Curentul International

Obrăznicii ude mereu

Autor: Cornel Cotutiu

        S-au întâmplat în ultimele săptămâni (de fapt, câte din 1990 încoace?) o seamă de evenimente politice, congrese de partid, crampe la nivel guvernamental și parlamenatar, toate spre disperarea populației sau afrodisierea ei (prin cârnați, bericici și un pachet de orez gratuit). După ce gură-cască a înghițit  ce i-a picat în plisc, acum cască ochii (nu pliscul) și , încă buimăcit, se întreabă ce i se întâmplă.

        Lumea constată că totul fierbe, dar în același fel ca până acum ( de 20 de ani): felurite feluri, toate la fel.

         Tăbăcit  de astfel de scenarii, unul mai penibil ca altul,  m-am trezit impresionat de două aspecte ieșite din comun, ieșite chiar din comunul bun simț: manelele (omologate de președintele țării) și îndrăzneala ude mereu-lui.

         Locatarul de la Cotroceni, după ce o dă, în public, cu expresia ”țigancă împuțită”, mai deunăzi consideră că această specie de cântec, maneaua, este majoritar preferată de poporul român (invocând chiar nume de cabotini care infestează folclorul românesc). Cu un comportament, o mentalitate, o simțire, o vorbire adesea de maidan (cum o are președintele țării) e firesc, e logic să declari că  populația pe care o păcălești de atâta vreme e manelistă, telenovistă.

        O declarație atât de iresponsabilă, ofensatoare la patrimoniul folcloric românesc a trezit până și mass-media occidentală, provocând mirare și râs. Dar la această aruncare cu mucii în fasole vine, degrabă, un majordom al curții de la Cotroceni – patibularul R.H.Patapievici, jenantul personaj care a fost desemnat de Cotroceni să conducă Institutul

 Cultural Român. A zis el, cu vocea lui de alogen: Da, limbajul de manele este mai corect decât acela de la unele posturi de televiziune românești. S-o recunoaștem: Ce zel pupincurist!

        Ei bine, de unde vine titlul textului acesta? Desigur, de la UDMR.

        Liderii acestei formațiuni ilegale au un comportament uluitor și exemplar pentru ceea ce înseamnă a fi obraznic, parșiv, oportunism și capabil de șantaj circumstanțial.

        Indiferent cum se va finaliza  povestea cu președintele Senatului României, rămâne ideea (prin declarația lui Marko Bela) că UDMR  ar fi râvnit la funcția de al doilea om din stat, în postura de președinte al Senatului. Ce obrăznicie!

        Ce înseamnă obraznic? Dicționarul spune: lipsit de respect, lipsit de rușine, neascultător, neastâmpărat, nerușinat. Acestea sunt, de fapt, atributele acestei organizații, de la înființare până în prezent (altfel, ar fi dispărut de mult!). Tot timpul s-a situat la lipitură,  la pânda unei fripturi. ”Ude mereu” știe că trăim, de 2o de ani, sub o umbrelă a democrației cârpite. Și profită. Așa cum o face dl. Băsescu, hrănindu-și enoriașii cu un cârnat și o bericică.

        Apropo de ”Ude mereu”: prietenii mei unguri sunt sigur că mi-au înțeles  corect demersul acesta. Noi, oamenii normali, români, unguri, sași, tigani suntem la fel de năpăstuiți, de săraci, de păcăliți. Îmbuibații nu au naționalitate.

                                                               Cornel COTUȚIU

Popularity: 1% [?]

Lectie de istorie pentru cei ce invata din istorie

 Autor: Emil Gheorghiu

     Ma intreb adeseori, cum va arata aceasta «Noua Ordine Mondiala» pe care fostul Presedinte George Bush a anuntat-o la 11 Seprembrie 1990, si la 15 Septembrie 1991 a inceput sa o aplice in razboiul «Desert Storm» contra Irakului. “This is something I do not like, because will pave the way for the New World Order” said James H. Webb, former supreme commander under Reagan Administration. 

     Atacul terorist de la 11 Septembrie 2001 – aceiasi data la care a fost anuntata Noua Ordine Mondiala -  si razboiul contra terorismului inceput de Presedintele George W. Bush, este inceputul celui de al treilea razboi mondial care trebuie sa duca in final la instauratrea unui nou guvern mondial. In anul 1773, intr-o strada evreiasca din Frankfurt s-au planuit in mare secret trei razboaie mondiale care urmau sa batatoreasca drumul catre instaurarea unui guvern mondial pana la sfarsitul anului 2000… Primele obiective au fost atinse la termen. Planul continua asa cum s-a stabilit…

    Bilioane – nu milioane – de oameni trebuie sa moara de foame, hrana si apa otravita, noi vaccinuri, droguri, epidemii si noi razboaie, pentru ca populatia disperata sa ceara instaurarea Noii Ordini Mondiale cu o noua religie «Lucifer», disparitia granitelor nationale, o economie globala si un guvern mondial cu un singur rege la Ierusalim.

     Fara indoiala, toate aceste schimbari sunt puternic ancorate in schimbarile care vor avea loc in Univers si trecerea de la era Pestilor la era Varsatorului. Poate fi insa acest obiectiv o realitate sau o utopie ca si communismul, nazismul, fascismul, etc? Realitatea este ca la trecerile acestea de la o era cosmica la alta, lumea a fost intotdeauna supusa unor mari transformari conceptual-religioase, precum si politico-structurale.

     Intram acum in «Era de Aur» a sistemuluil nostru planetar privit in relatia sa cu Marele Soare Central, in jurul caruia ne rotim odata la 25890 de ani (2155 durata unui an platonic x 12 ere cosmice). Potivit acestei legi care domina miscarea tuturor planetelor din Univers, intram acum, in concordanta cu evolutia cosmica, intr-o epoca in care ordinea existenta in momentul de fata se va destrama si trebuie edificata una noua, stimulativa, in care numai cei puternici vor rezista. Puternici si fizic si spiritual. Cine sunt acesti oameni puternici si fizic si spiritual? Multi considera ca evreii sunt cei mai sanatosi oameni si fizic si spiritual, datorita hranei lor kosher si religiei care se identifica cu originea lor ca evrei.

     In Lexiconul Langer de istorie universala se spune ca «ar trebui luata mereu in considerare diferenta dintre evrei si ebraici, pentru ca evreii moderni nu au nimic comun cu ebraicii ». Este intr-adevar o chestiune istorica faptul ca 95% din actualii evrei nu sunt de origine ebraica, adica semitica, ci de sorginte huno-turca. Ei nu au venit de pe Iordan, ci de pe Volga, nu din tinutul Canaanului, ci din tinutul Caucazului si nu sunt legati genetic de Abrahaam, Isaac si Iacob, ci de huni, unguri si turci.

