EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

EVADAREA DIN LAGĂRUL SOCIALIST

Autor: Paul LEU

Kenmore, Washington, USA

Paul Leu văzut de Byce Snitr

I

Deşi nu la fel de cucernic ca ilustrul său tată, datorită unor păcate ale tinereţii, Vasile Leu a fost un cleric patriot, a militat, cu convingere şi dăruire până la jertfa supremă, pentru credinţa străbună atât în calitate de preot militar, de soldat în sutană care şi-a vărsat sângele pe frontul de Est, de diplomat, cât şi în cea de arhiereu al exilului.

Povestea dramatică a zbuciumatei existenţi a lui Vasile Leu a început odată cu ocuparea militară a României[i] şi este comună tuturor martirilor care s-au opus politicii “celei mai avansate orânduiri sociale din lume” şi poliţiei politice a PC ce a instaurat la putere, la noi şi aiurea, un regim ilegal, criminal.

Pentru scurtă vreme, până la întronarea patriarhului Iustinian Marina, Vasile Leu “a fost consilier al Ministerului Cultelor şi consilier al Patriarhiei Ortodoxe Române din Bucureşti”[ii], după cum se precizează într-un document aflat în arhiva CNR din Washington.

Îndată, după ocuparea României de către trupele sovietice, colonelul confesor Vasile Leu a fost epurat din armată.

Pe când Vasile Leu era hăituit de poliţia politică a lui Gheorghiu Dej, o scrisoare, din 1 ianuarie 1946, aparent o felicitare de An Nou, trimisă de Grigore Nandriş, fost ataşat cultural a României la Londra,  l-a îmbărbătat şi i-a sugerat noi direcţii de luptă împotriva invadatorilor sovietici.

Prof. univ. cernăuţean Grigore Nandriş, în calitatea sa de diplomat, cunoştea bine situaţia geopolitică a vremii şi locul ce-l ocupa Vasile Leu în contemporaneitatea sa.

Referindu-se la poziţia socială ce-a deţinut-o şi o va deţine arhiepiscopul exilului în istoria poporului român, omul de cultură bucovinean, ce va deveni, mai apoi, profesor la mai multe universităţi din Europa Apuseană şi la Secţia Română a Inteligence Service, preciza cu clarviziune poziţia ce o va avea confesorul colonel.

O parte din această epistolă a fost încrustată în marmura monumentului funerar de la Mănăstirea Cernica, de ultimii săi sufragani.

Previziunea, enunţată de Grigorie Nandriş, a fost confirmată, indirect, şi de hotărârile Biroului Politic Sovietic de a-l elimina pe arhiepiscopul Victor, ordonând KGB-ului să-l asasineze în gara Insbruck, scenariu ce se va repeta cu o altă încercare eşuată de  suprimare al Papei Paul al II-lea, în Piaţa Vaticanului.

Prin 1946, pe când era duhovnicul Casei Regale Române, s-a întâlnit cu preotul Florian Gâldău care avea o situaţie materială precară. “Leu Vasile i-a promis lui Gâldău că îl va lua ca preot la Parohia Jianu.

Între timp, Gâldău Florian a funcţionat ca preot la Biserica Anglicană şi la Legaţia Engleză”[iii], consemna procurorul militar în rechizitoriul său.

Preotul Gâldău îşi vizita adesea prietenul singur sau însoţit de diverşi cunoscuţi de la Consulatul Angliei, sau de aiurea.

Primul anchetator al Securităţii pentru a-şi argumenta teza că Leu Vasile a activat ca spion în slujba englezilor, formula, în referatul său, câteva presupuneri pentru a justifica apartenenţa protopopului militar la Inteligence Service, deşi, după cum singur afirma, că “lipsa probelor ne-a cauzat greutăţi în anchetă”[iv],.

În acest scop securistul de la DIE a folosit informaţiile extrase cu ocazia interogării îngrijitoarei Ionescu Harieta:

“Ţinând seama de afirmaţia fostei femei de serviciu a lui Leu V. şi anume că la locuinţa lui Leu V. venea, adesea, Gâldău însoţit de patru-cinci <<domni>> care, în unele cazuri, nu vorbeau româneşte.

Ţinând seama că femeia de serviciu era trimisă <<după cumpărături>> atunci când veneau aceşti <<domni>>, nu este exclus ca Leu V., îndemnat şi sfătuit de Gâldău, să fi lucrat pentru englezi şi pe timpul cât era în ţară”[v].    

