-1984-

-1984-

autor: Andrei Dumbrăveanu

Am să povestesc de anul 1984.
Nu 1984-ul lui Orwell, ci 1984-ul meu.
A fost anul când am fost dat la școală, dar asta a fost în septembrie. Îmi place și acum luna septembrie, pentru că e o prelungire a verii, doar că zilele se scurtează și păsările au trilul mai stins.
1984 a fost anul Jocurilor Olimpice din Los Angeles și anul boicotului țărilor din est care n-au participat pentru că nici americanii n-au participat la Moscova, în ’80. România și Iugoslavia au participat totuși iar adulții sperau vag la a doua Primăvară de la Praga.
Războiul dintre marile puteri ale lumii a fost mai rece decât iernile Siberiei, dar eu trăiam în lumea mea cu soare, păsări și câini vorbitori.
Iarna lui ’84 a fost o iarnă “supremă”. Îmi plăcea cuvântul ăsta pentru că-l asociam cu “Tribunalul Suprem” și nimic nu mi se părea mai suprem decât Tribunalul. Tata lucra la tribunalul ăla suprem, cu săli înalte, pline de “hoți”, milițieni și oameni. Milițienii aveau și câini lupi care stăteau cuminți, păzind “hoții”; priveau detașat, cu privirea pierdută în sala pașilor pierduți.
De vreo două ori în iarna aceea, tata m-a luat cu el la “servici”. Oamenii, milițienii, “hoții” și câinii aveau fuioare de abur când vorbeau, căscau sau oftau. Era atât de frig, încat m-așteptam să-nțepenească firea și lumea să rămână nemișcată până la dezgheț.
În birouri era mai cald, dar acolo mă plictiseam pentru ca toți mă-ntrebau câți ani am, când merg la școală sau dacă mi-e frig. Nu-mi era frig, eram înfofolit ca un cocon și nu mă puteam mișca în voie.
După ce se săturau de mine și eu de ei, mă punea careva la o mașină de scris și mă jucam cu literele stricând foi albe și lucioase. În birouri mirosea a “parfum de doamne” și a cafea “d-aia bună, de afară”.
De pe holuri se auzeau zgomote confuze de voci, pași grei de bocanci, tuse, zuruit de lanțuri. “Hoții” aveau lanțuri la picioare și cătușe la mâini; erau și femei “hoți” dar ele n’aveau nici lanțuri, nici cătușe, doar priveau undeva în iad și mie îmi era milă.
“Nu-ți fie frică, nu fac nimic, dar n-ai voie…” spunea tata luându-mă de acolo și eu îl întrebam de ce bărbații au lanțuri la picioare și sunt legați unul de altul; “așa e procedura”, explica sec și mâna lui era caldă.
PROCEDURA, SUPREM. Îmi plăceau cuvintele noi și le repetam în gând, chiar dacă nu le pricepeam pe deplin înțelesul.
În iarna lui ’84, am dormit cu sora mea, la ea în cameră fiind mai cald; n-aveam decât două radiatoare în toată casa și unul stătea ascuns în debara.
Ai mei mă-nvățaseră să citesc. Din “biblioteca” didactică a mamei luam câte o carte și eu buchiseam cu glas scăzut pentru că nu știam să citesc în gând…
Soră-mea putea să citească în gând și o deranjau isprăvile lui Haplea. Cartea aia trecuse deja prin mâna ei, pozele erau colorate frumos. Eu nu mai aveam ce colora și de fapt nici nu știam să colorez bine. “Prostane, ai depășit desenul și vezi că nu există mere albastre!”
Dacă era în toane bune, îmi citea din cartea ei cu Mowgli.
Avea tălpi calde și cozi împletite strâns. Îmi povestea cum a văzut fantoma lui nea’ Petrică de la parter și o credeam, înfiorat.
Uneori mă impingea la perete, pentru că n-avea loc să-și pună coatele; dormea pe burtă, cu mâinile sub pernă și coatele ei erau ca două toarte de ulcior.
Într-o noapte am făcut pipi în pat, trezindu-mă speriat și umilit. Ea a zis “lasă, nu-i nimic…” și mie mi-a venit să plâng. A smuls așternuturile ude, mi-a dat niste pijamale de-ale ei și a pus alte cearceafuri luate la repezeală dintr-un sertar; apoi, m-a impins la perete, “să aiba loc”.
Dimineața, mama a trezit-o să meargă la școală și soră-mea i-a dat raportul cum am facut pipi în patul ei. A zis și ea “nu-i nimic”, numai că în loc de cearceaf, dormisem pe o față de masă.