     Acest lucru este posibil, pentru ca poporul evreiesc se imparte in doua categorii, sefarzii si ashkenazimii. Sefarzii sunt evreii de origine ebraica care au trait in Spania pana la alungarea lor la sfarsitul secolului al XV-lea.

     In editia din 1960 a lucrarii « Encyclopedia Judaica » sunt mentionati 500.000 de evrei de origine etnica si 11 milione de evrei khazari. Astazi numarul lor depaseste 20 de milioane, iar cu numarul celor de rasa mixta depaseste 100 de milioane.

     Khazarii sunt un popor de origine turceasca, a carei viata si istorie sunt legate de formarea istoriei evreiesti in Rusia. In a doua jumatate a secolului al VI-lea, khazarii s-au stabilit  in sudul Rusiei. La sfarsitul secolului al VIII-lea, Chagan, regele khazarilor si poporul lui s-au convertit la religia iudaica, au dus o viata de nomnzi de stepa si au trait din jafuri si campanii de razbunare pana cand s-a constituit monarhia Varegilor in anul 855 A.D. Dupa o lupta crancena, rusii i-au invins pe khazari si au cucerit tot regatul lor la est de Azov. Multi membri ai familiei khazare au migrat in Ucraina, Polonia, Basarabia si Bucovina, iar  multi  s-au dus in Ungaria si Turcia; majoritatea populatiei a ramas insa in Rusia, (Jewish Encyclopedia, vol IV, pag. 1-5).

     Secuii, care sunt khazari la origine, au venit in Europa cu 100 de ani inaintea ungurilor si s-au stabilit in locul unde este astazi Cehoslovacia (Cehia si Slovacia, noile state de dupa 1990, n.r.). De abia dupa ca au venit ungurii in Europa, Secuii au inaintat in Transilvania si s-au stabilit in chiar inima Romaniei,  – tinutul Secuiesc fiind considerat cea mai frumoasa regiune a Romaniei dupa nordul Bucovinei ocupat astazi de Ucrainieni. Este neadmis insa faptul ca, in timp ce traiesc in Romania, ei se considera in primul rand unguri si nu romani care sunt probabil cel mai ospitalier popor din Europa.

     Cu ajutorul evreilor khazari, ungurii au creiat imperiul Austro-Ungar, iar turcii au distrus imperiul Bizantin si au creiat imperiul Otoman, si oriunde au gasit conditii favorabile au creiat un imperiu de care ei au profitat in primul rand si tara gazda in al doile rand. Venirea lor in America este o problema cu totul deosebita, pe care o voi dezvolta numai pentru marii iubitori de istorie, sau care vor sa invete de la istorie in capitolul in engleza «Quo Vadis America».

     Cei mai cunoscuti evrei khazari sunt astazi membrii clanului Rothschild, cei mai bogati oameni din lume, care au finantat toate razboaiele si revolutiile – si ale invingatorilor si ale invinsilor – si care administreaza si marea avere a Vaticanului. Ei au planuit, finantat si executat revolutia bolsevica, pentru a-si recuceri teritoriile din care au fost izgoniti de rusi. (Des Griffin, Descendentii, pag. 100.) 

     In imperiul khazar a inceput pentru prima data in istoria omenirii comertul cu sclavi, si a continuat, dupa descoperirea Americii, cu comertul cu sclavi din Africa. Este deci posibil ca, cu ajutorul unui presedinte american de culoare, toata omenirea sa fie inrobita in Noua Ordine Mondiala, asa cum a prezis si marele politolog Henry Kissinger. Pentru cei care vor sa adanceasca mai mult aceasta problema, le recomand sa citeasca „The Wonderful World of Tomorow” by Herbert W. Armstrong. Pentru a obtine aceasta carte puteti contacta Philadelphia Church of God  on line www.pcog.org or telefon 1-800-772-8577.

Emil Gheorghiu/George E. McOllan

Ann Arbor, Michigan

USA

Popularity: 7% [?]

De cine-i este frică preşedintelui A.O.Ş.R.?

 Autor: Vasile Zarnescu

Motto: „…Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“!

Matei, 10, 26

 Se zice că, după aducerea cartofului din S.U.A. în Europa, un agronom – om de ştiinţă francez – a încercat să popularizeze ideea avantajelor cultivării lui şi le-a ţinut multor ţărani prelegeri în acest sens. Dar, curios, s-a lovit de refuzul lor, suspicios şi circumspect, întrucît aceştia nu credeau în calităţile nutritive ale noii plante agricole. Atunci, omul de ştiinţă – altfel onest! – a recurs la un şiretlic: în jurul tarlalei cu cartofi a pus, ziua în amiaza mare, numeroşi paznici, cărora le-a dat consemnul ca noaptea să stea cît mai puţin de pază şi, oricum, să-i lase pe cei care veneau noaptea să fure cartofi. Şi se pare că aşa ar fi cucerit cartoful Vestul Europei.

Mitul „fructului oprit“ în tehnologia diseminării valorilor A.O.Ş.R. 

La această poveste m-am gîndit cînd am citit Marea Circulară nr. 1 din 18 ianuarie 2010, emisă de „PREŞEDINTELE A.O.Ş.R., Prof. univ. dr. Vasile Cândea“, în care dă directiva lapidară, de parcă-ţi dă cu piatra-n cap: „Începînd cu data de 19.01.2010, accesul persoanelor străine în A.O.Ş.R. este permis numai în baza unei aprobări date de către conducătorul instituţiei, eliberate de către Secretariatul de la nivelul Prezidiului, prin domna (sic) Pasvantu Irina, dacă persoană (sic) în cauză doreşte să se adreseze unui membru al Prezidiului, şi prin Secretariatul general al instituţiei, prin doamna Stoian Violeta, dacă persoana în cauză doreşte să se adreseze unui salariat al instituţiei“. Pentru început, reţineţi că, în cele cinci rînduri academice, au comis, deja, două greşeli gramaticale!

