Cum am scapat de Siberia

Cum am scapat de Siberia

Autor: Ovidiu Creanga

La năvălirea barbarilor bolşevici, în iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut şi cum a reuşit, numai să scape de furia celor cu care convieţuirserăm pâna atunci paşnic. S-au repezit ca nişte fiare în special asupra armatei române ce se retragea in debandadă. Le aruncau soldaţilor în cap cu oale de apă ferbinte, sau cu oale de noapte pline de conţinut.  Le tăiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca sa râda mai copios de ei. Pe ofiţeri deobicei îi omorau. Ruşii, vreau să zic ostaşii ruşi, nu interveneu ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaiele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruţele şi-şi băteau joc de ei. Aceştia erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 pâna in 1940 am trăit in Basarabia şi ştiam foarte bine cum au dus-o.

Al doilea refugiu a avut loc în 1944 când, iarăşi hoardele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, care  nu fusese niciodată la ruşi, dar asta nu are importanţă. Câteva garnituri pline cu refugiaţi din Basarabia şi Bucovina se aflau în Gara de Nord în Triaj aşteptând să fie repartizaţi undeva unde se va găsi loc şi pentru ei. Atunci pe 4 Aprilie 1944, aviaţia aliată, adică americană a bombardat sălbatic Bucureştiul şi în special Gara de Nord. Garniturile de refugiaţi au fost făcute praf, au murit mii de oameni. Din întâmplare nu eram departe de Gara de Nord şi după bombardament m-am dus să văd şi eu ce se întâmplase. Era dezastru, am văzut maţe de om spânzurând de felinarele de pe peron. Mă gândesc ce a fost  în Bagdad după mii şi mii de „bombe inteligente”. Laura soţia mea, care locuia in Cotroceni se adapostise cu familia într-un adăpost de pamânt. Totuşi o bombă i-a ciuruit pe toţi cu schije mici, nu a murit nici unul, dar au fost duşi pe targa  dupa încetarea alarmei la policlinică. Curentul electric era întrerupt şi  Laurei i-au extras la lumina unei lămpi cu gaz câte schije au găsit doctorii atunci. Totuşi câteva „amintiri de la americani” le-a purtat toată viaţa. Una mare era in tâmplă, una în vârful capului şi câteva la glezne.

Se instaurase comunismul. Noi basarabenii eram vânaţi ca nişte fiare şi expediaţi în „patrie” adică Basarabia, adica URSS, sau mai exact în Siberia. Mă stabilisem în Bucureşti, terminasem Politehnica şi mă însurasem. Locuiam pe strada Gheorghe Misail Nr. 6, în dosul cimitirului Sfânta Vineri. Ne trezim într-o zi cu un miliţian, care mă anunţă să mă prezint de urgenţă la circa de miliţie. Cu inima cât un purice mă prezint a doua zi şi sunt introdus la tovaraşa şefă. Era o femeie de cca. 45 de ani, îmbracată neglijent în civil, tunsă a la Ana Pauker, nu avea nimic femenin în ea. Mi-a trecut un fior rece prin şira spinării. Nici nu-mi răspunde la salut şi într-o românească oribilă mi se adresează:

– De ce ai fugit din ţara ta, nemernicule? Avem ordin ca pe toţi bandiţii şi trădătoriii de teapa ta să-i trimitem urgent înapoi în Patria Sovietică. Eu ştiam că „Patria Sovietică” înseamnă Siberia. Atunci intră un sergent şi-i raportează: „Tavaraşa Haimovici daţi un telefon urgent tovarăşului ministru Teohari Georgescu”.

– Nu sunt trădător şi nu sunt nici cetăţean sovietic, tata-i din Stoileşti judeţul Argeş, mama-i din Gura Nişcov judeţul Buzău, eu m-am născut pe timpul românilor în 1921.

– Nu umbla cu fleacuri, la noi nu merge cu minciuni, te-ai născut acolo, acum este teritoriu URSS eşti cetăţean sovietic, nu mă ţine mult de vorbă că am treabă. Aş fi strâns-o de gât, ea era cetăţeancă româncă şi eu eram cetăţean sovietic. Mă îneca plânsul.