Pe lângă ordinile, medaliile române şi germane, ce ilustrau bravura militară a celui care a fost rănit de trei ori pe frontul de Est, întâistătătorul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, Nicodim Munteanu, membru al Academiei Române, l-a distins pe consilierul său Vasile Leu, pentru merite deosebite, cu crucea Ordinului Miron Cristea, în mijlocul căreia era Ordinul Mihai Viteazul, şi pe care o purta în împrejurări solemne.

Referindu-se la această etapă a existenţei sale fostul preot militar ţinea să precizeze:

“După desfiinţarea clerului militar român, unde ajunsesem, în ultimul timp, protopop colonel al Corpului de Cavalerie, la recomandarea şi străduinţa Patriarhului Nicodim, am fost numit Consilier Tehnic la Ministerul Cultelor, unde am funcţionat până  la plecarea M. S. Regelui din ţară, când mi-am dat demisia”[vi].

După ce a refuzat să devină membru al PCR, condiţie preliminară pentru a-l numi mitropolit al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Sovrompatriarhia i-a anulat reabilitarea şi a fost pus sub urmărire pentru a fi arestat.

În timpul dominaţei comuniste, ierarhii erau aleşi numai oameni de încredere ai partitudului, cu vechi state de plată în slujba Antihristului, după modelul sovietic.

Actualul patriarh al Bisericii Ruse, Alexei al II-lea, ca şi Alexei I, a fost ales după ce KGB-ul l-a verificat ca fiind omul său de încredere.

Preotul ortodox Alexei Mihailovici Ridger, sub numele conspirativ de Drozdov, a denunţat “activitatea ilegală a unui membru al bisericii ortodoxe din oraşul Johvi”, fapt pentru care a fost propus a fi “avansat la postul de episcop al oraşului Talin şi al Estoniei”[vii], după cum rezultă dintr-un Referat cu privire la activităţile operative în anul 1958, întocmit  de KGB.

În etapa de instaurare a dictaturii comuniste, în condiţiile ermetizării graniţelor, puţine sunt personalităţile din România interbelică care au putut evita capcanele şi evada din Lagărul Socialist.

Referindu-se la această situaţie, diplomatul Neagu Djuvara preciza:

«Cu încetul, câteva personalităţi din viaţa politică românească izbutise să ajungă în Occident.

Nici unul dintre şefii partidelor istorice nu se afla printre ei.

Maniu refuzase să părăsescă patria în primejdie; Mihalache căzuse în cursa pe care i-au întins-o comuniştii la Tămădău; Brătenii, aproape toţi în închisoare; asemenea Titel Petrescu, şeful Partidului Social-Democrat.

În schimb, au ieşit pe rând, de cele mai multe ori cu ajutorul englez sau american, generalul Rădescu, ultimul prin-ministru numit constituţional de rege şi doi foşti miniştri de externe, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu »[viii].

Printre cei puţini aleşi şi ajutaţi de Legaţia Engleză de la Bucureşti să ajungă în Occident, se numără şi protopopul colonel al Armatei Române, Vasile Leu, a cărui evadare o vom reconstitui în cele ce urmează.

În faţa invadatorilor euroasiatici, părintele Vasile şi susţinătorii săi interni şi externi, aflând că e urmărit pentru a fi arestat, au hotărît, în secret, să-l trimită peste graniţă, spre a continua lupta antecesorilor.

Pentru moment, s-a adăpostit în casa avocatului Ion C. Leu, din Medgidia, frate cu episcopul Grigorie şi tatăl scriitorului Corneliu Leu.

De aici mergea, adeseori, la plaja Modern, din Constanţa, şi la Techirghiol, unde tatăl său se întâlnea cu alţi 6 episcopi sinodali, cu care discutau strategia ce trebuie să o aplice pentru a diminua efectele ofensivei Antihristului de la Moscova. 

II

Mai întâi, din proprie iniţiativă, fostul confesor militar, intenţiona să treacă clandestin graniţa prin Ungaria, însă îi trebuia o călăuză.

Trimisul Legaţie engleze, preotul Florian Gâldău, nu a fost de acord, deoarece, căutând călăuza ar fi putut da peste un agent al Siguranţei, cum era Silviu Crăciunaş şi evadarea ar fi luat o turnură tragică.