Asociind prin similitudine situaţiile, am conchis că A.O.Ş.R. este depozitara unor inestimabile valori intelectuale şi praxiologice. Şi, deoarece – în afara cîtorva iluminaţi, iniţiaţi, favorizaţi şi salariaţi – nimeni altcineva nu trece pragul A.O.Ş.R., atunci, ca să-i atragă pe turiştii veniţi în Capitală sau pe consumatorii de alte genuri de cultură sau subcultură, preşedintele A.O.Ş.R. a dat această interdicţie imperativă. Adică, insinuînd ideea „fructului oprit“ – ca în stratagema cu ofensiva cartofului –, prof. univ. dr. Vasile Cândea a apelat la această interdicţie „de faţadă“, mi-am mai zis în sinea mea, iniţial, oarecum îngăduitor. Numai că este ineficientă, deoarece, atîta vreme cît interdicţia nu devine publică – acţiune ce-ar fi similară cu plasarea ostentativă, la vedere, a paznicilor la cartofi! –, eventualii străini (de A.O.Ş.R.) nu vor cere, în prealabil, aprobarea importantissimei sale persoane, ci, fără să ştie că-i aşteaptă o dezamăgire, se vor buluci direct la uşa A.O.Ş.R., în faţa căreia se vor opri ca viţelul la poarta nouă: dincolo nu vor trece, căci nu au ţidula şi vor pleca proferînd „vorbe grele“ la adresa conducerii A.O.Ş.R., din cauză că le-a obturat scientotropismul insaţiabil.

Pentru că, trebuie să admiteţi în mod axiomatic, filoscientiştii – adică „iubitorii de ştiinţă“, cei care vor ştiinţă şi o vor „mînca pe pîine“, cum perora ex-premierul Ciorbea, care, pătruns de numele său, se exprima în termenii politologiei ţărăniste gurmande –, filoscientiştii, ziceam, cînd citesc sau aud expresia sibilinică „Preşedintele A.O.Ş.R., gen. prof. univ. etc.“, sunt străfulgeraţi de o iluminare, de un einsicht şi, imediat, i-l imaginează pe generalu’ Cândea stînd marţial pe malul Dâmboviţei, ca Hristos pe malul Iordanului, declamînd eclatant emfatic chemarea „Veniţi să luaţi lumină!“ – „lumina“ ştiinţifică de la candela lui Cândea, evident, ca, altădată, de la „Lampa lui Ilici“! – şi, continuînd convingător cu versetul atît de des citat încît a devenit cvasi-laic, „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!“ (Ioan, 8, 32). Ca atare, filoscientiştii, spre a-şi satisface arzătoarea apetenţă gnoseologică, vor da buzna să-i atingă stelele care-i luminează epoleţii şi să-i pipăie eghileţii uniformei, tot aşa cum enoriaşii se îngrămădesc să-i atingă patrafirul şi să-i pupe poala popii cînd trece printre ei să-i aghezmuiască.

Şi, atunci, care-i „raţiunea“ acestei insolite interdicţii categorice, dacă admitem – prin reductio ad absurdum – că ar avea vreuna?! Dar, probabil, nu aţi priceput substratul acestor raţionamente, fiindcă nu ştiţi cine se ascunde sub sigla A.O.Ş.R.: „Academia Oamenilor de Ştiinţă din România“ (facsimil 1)! Aşadar, A.O.Ş.R. deţine mari valori intelectuale, spirituale şi morale şi a recurs la interdicţia intrării „persoanelor străine“ în instituţie, pentru ca, pînă la urmă, să-şi răspîndească, în vreun fel oarecare, acele valori, ca în povestea invadării West-ului Europei de către imigrantul cartof american. Altfel, nu ar avea sens impunerea interdicţiei de acces decît cu aprobarea Marelui ŞEF al Marelui Prezidiu al A.O.Ş.R.! Pentru că trebuie să ştiţi – dacă nu aţi apucat, între timp, să intraţi pe site-ul A.O.Ş.R. (http://www.aos.ro/) –, că „prof. univ. dr. Vasile Cândea“ este şi general în retragere cu opt stele (cîte patru pe fiecare umăr!), aşa că nu se poate intra la Suverana Sa Persoană, precum acceleratul în gara Periş, ci numai dacă îţi dă aprobarea Marele ŞEF! Dacă intri fără ţidulă, te opreşte ameninţîndu-te cu „bastonul de mareşal (care există în raniţa fiecărui soldat!“ – Napoleon dixit): Hände hoh! Ausweis-ul! Altfel, uuuş!, de la A.O.Ş.! (Vezi, alăturat, model de ausweis.) Asta-i singura explicaţie cît de cît „raţională“, deşi cam ininteligibilă.

„Este interzis să se interzică!“

În timpul marilor demonstraţii studenţeşti din luna mai 1968, iniţiate şi manevrate de C.I.A. ca să compromită Franţa şi care au determinat, în final, retragerea generalului Charles de Gaulle de la conducerea statului, au apărut pe ziduri cunoscutele mai tîrziu graffiti, dintre care a rămas faimos sloganul „Este interzis să se interzică!“ Paradoxul conţinut în această lozincă militantă este atît de puternic încît se interzice pe sine, este autodevorator, ceea ce ne aminteşte de paradoxul lui Epimenide, numit şi „paradoxul mincinosului“. Dar, vedeţi, şi în A.O.Ş.R. se născocesc paradoxuri, căci crearea de invenţii intră în „fişa postului“ acestei instituţii.

Revenind la „oile noastre“, circulara este niţel ilegală măcar pentru faptul că nu este înregistrată la registratura A.O.Ş.R., ca să devină întrutotul act oficial, ci are scrisă, cu pixul, doar menţiunea „01/18.01.2010“; de unde „01“: din agenda telefonică a preşedintelui A.O.Ş.R.? Mister Mare… Dar, interdicţia accesului publicului este, de jure, pe deplin ilegală, iar, de facto, frizează absurdul, fiindcă procurarea respectivei aprobări devine imposibilă: nu poţi accede la cele două secretare – la „domna (sic) Pasvantu, de la nivelul Prezidiului A.O.Ş.R.“, sau măcar la cea comună, pentru „salariaţii instituţiei“ – deoarece nu ai obţinută, în prealabil, aprobarea „Conducătorului“! Adică, eşti lovit în moalele capului cu această contradicţie birocratică, dură ca o bîtă: nu poţi intra în A.O.Ş.R. ca să ajungi la secretare fiindcă nu ai aprobarea anterioară a Marelui ŞEF, iar ca să obţii înaltissima sa aprobare, trebuie să treci, iniţial, totuşi, pe la secretare, ceea ce nu se poate fiindcă nu ai, în prealabil, aprobarea ŞEFULUI! Şi uite-aşa ne învîrtim într-un cerc vicios, care cerc se numeşte, în termeni academici, paradox – situaţie redată inclusiv prin reproşul neacademic şi cam populăros, dar, totuşi, esoteric „Te învîrţi ca un koy într-o căldare!“ Vedeţi profundele valenţe „creatoare“ care zac neştiute la A.O.Ş.R. şi care trebuie răspîndite k kartofu-n Europa de Vest?! Căci nu este la îndemîna oricui să meşterească un asemenea paradox! Nu, cineva trebuie să fie mAre Om de Ştiinţă ca să fie în stare să dea o directivă inextricabilă, în care îşi dă cu „stîngu-n dreptul“! Fără îndoială că, prin acest paradox, generalu’ Cândea va intra, dacă nu în Antologia Mondială a Paradoxurilor – ca Epimenide –, atunci măcar în Cartea Recordurilor, Guiness Book, ca găina lu’ Cristoiu, care a fătat pui vii!