Zăpada era puțină și scârțâia sub pași. Când mergeai, auzeai vaci cum îți rumegă sub tălpi cioburi pisate. Nările se lipeau și era atât de frig, încât iți ardeau pleoapele. Vitrinele magazinelor aveau mâzgă de ger și aerul era limpede ca un pahar nou. Oamenii se mișcau anevoie, erau îmbrăcați gros și aproape că nu mai știai cine-i bărbat și cine-i femeie. Mulți purtau căciuli rusești, cu urechi, din blană de iepure sau sintetică.
În iarna lui ’84, făceam baie la bucătărie și soră-mea își făcea temele lângă aragaz. Românii erau sfătuiți să-și mai pună o haină în plus și să pună umărul la construirea societății mult prea mult lăbărțate.
Primăvara părea o utopie și o stare de neatins în următorii zece ani. Caloriferele erau reci și kilowații trebuiau consumați cu economie. Nu mai ieșeam afară la joacă, toți stăteam pe lângă aragaze și aragazele deveniseră obiecte de cult. Ziua nu era presiune la gaze, doar seara și noaptea. Aveam un reșou mic pe masă la bucătărie, reșou care consuma kilowații destinați neconsumului.
Țăranii din împrejurimile Bucureștiului, cumpărau paine de la oraș pentru că România era grânarul Europei. Credeam că la țară nu sunt “magazine de pâine” și mă-ntrebam de ce nu se construiesc mai multe. Oamenii oftau cu aburi și se duceau lângă aragaze să-și spună unii altora bancuri cu Bulă.
La televizor, patria progresa și locuitorii ei munceau umăr la umăr sub tăișul secerii. În spitale, pacienții își aduceau paturi de acasă și medicii își încălzeau mâinile lângă autoclavele fierbinți.
În iarna lui ’84, toată lumea se plângea de frig și nimic altceva nu părea să aibă importanță.
La televizor, poporul construia comunismul și își săpa groapa comună unde aveau să-ncapă toți. Lumina era izbită de ciocan și seceră; în fiecare zi, oamenii iși primeau porția de întuneric – un bonus pe lângă bezna ideologiei de partid.
Acasă, mama avea lumânări groase și albe. Seara, la ora fixă, bucătăria arăta ca o biserică și blocurile din jur se transformau în altare de pomenire a morților de frig.
NU E VOIE spuneau toți, către toată lumea și către Dumnezeu.
NU E VOIE să depășești numărul de kilowați.
NU E VOIE să închizi balcoane.
NU E VOIE să usuci rufe la stradă.
NU E VOIE să folosești liftul după ora șase seara pentru că se va întrerupe curentul electric.
NU E VOIE să asculți “Europa Liberă”.
NU E VOIE să fotografiezi cum se dărâmă Biserica Sfânta Vineri.
NU E VOIE să zici “Moș Crăciun”.
NU E VOIE să circuli cu mașina, duminica, dacă n-ai număr corespunzător duminicii.
NU E VOIE să mănânci mai mult decât prevede legea și NU E VOIE să mănânci ce-ți place.
NU E VOIE să pleci către vest pentru că s-ar putea să nu te mai întorci și statul multilateral dezvoltat, lățit ca o curva pe sofa… a cheltuit bani și timp, să te deformeze.
NU E VOIE să cârtești, pentru că sacrificiul e pentru toți și pentru niciunul.
NU E VOIE să te saturi de mocirla în care ai fost vârât numai pentru că te-ai născut într-o Siberie dată de pomană.
NU E VOIE să fii liber cum te taie capul, pentru că omul – ființă vulnerabilă și supusă confortului – nu e înzestrat cu spirit de sacrificiu.
NU E VOIE…

Mătușă-mea, Irina, n-avea copii. Venea des la noi în casă și spunea bancuri cu Bulă, stând lipită cu spinarea de aragaz. Credeam că Bulă e unu’ gras și prost. Irina se așeza pe un scăunel mic de lemn, luat de ai mei pentru mine, într-o duminică “fără soț”, de la Popasul Pârâul Rece.
Avea părul portocaliu, rimel verde pe pleoape și eșarfe în culori pastel. Gesticula în timp ce vorbea și îmi părea o pasăre exotică rătăcită într-o bucătărie de bloc. Știam că nu e voie, NU E VOIE să zic la nimeni bancurile ei și aveam viziuni cu mama și tata îmbrăcați în zeghe, într-un SUPREM tribunal.
Irina mai povestea despre femei, avorturi, sonde și securitate, dar noi eram trimiși “dincolo”. Nu știam de ce NU E VOIE, dar nu mi se părea interesant și nu-nțelegeam ce căutau “sondele” în discuție.
Afară era frig, în case tot frig și NU ERA VOIE.

Iarna nu s-a terminat.
Primăvara nu are voie să vină… încă.