“Planul de fugă a fost discutat de către învinuit împreună cu Gâldău Florian, în toamna anului 1947-1948, iar mai amănunţit în iarna lui 1948.

După ce au stabilit modalităţile fugii din ţară, Gâldău Florian l-a pus pe învinuit să jure că nu va divulga la nimeni acestă taină.

Din declaraţiile învinuitului (vezi fila 38 dosar) reiese totuşi că acesta i-a spus numitei Ionescu Hareta şi lui Leu Cornel despre fuga sa din ţară”[ix], preciza procurorul în timpul procesului ce a avut loc la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.

După discuţiile avute cu Florian Gâldău la domiciliul său din Bucureşti, strada Gramont, nr. 9 bis şi, probabil, cu diverşi reprezentanţi ai Legaţiei Angliei din România, fostul protopop militar, s-a hotărât să adopte planul de evadare din Lagărul Socialist conceput de englezi[x].

Gâldau a venit cu o schiţă, făcută de un prieten al său, membru al Legaţiei Britanice din Bucureşti, în care era cuprins planul fugii, prin Jugoslavia, în Anglia şi l-a convins pe recentul călugăr Victor Vasile Leu să-l accepte, recomandându-i să simuleze un înec, pentru a deruta pe cei care îl căutau, să-l aresteze.

După ce Vasile Leu i-a înmânat preotului Gâldău un pachet cu documente personale originale şi distincţiile pentru actele de eroism săvârşite pe Frontul de Est[xi] spre a fi trimise la Londra, cu valiza diplomatică a Legaţiei engleze, au început să pună în practică, planul de evadare din Lagărul Socialist.

După oficierea tunderii monahice, înfăptuită la Ţuţcani şi hirotonisirea secretă din Palatul Episcopal de la Huşi, eroul luptelor de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord s-a “dus la Medgidia, la Leu C. Ion, unchiul meu şi am ajuns seara.

Am luat masa împreună şi le-am spus că mă duc să fac baie şi să lase şi pe Cornel cu mine.

Seara am dormit cu Cornel în aceeaşi cameră.

Acolo, am explicat lui Cornel că mi s-a anulat reabilitarea şi că va trebui să fiu din nou arestat, iar pentru a nu se petrece acest lucru, am luat o hotăre mai înainte, de a fugi din ţară”[xii].

“În noaptea aceea, îşi amintea publicistul Corneliu Leu, am dormit cu el, cum se întâmpla când eram copil, lui plăcându-i să se joace cu mine şi să mă ocrotească, tot aşa cum, la vârstă mică, tatăl meu se jucase şi îl ocrotise pe el.

Dar discuţiile noastre au fost sobre şi grave.

El mi-a vorbit despre tinereţile lui, despre studiile lui, despre aviaţie, despre armata în care a slujit cu plăcere şi rănile pe care le-a căpătat, dar totul era ca o concluzie sau ca o renunţare sau ca o schimbare totală.

Şi mi-a mărturisit că se călugărise pentru că aşa îşi simţea rostul, iar schimbarea aceasta era esenţială în viaţa lui, în cele ce avea el de făcut de atunci înainte, în răspunderea cu care îl încărcase tatăl său şi <<Ceilalţi>>.

Pun <<ceilalţi>>, în ghilimele, deoarece cititorul cunoaşte acum strădania mea de a le descifra numele.

Ei hotărâseră intrarea lui în monahism, ei hotărâseră trimiterea lui, desigur, stabilind de aici prin alegerea pe care o făcuseră, că el va fi ierarhul diasporii româneşti.

Şi nu numai stabilind, dar şi comunicând aceasta prin legăturile ecumenice pe care le aveau şi cerând ajutor de solidaritate creştină în lupta cu Antihristul de la răsărit.

Fapt care s-a şi adeverit, prin modul cum a fost primit, de prima dată, în străinătate…

Se vedea că nu-i fusese uşor să ia decizia trecerii la monahism, nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că dorea să o facă cu toată răspunderea, schimbându-şi complet viaţa, încărcând-o de spiritualitatea de care avea nevoie gestul său grav şi plin de responsabilitate.

Era o convertire puternică în el, pe care n-a mai dezminţit-o niciodată”[xiii].