În al doilea rînd, interdicţia accesului liber şi neîngrădit este ilegală, deoarece, conform art. 1 alin.3 (2) al Legii nr. 31/2007 privind reorganizarea şi funcţionarea A.O.Ş.R. (modificată ulterior prin Legea nr. 296/2007 şi Legea nr. 241/2009) şi, implicit, art. 1 alin. (3) al Statutului ei, A.O.Ş.R. „este instituţie de interes public (…)“. Adică este plătită din bugetul statului, adică din banii noştri, ai tuturor – aşa cum prevăd, textual şi clar, § 4 al Legii 296/2007  şi § 2 al Legii 241/2009 – şi nimeni – nici măcar Marele Şef al Marelui Prezidiu al A.O.Ş.R., „General (r) Prof.  Univ. Dr. Vasile Cândea“! – nu poate interzice sau restricţiona accesul public în instituţie!

Dar, iată!, interdicţia inextricabilă – a opta minune a Lumii! – s-a produs în mod implacabil, subminînd însuşi scopul A.O.Ş.R., care este stipulat în art. 3 alin. (1) din Statutul ei: „Atribuţiile principale ale AOSR sunt: conceperea, promovarea, dezvoltarea, sprijinirea şi protejarea ştiinţei sub toate formele, acţiunile şi metodele directe, indirecte sau adiacente (…)“. Or, expresia „sub toate formele, acţiunile… etc.“ obligă, dimpotrivă, la permiterea accesului public neîngrădit în A.O.Ş.R., inclusiv la bibliotecă: de exemplu, vreţi să citiţi „opera de mare valoare ştiinţifică“ a preşedintelui A.O.Ş.R. şi vreţi să mergeţi la biblioteca A.O.Ş.R. – fiindcă, aşa cum stipulează art. 9 alin. (5) al Statutului ei, are şi bibliotecă. Dar – „Hooo! Stai că trag! Hands up! Mîinile sus!“, că nu se poate: ca să afli ştiinţa pe care a produs-o pînă acum generalul (retr.) Vasile Cândea, trebuie să îţi dea inevitabila sa aprobare de acces, fără de care nu te poţi apropia de el. Culmea ştiinţei şi răspîndirii ei imperioase prin aceste „metode directe, indirecte“, ilogice şi hiper-giroscopice; acest ultim concept este caracterizarea sintetică şi academică a faptului că vizitatorii-titirez se „învîrt, la nesfîrşit,… într-o căldare“, fără să obţină, totuşi, permisiunea de intrare!

Există comori ascunse şi la A.O.Ş.R.?!

Lema 1. Faţă de această încălcare gravă inclusiv a propriei legi de funcţionare, propunem, în preliminarii, teoria plauzibilă – care este derivata a doua din Marea Teorie-Standard a Conspiraţiei – cum că, prin respectiva interdicţie, generalu’ Vasile Cândea nu vrea să dezvolte ştiinţa, să-i răspîndească prestigiul etc., ci, dimpotrivă, vrea să ermetizeze instituţia fiindcă se teme de ceva, de cineva, vrea să ascundă ceva! Ceva comori materiale, medalii, incunabule, diamantul care taie gheaţa, fosile umane din precambrian sau degetul mijlociu al lui Einstein? NU, nu e cazul, fiindcă astea se păstrează, acum, la bancă. Sau, cumva, „luminiţa de la capătul tunelului“, poate chiar flacăra violetă invizibilă, dar făcătoare de preşedinte de ţară şi, concomitent, demolatoare de preşedinte de partid?! Sau, poate, păzeşte date despre Istoria impenetrabilă a Dacilor, panaceul contra SIDA, vaccinul sigur-şi-de-necontestat contra gripei porceşti, leacul de alungare definitivă a prostiei omeneşti etc.?! Sau are ceva idei măreţe şi creţe privind ieşirea din criza economico-financiară, pentru care idei vrea să ceară, la schimb, guvernului Boc IV drepturi de autor?! Nici astea, fiindcă, dacă le-ar avea – cum îl obligă art. 5 alin. (1) al Statutului A.O.Ş.R., care spune că „A.O.Ş.R. reuneşte personalităţi ştiinţifice reprezentative, cu o înaltă ţinută spirituală şi morală, care s-au distins prin rezultatele muncii depuse, inclusiv în ceea ce priveşte dezvoltarea şi promovarea…“ etc., deci, implicit, dezvoltarea economiei, căci de aici statul strînge, cu greu, banii din care-şi suge partea A.O.Ş.R., ca caracatiţa, în contul său bancar –, dacă, zic, ar avea respectivele idei, atunci, evident, şi le-ar vinde repede cu mare profit, chiar aşa impozitate cum le vrea guvernul, ţinînd cont că guvernările postdecembriste ne-au băgat pîn-la gît în kkt – cum se spune pe unele posturi TV, ceea ce în termeni latineşti şi academici se zice cloaca maxima (doar e vorba de A.O.Ş.R.!)!

Deontologia cercetării ştiinţifice a problemei ne obligă să analizăm şi circulara anterioară, nr. 22/05.01.2010, care, în penultimul alineat, impune sentenţios şi cu iz penal: „Nu se dă nici o referire, sub nici o formă, nimănui din afara instituţiei despre activitatea academiei decît cu acordul şefului ierarhic superior şi, după caz, [al] conducerii academiei“ (sic). Măi să fie! O asemenea interdicţie categorică nu există decît la S.R.I., S.I.E., F.S.B., MI6, la C.I.A., F.B.I. şi, mai ales, la N.S.A. (National Security Agency – NSA/CSS), despre care James Bamford spune că era supranumită „Agenţia care nu există“. Dar aici nu e vorba despre o instituţie care strînge, păzeşte, gestionează şi valorifică mari comori informative şi informaţionale, secrete mari, mici şi mititele – conform dictonului „Informaţia înseamnă Putere!“ –, ci de una cu pretenţii deja legiferate de „utilitate publică“, deci fără secrete: A.O.Ş.R. – care, e-adevărat, nici ea nu există în conştiinţa publică. Această interdicţie ameninţătoare a preşedintelui A.O.Ş.R. încalcă inclusiv alte trei legi: Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi, în mod special, art. 3 lit. (i) al Legii nr. 7/2004 privind codul de conduită a funcţionarilor publici şi art. 3 lit. (h) al Legii nr. 477/2004 privind codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, articole care impun, expressis verbis, „deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor“ (s.n. – V.I.Z.). În plus, Legea nr. 544/2001 şi Legea nr. 7/2004 prevăd, în art. 9 alin. (3), că „angajaţii contractuali/funcţionarii publici pot participa la activităţi sau dezbateri publice, avînd obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea“.