– Sunt căsătorit, aşteptăm un copil, va rog fieţi-vă mila nu mă distrugeţi, lasaţi-mă să vă dovedesc că nu sunt cetăţean sovietic ci român. Probabil chestia cu copilul a mai muiat-o.

– Bine du-te la Ambasada Sovietică şi dacă ei spun că nu eşti cetăţean sovietic nu te repatriem.

Am ieşit năuc, nu vedeam nici pe unde merg, dar nu am avut încotro şi m-am prezentat la Ambasada Sovietică de pe Kisseleff. Portarul care vorbea „moldoveneşte” mi-a dat o ţidulă şi am intrat. Acolo alt filtru, am dat ţidula, la o „regulerovcă” îmbracată cu o rubaşcă încheiată la umar ce nu ştia o boabă româneşte, dar a citit ţidula şi m-a dus pâna la o uşe unde a bătut şi m-a împins înăuntru. La un birou, stătea şi răsfoia nişte dosare o fată cam de vârsta mea, adică de vre-o 25 de ani. Fata era brunetă, cu ochi albaştri, şi nu pot zice că era frumoasă, căci era foarte frumoasă, încât m-am fâstâcit. Ea la mine într-o româna splendidă:

– Ia te rog loc şi spune-mi de ce ai venit la noi.

– M-a trimis tovaraşa Haimovici de la circa noastra de miliţie ca să-i dovedesc că nu sunt cetăţean sovietic, că de nu mă „repatriază”.

– Şi dumneata zici că nu eşti cetăţean sovietic, care sunt argumentele pe care te sprijini.

– Tata este din comuna Stoileşti judeţul Argeş, mama este din comuna Gura Nişcov judeţul Buzău, eu m-am născut în 1921 când Basarabia era a României. Pe mine mă cheamă Ovidiu care este un nume latin şi nu slav. Am simţit că fata mă place şi probabil i-a plăcut şi cum am răspuns.

– Deci ai dori să ramâi în România, eşti căsătorit?

– Da şi  aşteptam şi un copil.

– Eu nu pot să decid ci şeful meu la care mă voi duce imediat să-i raportez cazul dumitale, pâna atunci du-te şi aşteaptă pe culuar, acolo sunt câteva scaune.

Am ieşit, şi am aşteptat vre-o 20 de minute, timp in care cred că am îmbătrânit cu cinci ani. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Văd că vine „regulerovca” la mine şi mă împinge din nou în camera fetei frumoase.

– Şeful meu care este gruzin ca şi tatăl meu, este un om de zahăr, şi mă inţeleg foarte bine cu el. Noi suntem de parere ca NU EŞTI CETĂŢEAN SOVIETIC şi să fii lăsat în pace de tovaraşa Haimovici. Noi îi vom da telefon să-i spunem decizia noastră.

M-am repezit şi i-am pupat mâna şi asta a flatat-o ca pe orice femeie, fie ea şi sovietică. Am mai stat preţ de 10 minute în care mi-a spus că şi tatăl ei este inginer, este gruzin, mama ei este moldoveancă din Chişinău. Ei s-au întilnit când studiau la Lomonosov la Moscova, s-au plăcut şi s-au luat. Tatăl ei este inginer şef într-o uzină din Tiraspol şi mama ei este profesoară de limbi străine in Universitatea din Tiraspol. Ea a urmat la Moscova tot facultatea de limbi străine, specialitatea Română şi Italiană. Nu era căsătorită şi era bucuroasă că a fost repartizată în Bucureşti. I-am mai pupat odata mâna şi am plecat sărind într-un picior: Mai îmi amintesc că o chema Zinaida, numele de familie nu-l mai ţin minte.

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate Zinaida şi viaţă îndelungată, tu m-ai scăpat de la moarte!

SCĂPASEM DE SIBERIA,  SCĂPASEM DE MOARTE!

Ovidiu CREANGĂ

Toronto, Canada

17 februarie 2010