 Înainte de a se despărţi de minorul Corneliu Leu, protopopul colonel a mai ţinut să precizeze:

“Dacă se întâmplă ceva şi veţi ajunge la anchete şi cercetări, mă veţi ponegri pe mine, veţi da toată vina pe mine şi mi se va atribui mie toată răspunderea.

        Tata trebuie să rămână de neatins, pentru a putea rezista în ţară şi a-i ajuta pe ceilalţi”[xiv], îşi amintea un membru al familiei, prezent la despărţire.

 A doua zi, ajungând pe una din plajele de la Constanţa, au luat două cabine la Modern, unde au lăsat hainele şi au intrat în apă numai în costume de baie.

Înainte de a se despărţi, luându-şi rămas bun, vărul său, Vasile, i-a mărturisit:

“- Îţi mulţumesc, mi-a spus el, luându-ne rămas bun, că ai înţeles că am o misiune care nu e deloc uşoară!

Să-i spui tatei că o voi îndeplini.

Cele ce-am vorbit cu tine, aseară, le aveam de spus lui, ca să-l încredinţez, încă odată, că aşa va fi!

Dar iată că n-am să-l mai văd!

Îi spui tu”[xv].

Împins de necesitatea păstorirei românilor fugiţi şi de slujirea Lui Hristos, copleşit de regretul că-i părăseşte pe cei dragi şi ţara, s-a depărtat, cu pas egal, fără grabă, ca şi cum s-ar fi dus pe aici, pe aproape.

După două ore de la “dispariţie”, Corneliu s-a alarmat, strigând că Vasile Leu nu a mai venit la ţărm şi a început să ceară ajutor, arătând, celor din jur şi salvamarului, hainele din cabină şi portofelul cu actele şi banii ce-i avea. 

Spre seară, copilul a trimis două telegrame; una Episcopiei Huşilor şi alta la Bucureşti:

“- Bădia Vasile, probabil, înecat!”[xvi].

Şi aşa, la 19 august 1948, părintele Vasile nu a mai revenit la ţărm.

Grănicerii, care păzeau litoralul şi administraţia constănţeană, crezând că a pierit în valuri, l-au considerat decedat. 

Ce se întâmplase de fapt?

Cel împuternicit de ierarhii rezistenţei sinodalilor, a luat drumul spre Lumea Liberă pentru a le îndeplini porunca şi vrerea.

După ce colonelul protopop, Vasile Leu, a intrat în apă, s-a pitit după un dâmb şi, îmbrăcându-se cu hainele civile aduse de preotul Florian Gâldău, au plecat la gară.

De la Constanţa, turiştii cu rucsacele în spate au ajuns în Gara Bucureşti Nord, unde au poposit peste noapte, la hotelul Bratu, din Calea Griviţei.

Impulsionaţi de porunca arhiereilor anticomunişti întruniţi la Techirghiol, a doua zi, au plecat cu trenul de la Bucureşti la Orşova, pentru a înfăptui un act riscant, bine chibzuit şi cu un scop deja prestabilit: salvarea autocefaliei BOR şi a României cotropită de bolşevici.

După o noapte petrecută în casa unui birjar, au luat vaporul spre Baziaş.

“În timpul când mergeam cu vaporul, Gâldău a văzut un comandor, prieten al lui, care nu a stat de vorbă cu Gâldău însă i-a şoptit, în mod discret, că sunt trei comisari de poliţie şi că este urmărit”[xvii].

Ajungând în portul Baziaşi au închiriat o căruţă spre a-i transporta în gara Baziaş pentru a lua, de acolo, trenul de Timişoara.

“La Baziaş ni s-a făcut control, am fost întrebaţi unde mergem şi am spus că mergem în excursie la Timişoara.

Înainte de a ajunge pe teritoriul Jugoslaviei cu trenul, un poliţist român ne-a luat buletinul de identitate şi ne-a spus că ni-l dă la Timişoara.

Deasemenea uşile au fost închise cu pază la ele.

Conform planului stabilit amănunţit dinainte, eu cu Gâldău, după ce trenul a plecat din staţia Iasnova-Jugoslavia, am sărit pe geam.

Acum eram în ziua de 23 august 1948, seara”[xviii] şi cufundaţi în beznă, s-au îndreptat spre o gazdă dinainte stabilită.