Lema 2. Clar şi cuprinzător: angajaţii/funcţionarii publici pot vorbi cu oricine despre orice se întîmplă în instituţia lor cu condiţia respectării articolului 7 al celor două legi sus-menţionate, precum şi a legilor conexe. Corolar 1. Asta înseamnă, totodată, că au obligaţia morală şi legală să denunţe automat şi cu celeritate autorităţilor competente abuzurile şi ilegalităţile comise de unii angajaţi ai instituţiei, oriunde ar fi ei situaţi pe scara ierarhică: de la măturătoare la Marii Şefi! Consecinţă. Dacă angajaţii/funcţionarii oneşti, demni şi corecţi nu denunţă prompt abuzurile şi ilegalităţile de care ştiu (şi la A.O.Ş.R. trebuie să ştii totul, inclusiv unde se pune sau nu se pune virgula!), atunci devin şi ei pasibili de pedeapsă, inclusiv penală, pentru complicitate prin tăinuire! Circulara 22 este plină şi de alte idioţenii, asupra cărora vom reveni în episodul următor.

Zbaterea între conştient şi inconştient

Întîiul Semnatar al circularei 22/05.01.2010 este tot „Gen.prof.univ.dr. Vasile Cândea“ (sic – vezi facsimilele 2 şi 3, cu paginile 1 şi 3). Or, ca mAre Om de Ştiinţă şi ca preşedinte al A.O.Ş.R. care este, cunoaşte cu siguranţă, „ŞTIE“, con-ştie, deci este conştient de aceste prevederi legale clare şi imperative; aşadar, prin emiterea interdicţiilor sale ilegale, generalu’ cu opt stele pe umeri Vasile Cândea le încalcă deliberat! Şi asta o face pentru că are un motiv foarte întemeiat, de vreme ce îşi permite cu trufie, cu profund dispreţ, comiterea acestor ilegalităţi: vrea să nu afle alţii despre ceea ce se cloceşte în A.O.Ş.R.! De ce se teme, de cine-i e frică preşedintelui A.O.Ş.R. atît de tare încît interzice atît accesul publicului dornic să înfulece ştiinţă, cît şi salariaţilor instituţiei să se laude (aşa a apărut Magna cum Laudae!) sau să vorbească măcar în şoaptă altora, din afară, „despre activitatea academiei“? Spunem „în şoaptă“, pentru că nu este exclus ca unii angajaţi să fi adaptat calificativul Magna cum Laudae la realitatea A.O.Ş.R. şi să-l fi transformat, cine ştie, în Magna cum Fraudae!

Corolar 2. Problema are un iz obscur şi cam pestilenţial, dar ne străduim s-o descîlcim cu acribie ştiinţifică şi stoicism, deopotrivă. Oricum, însă, absolut normal şi dezirabil este, dimpotrivă, să comunici şi altora marile realizări ştiinţifice, doar te mîndreşti cu activitatea instituţiei în care lucrezi, mai ales a unei academii, nu?! E cineva de la Academia de Studii Economice, de la Academia de Sport, Academia Medicală, Academia Mămicilor etc. care nu se mîndreşte cu activitatea de acolo? Conform unei minimale politici de marketing, toţi se întrec în a populariza succesele, meritele, valoarea şi prestigiul instituţiei lor.

Lema 3. Dar, A.O.Ş.R. este pe invers. După cum se pare, aici se muşamalizează totul! În ce constă skeleton in the closet – „scheletul din debara“, cum zic americanii – pe care preşedintele A.O.Ş.R. vrea să-l tăinuiască atît de mult încît dă interdicţii ilegale? S-au comis, cumva, acolo păcate grave, fraude, hărţuiri psihice, sexuale, intelectuale, există ceva boli lumeşti?! E posibil, căci astea sunt condamnabile sau măcar ruşinoase şi trebuie acoperite, dacă nu cu pămînt, ca pisica, atunci cu hîrtii-circulare. Asta-i singura explicaţie plauzibilă a interdicţiilor aberate. Ipoteză. Ar trebui, totuşi, să concedem că, în această epocă de proliferare vertiginoasă a terorismului de toate tipurile pe care le ştim şi încă altele pe deasupra, pe care nu le ştim, această interdicţie imposibil de realizat ar avea, cît de cît, o noimă. Ca atare, punîndu-şi în aplicare fondurile materiale şi intelighenţia de care dispune, A.O.Ş.R. ar putea confecţiona, la acordarea acceptului, un ausweis-card cu care să-i vadă faţa vizitatorului pe monitor, ca nu cumva unii să arate ca în permisul alăturat şi care ar putea să mănînce cărţile sau chiar să se sperie de faţa unor funcţionare netelegenice. (Notă. Aici va intra şi ausweis-ul struţului.)

Oricum, în urma unor sancţiuni administrative confecţionate de conducerea A.O.Ş.R. contra unei salariate, aceasta şi-a adus, în 24 febr. 2010, avocatul angajat să o apere în faţa Comisiei de disciplină, dar acesta nu a fost primit, iar jurista A.O.Ş.R. şi şefa de personal l-au întrebat „cu a cui aprobare a intrat sediul A.O.Ş.R.“! Quod erat demonstrandum!

