-mi trăznea prin cap că se pot face intervenţii chirurgicale de asemenea anvergură.

-Îndrăznesc să te întreb cine a plătit aceste uriaşe sume de bani pentru transformarea radicală a ceace ai fost tu înainte, am spus eu stupefiată de ceace auzisem.

-Pentru operaţiile estetice la faţă am plătit eu, dar pentru restul nu ştiu, cred că guvernul sau cine ne-a trimis acolo în misiune. Poate fusese parte din program.

Rostise cuvântul magic “misiune” ceace  m-a luminat imediat că fuseseră oameni trimişi de către securitate, iar ea era un element manipulat pentru spionaj sau alte sarcini importante despre care poate nu ştia nici ea. Nu era prea inteligentă, exact ceace le trebuia securiştilor, o marionetă pe care o cizelaseră pâna la rafinament de principesă ca să intre perfect în rol.

Atâţia ani de strădanie a unei doamne din vechea nobilime, atâţia bani ai ţării aruncaţi s-o facă să devină altcineva, îşi arătaseră efortul.

Eu am admirat-o pentru toată puterea de a se schimba, ambiţia de a studia şi încadra în cerinţele de protocol diplomatic pentru funcţionarii ambasadelor, dar cel mai mult pentru sinceritatea cu care mi se destăinuise. Alta n-ar fi făcut-o!

-Acum spune-mi ce faci tu, tu care erai şefa clasei, pe care o lăudau toţi profesorii şi care m-ai ajutat aşa de mult la timpul cât eram la şcoală, cred că ai ajuns foarte departe, îmi spuse ea.

-Hmm! Prea puţin de spus în comparaţie cu experienţele tale senzaţionale, mult prea puţin!

-Draga mea eu ştiu că am avut norocul prostului, fiindcă n-aş fi fost bună de nimic altceva decât să am un serviciu oarecare sau niciunul, să fiu nevastă şi mamă. Eu nu am avut un cap ca tine şi ca alţii din clasa noastră la care mă uitam cu jind ce uşor luau notele mari şi cât de rapid terminau proiectele de an cu mult talent la desen şi creativitate.

Dacă nu mă încurcam cu Nelu în vacanţa aceea nu eram astăzi unde sunt, de aceea consider că primul meu copil a venit cu norocul. De la el ni s-au tras toate bucuriile şi viaţa noastră a luat un drum neaşteptat tocmai când vroiam să spălăm ruşinea acelei întâmplări condamnate de toţi.

Tata care mă bătuse şi vroia să mă dea afară din casa lui, urându-l pe Nelu, este acum foarte fericit de cum a evoluat viaţa noastră.

*

De la Caterina am plecat acasă gândindu-mă cum operează destinul printr-un scenariu ales fiecăruia dintre noi.

Eram fericită pentru ea, dar nu cred că mi-aş fi dorit acele meandre pe care ea a plutit până a ajuns la condiţia socială pentru care putea fi de invidiat. Unicul lucru ce l-aş fi schimbat cu ea era posibilitatea de a călători prin lume, visul meu de o viaţă, să văd culturi şi locuri pe care le ştiam numai din cărţi şi albume răsfoite şi care nu se putea realiza neavând nici paşaport, nici libertate, nici bani în sistemul odios al comunismului care ne ţinea ostateci la muncă pe gratis.

La timpul acela călătoreau numai cei cu misiuni legate de interesele securităţii peste hotare şi care trebuia să fie destul de naivi, cu “origine socială sănătoasă” şi total aserviţi sistemului.

*

Am mai văzut-o pe Caterina de câteva ori înainte de plecarea ei din ţară, mi-a dat câteva cadouri şi cafea să am pentru cîteva luni, apoi am mai primit o vedere după care n-am mai aflat nimic de la ea

Eu m-am mutat cu casa şi n-am mai primit corespondenţa sau …..securitatea română a reţinut orice scrisoare ori ilustrată venită din străinătate, dar m-am bucurat pentru evoluţia ei; făcuse parte din adolescenţa mea şi aventura ei mi-a dat speranţa că se mai pot întâmpla şi minuni pe lumea asta.

(Monica Corleanca, Cincinnati, Ohio)