După vreo doi kilometri de mers pe jos, au ajuns într-un sat românesc şi s-au oprit în faţa unei case mari de lângă biserică.

În întâmpinare le-a ieşit un om în vârstă, părintele Cornel, la care au stat vreo două zile, aşteptând pe cineva să vină să-i treacă în Austria.

Văzând că nu vine nimeni să-i călăuzească, fugarii au luat trenul din gara comunei unde poposise şi au coborât la Belgrad.

Ajunşi în capitala Jugoslaviei, au lăsat rucsacele în gară, la bagaje şi s-au îndreptat spre Patriarhie.

Aici au fost întâmpinaţi de episcopul vicar Visarion Popovici, care cunoştea bine limba română, ce i-a dus, în audienţă, la patriarhul Gavriil.

După ce refugiaţii politici i-au comunicat scopul venirii lor şi s-au întreţinut o vreme cu el, patriarhul i-a dat în grija unui protopop, pe nume Smelanovici sau Smilanovici, ministru în guvernul lui Tito, pentru a le facilita plecarea în străinătate, cazându-i la hotelul Moscova, din capitala Jugoslaviei.

A doua zi, a venit la ei, adus de protopopul Smilanovici, un colonel de la Siguranţă, şeful UDB-eului, cu care s-au întreţinut mai mult timp.

După încheierea discuţiilor, colonelul i-a poftit în maşina sa, dar în loc să-i ducă la un lagăr de la graniţa cu Italia, cum era plănuit, au fost transportaţi la o închisoare veche din apropierea Belgradului, cu două etaje şi circa douăsprezece celule, Kovaciţa, predându-i comandantului, un locotenent ce ştia româneşte şi prezentându-i ca fiind nişte prieteni de ai săi.

“Colonelul ne-a urat voiaj bun în străinătate şi a plecat, declara Vasile Leu anchetatorilor săi.

Locotenentul a chemat un plutonier şi ne-a dus, la etaj, într-o celulă, fără să ne facă percheziţie.

Eu şi Gâldău trăiam cu impresia că noaptea o să fim trecuţi peste graniţă.

Acolo, la etaj, am mai găsit şi alţi români, care spuneau că stau de mai multă vreme.

Atunci ne-am dat seama că nu o să plecăm în noaptea aceea, ci o să mai stăm.

Închisoarea era numai pentru români.

La parter, în două camere mari stăteau femeile, iar sus, la etaj, bărbaţii.

La început nu eram mulţi în celulă, eram nouă persoane”[xix].

În Kovăciţa cei doi sechestraţi de autorităţile titoiste, au avut comportări diferite. In timp ce preotul Vasile Leu se izola constant de majoritatea noilor săi colocatari, Florian Gâldău era comunicativ, foarte vorbăreţ şi discuta orice cu ceilalţi deţinuţi, după cum mi-a relatat  unul dintre ei[xx].

Din acest penitenciar rezervart, românilor, evadarea era aproape cu neputinţă.

Aromânul Tibereiu Cunea îşi amintea că după una din plimbările zilnice dinafara celulei, un deţinut s-a ascuns în curtea închisorii. La apelul de seară, sa constatat lipsa lui.

Paznicii s-au alarmat, au trimis în celulele lor pe toţi sechestraţii şi au început să-l caute pe dispărut.

La un moment dat deţinuţii, au auzit rafale de pistol automat.

După câteva minute, un paznic jugoslav a venit în  celula în care se afla tânărul Tiberiu Cunea, a ales pe cinci dintre ei, între care se afla şi un medic şi le-a cerut să-l urmeze.

La întoarcere, ei au povestit că românul ce încercase să evadeze a fost găsit mort, împuşcat de paznici, într-o anume ascunzătoare din curtea închisorii, iar ei au transportat, cadavrul celui care pornise spre Lumea Liberă.

Alţi deţinuţi, cu precădere tineri, erau transferaţi în alte închisori de unde erau trimişi să lucreze în diverse locuri, inclusive în minele de cărbuni, sau erau expulzaţi cu forţa, peste graniţa ţării din care au evadat.

Pe măsură ce trecea timpul, închisoarea din apropierea Belgradului devenea din ce în ce mai neîncăpătoare, iar deţinuţii, ce stăteau de ani de zile, au început a se cunoaşte îndeaproape, legându-se prietenii pe viaţă.