Identitatea stilului antiliterar

la generalu’ Cândea şi la poliţistu’ Pristanda

Se zice că, impresionat de personalitatea vijelioasă şi grandioasă a generalului Bonaparte, Hegel a exclamat în faţa studenţilor, pe cînd Napoleon intra în Berlin: „Iată Spiritul Absolut călare!“ Tot ca semn de profundă admiraţie, marele compozitor german Ludwig van Beethoven îi dedicase lui Bonaparte Simfonia a 3-a, „Eroica“. Dar după ce Napoleon s-a autoproclamat Împărat şi, luîndu-şi, ostentativ, coroana din mîna papei, şi-a pus-o singur pe cap, Beethoven, dezamăgit, şi-a modificat dedicaţia scrisă pe prima pagină şi a rostit supărat: „Să fii Bonaparte şi să te faci Împărat! Ce degradare!“

Acestea mi-au trecut prin minte, ca un glonţ, cînd am mai aflat de ultima circulară, nr. 130/21.01.2010, referitoare la unele probleme „organizatorice“, în care, printre altele – ţineţi-vă firea, să nu muriţi de rîs! –, scrie: „Orele suplimentare efectuate se compensează cu ore libere corespunzătoare şi nu pot fi renumerate“ (s.n. – V.I.Z.). Fireşte, şi Marea Circulară nr. 130 este semnată tot de „Gen. (r) prof. univ. dr. Vasile CÂNDEA“ (facsimil 4). Aşa că, deja, am descoperit primul păcat camuflat cu străşnicie: Marele Preşedinte al Prezidiului A.O.Ş.R, în trufia sa incomensurabilă, semnează ca primarul din Răscrăcănaţii din Deal, unde, fireşte, opera lui Caragiale nu a ajuns şi, de aceea, despre faimosul poliţist-detectiv Pristanda, care număra aceleaşi steaguri de două-trei ori, încă nu se ştie. Căci ştiinţa e grea, iar ştiinţa conducerii este şi mai grea! De aceea avem atîţia neaveniţi, diletanţi şi imbecili la conducere, care fac din ignoranţă o virtute. Oricum, Si parva licet componere magnis – cum ne previne Vergilius, putem să-l parafrazăm, oarecum ruşinaţi, pe Beethoven: «Să fii „Preşedintele A.O.Ş.R., Gen. (r) Prof. Univ. Dr. Vasile CÂNDEA“ şi să te etalezi ca poliţistul Pristanda! Ruşiniiicăăăă!» Parafraza este cam prolixă, dar asta-i titulatura folosită pe circulare şi pe site şi nu o putem modifica, fiindcă ar însemna să-i diminuăm funcţiile sau chiar să riscăm să schimbăm sau să scurtăm Scurta Istorie a A.O.Ş.R.!

Cele şapte păcate capitale

Pînă una-alta, am descoperit unul dintre păcatele ascunse cu energie negativă din A.O.Ş.R.: trufia. Şi, se ştie, trufia este primul şi cel mai grav dintre cele şapte păcate capitale (Marcu, 7, 21-22). Apoi, trebuie să observaţi că preşedintele A.O.Ş.R. semnează hîrtiile-circulare doar în duet cu ec. Maria Botezatu, „şefa Serviciului R.U.S.“ – ultima din nomenclatura A.O.Ş.R.! Corolar 3. Asta înseamnă că ceilalţi „membri ai Prezidiului“, din subordinea Înălţimii Sale, se fofilează – pardon!, se derobează – şi-l lasă pe preşedinte, în omnipotenţa sa intelectuală infailibilă, să poarte singur – ca Atlas Pămîntul! – pe umerii săi înstelaţi şi viguroşi de general (în retragere) greaua răspundere a conducerii instituţiei. Ba, mai rău, am putea presupune şi că preşedintele A.O.Ş.R. este lacom de putere – iar lăcomia este, şi ea, unul dintre cele şapte păcate capitale (Matei, 6, 31-33)! – şi nu vrea să o împartă (puterea, nu lăcomia) cu ceilalţi iluminaţi membri ai Prezidiului prin delegarea prerogativelor conducerii.

Grea şi ingrată treabă! Ceea ce explică şi de ce încă nu a avut timp să afle despre isprăvile jandarmului Pristanda, îndeosebi de renumărare a steagurilor, ca să îşi mărească şi el „renumeraţia mică, după buget…“! Aaa! Asta-i explicaţia: faptul că număra de mai multe ori – adică re-număra – drapelele l-a făcut să se plîngă lu’ conu’ Fănică de „renumeraţia mică“. Dăştept mare Pristanda ăsta: inferenţa logică imediată pe care o face de la „renumărare“ la „renumeraţie“ aproape că îl transformă, subit şi avant la lettre, în mAre Om de Ştiinţă sau, măcar, într-un mic logician! Or, hîrtiile-circulare cu care se încearcă ascunderea realităţii sunt semnate la vîrf de Marele Preşedinte al Prezidiului A.O.Ş.R., iar la baza ierarhiei doar de „ec. Maria Botezatu“, care, fiind doar „ec.“ şi nu „om de ştiinţă“, înseamnă că este un fel de contabilă; iar ca contabilă se ocupă cu numărarea şi renumărarea. De aici, renumeraţia pe care o stipulează în circulara respectivă, cu siguranţa „prostului senin“. Pentru că semnatarii ei au „învăţat“ gramatica doar în clasa a VII-a, iar piesa O scrisoare pierdută nu au citit-o, fiindcă ştiinţa literaturii ţine de Academia Română şi nu de A.O.Ş.R.!

Lema 4. Dar, poate, din nepăsare, moliciune (eufemistic pentru neputinţă, nevolnicie), indolenţă – adică, popular zis, din lene, lenea fiind un altul dintre cele şapte păcate capitale (Matei, 25, 26, 30)! –, nu se mai ocupă de conducerea A.O.Ş.R. şi îi lasă pe ceilalţi să-i bage hîrtiile sub nas, pe care le semnează, cum se vede, „ca primaru’“, fără să ştie ce conţin, fără să-şi dea seama ce consecinţe au deciziile sale şi, de aceea, „îşi dă cu firma-n cap“! Dar, dacă îi este lene sau este excedat de funcţia de conducere, de mare răspundere, de ce, atunci, nu s-a retras în liniştea pensiei pe care o bine-merita de la ţară?! Aici se iţeşte faţa hîdă a celui de-al doilea, ca gravitate, păcat capital: iubirea de arginţi (Marcu, 7, 22; I Timotei, 6, 10). Adică vrea şi pensia de general (încasată pînă în dec. 2009) şi leafa barosană de preşedinte al A.O.Ş.R., funcţie care este „retribuită la nivel de membru al Guvernului“ – după cum stipulează § 11 alin.  (2³) al Legii 296/2007. Sau, poate, este invidios, pizmaş pe alţii, care sunt capabili să îl înlocuiască şi ţine morţiş la scaunul său? Însă pizma este al patrulea dintre cele şapte păcate capitale (Marcu, 7, 21; Iacov, 3, 16). Şi ar mai fi o presupunere: poate e mînios pe unii anume şi nu vrea să-i lase doar pe ei să intre în A.O.Ş.R., interdicţia fiind abscons şi pervers selectivă şi, deci, îndreptată exclusiv contra acestora (sau numai unuia!). Dar mînia este un altul dintre cele şapte păcate capitale (Matei, 5, 22): la mînie, omul face prostii mari, ia chiar decizii absolut aberante şi dăunătoare pentru sine şi pentru alţii, iar Marele Preşedinte al Prezidiului A.O.Ş.R. este şi el om şi, orişicîtuşi de puţin, contează enorm de mult atît din punct de vedere, cît şi al conţinutului, mai întîi prin însuşi faptul şi, apoi, din cauza lui!