În cele şase luni, cât a stat privat de libertate,  colonelul confesor al Armatei Române, Vasile Leu, a cunoscut mai mulţi deţinuţii şi s-a împrietenit cu unii dintre ei.

Între cei agreaţi de preotul captive s-a numărat şi Bezi, aromân cu cetăţenie grecească, ce avusese, împreună cu fratele său Yani [Jean], o companie maritimă la Constanţa şi Brăila,  Nicolae Baciu, preotul Dărvărescu, Ion Bârsan şi alţi câţiva.

În 1947, pe când încercau să treacă ilegal din România prin Jugoslavia spre Occident, Bezi şi soţia sa, au fost arestaţi de poliţia jugoslavă şi întemniţaţi la Kovăciţa.

“Acolo, în închisoare, au legat o prietenie strânsă.

Pe urmă s-au dus fiecare la destinul său, rămânând în corespondenţă ca buni prieteni.

Când s-a decis Leu să vină la Patriarhia Ecumenică, fratele lui Yani Bezi, care acum era directorul unei companii de transporturi maritime la Istambul, i-a comunicat acestuia că vine şi l-a rugat să-l ajute.

Yani i-a plătit hotelul şi mâncarea la Tokatliyan, vreo 700 lire turceşti pe timp de o lună.

Nu ştiu dacă i-a mai dat şi bani direct, sau nu”[xxi], preciza Aurel Decei într-o scrisoare către un prieten.

Acest sprijin financiar a fost acordat discret, pentru a nu-şi periclita rudele rămase în RPR şi relaţiile firmei sale cu autorităţile portuare din Constanţa.

În acel moment, la Kovăciţa, erau încarceraţi cinci preoţi: Vasile Leu, Florian Gâldău, Dărvărescu şi alţii.

Preotul Dărvărescu, original din Vâlcea, a fost eliberat din ordinul lui Iosif Broz Tito, datorită intervenţiei făcute de Victor Leu pe lângă un amiral englez, care a făcut o vizită de curtuazie cu flota sa în apele Jugoslaviei, iar bănăţeanul Ion Bârsan a fost ajutat să evadeze odată cu el din prizonieratul sârbeasc etc. etc.

În închisoarea Kovăciţa, Vasile Leu şi Fl. Gâldău au stat jumătate de an, deşi Tito, declarase public, că toţi românii care se refugiază în Jugoslavia vor putea pleca în Occident nestingheriţi.

Despre politica duplicitară, dusă de Tito faţă de români, în Apusul Europei se ştia mai demult în lumea liberă.

La o conferinţă organizată de Consiliul Ecumenic de la Geneva, delegatul Italiei reconfirma “că acolo nu este comunism însă este o bandă de călăi la conducere, care subjugă poporul jugoslav, arătând date concrete în acest sens”[xxii].

Datorită existenţei acestei realităţi în ţara de tranzit către Occident, preşedintele Consiliului Ecumenic a fost nevoit să intervină direct, la patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

După doi ani, arhiepiscopul Victor Vasile Leu îşi aducea aminte de acest neplăcut incident şi-l comunica prietenului său Constantin Moraitakis, la Damasc:

“Tito, deşi asigurase pe toţi românii, la radio, că cei ce se refugiază la el le dă drumul în Apus, m-a ţinut  şase luni închis şi dacă  Patriarhul Gavriil nu-mi trimitea o cheie într-o pâine, cu care am evadat într-o noapte din închisoare, poate şi azi zăceam în închisorile sârbeşti”[xxiii].

În adevăr, planul a fost materializat după cum povesteşte cel care se afla în mijlocul evenimentelor.

Într-o zi, din luna februarie 1949, pe când era însoţit de un UDB-ist ce-l aducea de la biroul comandantului în celulă, spre surprinderea arhimandritului Victor Vasile Leu, “pe când suiam scările, îşi amintea deţinutul de la Kovăciţa, mi se adresează în limba română, deşi, până atunci, eu credem că nu ştie româneşte, spunându-mi că a primit sarcina, de la preotul lui, mi-a spus şi numele, însă nu-l reţin şi acesta de la Patriarhie, să se ocupe de evadarea mea, iar pentru aceasta o să mă cheme el în camera comandantului, când acesta este plecat.