Şulfării manageriale şi politice

            Ipoteza esenţială. Ipoteza de lucru esenţială se impune inebranlabil: dacă eşti „PREŞEDINTELE A.O.Ş.R., Gen. (r) prof. etc.“ şi emiţi şi semnezi cu maximă trufie şi cu deplină ignorare şi încălcare a legilor aceste dispoziţii ilegale şi aberante, atunci este posibil să fii, în realitate, imbecil, incompetent, nevolnic sau lacom de putere sau pizmaş, sau lacom de arginţi sau mînios sau leneş sau marionetă, sau trufaş sau chiar să te crezi mai presus de lege –  ori, cazul cel mai grav, deşi nu cu prea mult, cîte puţin din toate la un loc, simultan sau prin combinări de 11 elemente luate cîte două sau cîte trei, cîte patru etc.?! Oricare ar fi combinaţia posibilă de elemente, cîteva dintre consecinţele malefice ale ei au fost relevate mai sus, iar alele vor fi dezvăluite în viitor.

Dar, întrucît este prof. univ., dr., general (r.) cu patru stele şi preşedintele A.O.Ş.R. – şi, deci, este ales şi susţinut de peste 200 (două sute!) de alţi prof.-univ.-doctori în cele mai diverse ştiinţe –, nu putem afirma că ar fi ageamiu, neştiutor, incapabil, imoral etc. (căci i-am acorda inclusiv circumstanţe atenuante!), ci, dimpotrivă, adică, din premisele teoretice, trebuie considerat că ar fi omnipotent, omniscient şi incoruptibil, de o moralitate ireproşabilă!

Corolar 5. Concluzia finală ineluctabilă: pentru circularele ilegale promulgate este, din punct de vedere juridic, pe deplin vinovat şi reprehensibil! Cît despre competenţă managerială autentică şi rectitudine morală, nu mai poate fi vorba. De aceea, ilegalităţile comise îl descalifică deplin şi iremediabil pe preşedintele A.O.Ş.R.! Adunarea generală a A.O.Ş.R., care se va ţine pe 11 martie a.c., trebuie să-l demită.

Probabil, ar mai putea cîştiga un mandat, căci ar mai fi posibile cîteva şmecherii de ariegardă: să-i dea afară pe nătărăul şi pe toantele care i-au confecţionat şi băgat sub nas respectivele circulare şi alte asemenea decizii-făcături, precum şi, fireşte, să ia alte cîteva măsuri de „repliere tactică în adîncimea teritoriului“ – cum voroveşte strategia militară. Se pare că, totuşi, cu ultimele sale resurse energetice de „semănător“ al ştiinţei, şi-a dat seama de clinciul în care l-au băgat „consilierii“ săi netrebnici şi vrea să apeleze la un fel de captatio benevolentiae, văzută ca viitoare proptea sau, mai degrabă, ca harponul cu care să-l agaţe pe d-l Traian Băsescu: vrea să-l declare „membru de onoare“ al A.O.Ş.R., ca să se asigure că-i va mai da fonduri de la „bugetul consolidat al statului“ – buget care este „pe ducă“ şi, de aceea, îi „pregăteşte de ducă“ pe pensionari, ca să supravieţuiască sinecuriştii!

Dar, este posibilă şi o altă explicaţie: preşedintele A.O.Ş.R. şi membrii „prezidiului A.O.Ş.R.“ au interpretat în mod acut personal sloganul „De ce le e frică nu scapă!“ Este posibil ca preşedintele ţării să-şi făcut sloganul din respectiva zicală, care se bazează pe versetul biblic „…Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“ (Matei, 10, 26). Şi, cum am demonstrat aici, circularele generalului Cândea atestă că lui îi este frică de ceva, ascunde realitatea şi vrea să scape nepedepsit, sub scutul prezidenţial. Culmea obrăzniciei acestui demers de marketing politic rezidă în faptul că unul dintre „membrii prezidiului A.O.Ş.R.“ – ajuns vicepreşedinte în mod ilegal – este „masonul de aur“ Ion Basgan, care, acum trei ani, afirmase arogant că „preşedintele Băsescu a dovedit lipsă de caracter“. „Uite cine vorbeşte!“

Să vedem dacă preşedintele ţării îşi va încălca promisiunile politicii sale de înlăturare a privilegiilor, a risipei şi a salariilor nesimţite, dacă se va lăsa agăţat de ancora aruncată fariseic de „prezidiul A.O.Ş.R.“ şi se va lăsa cumpărat, „în viu“, cu o sinecură de o mie lei/lunar, o medalie de aur (suflat) şi o diplomă de carton, diplomă cu care îşi va „repera“ caracterul, acoperindu-şi lipsa clamată public de Ion Basgan – deşi ăstuia i se potriveşte, întrutotul, proverbul „Vede paiul din ochiul altuia, dar nu bîrna din ochiul său!“

Minima moralia ne obligă să continuăm cercetarea ştiinţifică asupra fenomenului A.O.Ş.R. Urmăriţi episoadele următoare, „fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi“!

24 februarie 2010, Întîia şi a doua aflare a Capului Mergătorului Înainte şi a Botezătorului Ioan.

Popularity: 9% [?]

Scrisoare deschisa
Domnului Traian BASESCU,
PRESEDINTELE ROMANIEI,

Nu suntem un popor de manelisti domnule Presedinte Traian Basescu

Stimate domnule Presedinte,

Daca afirmatia Dvs. cum ca „la 99% dintre romani le plac manelele” se bazeaza pe studii sociologice sau pe notele informative ale serviciilor secrete atunci inclin sa va dau dreptate in fata evidentei. Daca insa aceasta afirmatie reprezinta opinia institutiei pe care o reprezentati atunci consider aceasta afirmatie ca fiind una total iresponsabila si ridicola.

Constat cu stupefactie, urmare declaratiilor si actiunilor Dvs. din ultimul timp, faptul ca depuneti eforturi sustinute pentru a ne convinge pe noi toti romanii, dar si opinia publica internationala, de faptul ca suntem un popor de tigani si de manelisti. Ca presedinte al Romaniei v-ati afisat la tot felul de petreceri tiganesti, v-ati imbracat sotia in haine de piranda, ati beneficiat in campania electorala de sustinerea energica a mai multor manelisti si chiar v-ati inrudit cu un cunoscut interlop, mare cap al mafiei tiganesti. Ma intreb daca toate acestea se datoreaza voturilor pe care le-ati primit in campania electorala si pentru care simtiti nevoia sa rasplatiti anumite persoane sau dumneavoastra chiar vreti sa ne manelizati pe toti.