Eu, atunci, văzând cum stau lucrurile, am cerut ca să meargă cu noi şi unul Bârsan Ion, originar din Banat, care cunoştea locurile şi limba sârbă.

Plutonierul a fost de acord şi mi-a dat detalii de felul cum putem fugi”[xxiv] şi totodată, i-a înmânat o pâine, în care, ceva mai târziu, a găsit cheia[xxv] de la ieşirea din închisoare.

În timpul următoarei nopţi, cei trei deţinuţi au evadat din închisoarea Kovaciţa, au mers la gară, de unde au luat trenul spre Zagreb, însă, pe parcurs, a avut loc un control al biletelor şi unul militar.

Pentru a evita rearestarea, călătorii clandestini s-au ascuns pe acoperişul vagonului.

La Zagreb au stat într-un restaurant până la plecarea trenului pentru a se sustrage controlului militar ce se făcea pe peron.

Când au ajuns la Maribor, gara era împânzită de UDB-işti.

Atunci, s-au strecurat într-un restaurant şi, apoi, cu ajutorul lui Ion Bârsan, care cunoştea bine oraşul, au ajuns la barieră, fără se fie controlaţi.

De la marginea oraşului cei trei fugari s-au îndreptat spre un sat de la frontiera cu Austria, pe unde, în timpul nopţii, au trecut, în Lumea Liberă.

NOTE

---

[i] Vezi: Paul Leu, Biserica în faţa antihristului cominternist, în Albina românească, Serie nouă, anul CLXXVIX, iunie-august 2007, p. 5 şi 14-15.

[ii] Aurel Decei, Raportul Comitetului Naţional Român, Înregistrat la nr. 102, din 3 martie 1951, emis la Istanbul, la 15 februarie 1951, către Preşedintele Comitetului Naţional Român, Washington, publicat în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol IV, editura Vremea, Bucureşti, 2004, p. 80.

[iii]Corneliu Leu, vol. cit., p. 260-261.

[iv] Ibidem, p.120.

[v] Ibidem, p. 123.

[vi] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Euripide C. Moraitakis,. Preotul Constantin E. Moraitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.

[vii] Fost agent al KGB, Alexei al II-lea a ajuns patriarh al Bisericii Ruse, în Gardianul, din 8 martie 2004.

[viii] Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie, (1948-1990), Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, Bucureşti 2006, p.25. Vezi şi articolul lui Marius Oprea din Dosarele istoriei, anul VII, nr. 4(68) 2002.

[ix] Corneliu Leu, vol. cit. p.261.

[x] Guvernul englez, prin legaţia sa din Bucureşti, a ajutat să evedeze din lagărul socialist un număr restrâns de personalităţi ale României,  după cum o confirmă şi diplomatul Neagu Djuvara, în cartea sa Amintiri din pribegie, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Humanitas, 2006, p. 25.

[xi] diploma de licenţă, diploma de absolvire a seminarului, diploma de protopop militar, un certificat că a frecventat doctoratul, un act de preoţie, un hrisov cu genealogia familiei din care rezulta că este cel de al IX-lea preot din neamul Leilor, certificatul de naştere, certificatul de deces al soţiei, ordinele şi medaliile primite, inclusiv crucea Ordinul Miron Cristea etc.

[xii] Corneliu Leu, vol. cit.  p. 45-46.

[xiii] Ibidem, p. 289-290.

[xiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 31.

[xv] Ibidem, p. 290.

[xvi] Ibidem, p. 290.

[xvii] Ibidem, p. 47.

[xviii] Ibidem.

[xix] Ibidem, p. 48.

[xx]. Tiberiu Cunia, devenit mai apoi inginer forestier, statiscian, prof. dr.

[xxi] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 74.

[xxii] Scrisoarea lui Aurel Decei către Gusti, în: Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. IV, Editura Vremea,  Bucureşti, 2004, p. 58.

[xxiii]Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către C. Moroitakis, în: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..

[xxiv] Corneliu Leu, Cartea episcopilor cruciaţi, Editura Realitatea, 2001, p. 48-49.

[xxv] Din scrisoarea arhiepiscopului Victor către preotul C. Moroitakis, din Beiruth, în volumul: Preotul Constantin E. Moraitakis Arhon, mare prezbiter al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol 1890-1964. Viaţa şi opera sa după documente inedite. Publicat şi comentat de Euripide C. Moroitakis, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, 231 p. 129 p, il..