Nu suntem un popor de manelisti domnule Basescu! Mai exista inca romani, mai multi decat credeti, carora nu le plac manelele. Nu ascultam manele, nu cumparam manele si nu ne plac manelistii, domnule presedinte. Nu ne plac manelistii agramati, nu ne plac tiganii care arunca sute de mii de euro la nunti si botezuri si apoi urla ca sunt discriminati, nu ne plac tiganii care fura, nu ne plac tiganii care cersesc, nu ne plac telenovelele si revelioanele cu tigani.

Pe fondul zecilor de articole din mass-media internationala in care suntem catalogati ca fiind un popor de tigani, de cersetori si hoti, Dvs. alegeti sa fiti foarte vocal in ceea ce priveste afinitatea noastra, a poporului roman, cu maneaua tiganeasca. Unde erati domnule presedinte atunci cand noi romanii eram comparati cu niste ciori in Elvetia, in februarie anul trecut?

Poate ca mass-media a preluat in mod eronat afirmatiile dumneavoastra cum ca „la 99% dintre romani le plac manelele”. Poate ca Dvs. va refereati la faptul ca la 99% dintre membrii PD-L le plac manelele. Poate ca manelele sunt apreciate in cercul Dvs. de prieteni si cunostinte domnule presedinte. Slava Domnului mai sunt romani care mai asculta inca Grigore Lese sau Gheorghe Zamfir, care mai viziteaza un muzeu, mai citesc o poezie sau merg la opera!

Dan Tanasa
23 februarie 2010
Madrid, Spania

Altermedia, 23 februarie 2010

Popularity: 5% [?]

”Lipsa de libertate nu deranja pe nimeni”

 Autor: Cornel Cotutiu

         Mi-a fost dat să aud așa ceva din partea unui intelectual; dar nu oricare, ci persoană care asudă de mulți ani în mass-media românească.

        Această enormitate, rostită lucid și fără nici o picătură de euforie bachică, mi-a provocat o atitudine pe care nu mi-o credeam: m-am ridicat din sala unde ne aflam, prieteni, cunoștințe, și am ieșit, nu înainte de a-i cere insului să repete propoziția (din titlu) și de a o motiva. Prima dată crezusem că glumește. Nu, nu glumea.

         Îl cunosc de zeci de ani. Era, în anii antedecembriști, genul acela de protestatar persuasiv, prin luciditate, locvacitate și ironie; e drept că opina nu în public, ci între amici. Reacționam toți cu acel ha-ha! admirativ care ar fi vrut să însemne: Domnule, ai zis ca și cum aș fi zis-o eu.

         Mai apoi, a făcut câteva gesturi frumoase, pentru mine. Dar acum recunoștința  nu poate fi un imbold pentru iertare și uitare.

         Și, iată,  după 20 de ani postdecembriști, de viață  contorsionată în acest spațiu românesc, aud de la el, bun prieten, afirmația de mai sus. Sunt în ea patru cuvinte importante: ”lipsă”, ”libertate”, ” nu deranja” și ”nimeni”. Desigur că, fără vocabula ”libertate” celelalte ar fi fost niște cuvinte banale. Dar, adunate în enunțul din titlu, ele devin consternante.

         Repet, crezusem că glumește; nu glumea. Și oricîte argumente a încercat să aducă pentru această afirmație iresponsabilă, mi-am dat seama că ele nu justifică atât o stare de fapt – trăită de noi, în România,  o jumătate de secol, după cortina de fier – ci, mai degrabă, starea lui mintală (cum ar fi zis Moromete în poiana lui Iocan). Acum, căutând retroactiv, gesturi și fapte, mi-am dat seama că, până în anii 90, el, de fapt, chiar a dus-o bine și a putut să joace piesa ”De-a rebelul” cu voie de la poliție (vorba lui Caragiale). Problema e că o asemenea judecată asupra trecutului antedecembrist nu e singulară. Și nu e vorba aici de ”un caz” (nici măcar de nostalgie), ci de o lejeritate a opiniei, o dezinvoltură nerușinată în a face judecăți de valoare de către o categorie de inși din societatea românească, nederanjați atunci de lipsa de libertate a cuvântului și care acum, lucid ori maladiv, își dau arama pe față.

         Nu mă îndoiesc că, dacă ar fi să-mi dea o replică la spunerile mele de mai sus, ar face-o din postura omului care știe tot, care emite enunțuri definitive, care conchide fără drept de replică. Recunoașteți: e încă un argument medical pentru un diagnostic indubitabil.

         Mai e ceva, un ”ceva” adânc și trist, ce poate fi întâlnit pe toate meridianele și care nu ține de condiția socio-politică a individului, nici de cea etnică, ci de caracterul lui și puterea lui morală. Petre Pandrea afirma în fascinanta lui carte ”Pomul vieții” că prieteni nu avem decât în copilărie și la vârsta senectuții. Însă nu  puțini dintre noi ajungem să-i dăm mai degrabă dreptate lui Cicero:

        ”Nihil difficilius esse quam amicitiam usque ad extremum vitae permanere.” (Nimic nu este mai greu decât ca prietenia să dureze până la sfârșitul vieții).

        Or, într-o țară bolnavă socio-moral, cum este a noastră, spunerea marelui latin capătă dramatic de multe confirmări.

                                                                            Cornel COTUȚIU

Popularity: 3% [?]

Replica la “Ceausescu a fost un idiot dezaxat”

Autor: Gheorghe Tanasescu

Ti-am mai vazut chipul în ziarul România Libera, domnule Cristian Ghinea, dar nu te-am citit pâna la editia on-line din 10 feb. 2010 în care, sub titlul, politicos si elegant, “Ceausescu a fost un idiot dezaxat” torni pe gâtul imprudentului cititor acel ghiveci de idei, opinii, libertati, principii si acuze, toate într’un ambalaj de mahala, din care nu am înteles decât ca esti un personaj (mult spus), ori insuficient pregatit pentru ziaristica, ori esti educat într’o cultura din afara spatiului mioritic. Ca un Don Quijote de canal îi provoci la un proces pe membrii familiei Ceausescu pentru a se stabili, prin tribunal, ce primeaza, libertatea de exprimare sau dreptul unui dictator de a nu fi ofensat. Si dadeai ca exemplu pe ginerele lui Ceausescu care, la Realitatea TV “îndruga prostii despre ce îi spunea Ceausescu lui Kissinger la o întalnire si, ce vizionar se dovedise prostavanul în ce priveste viitorul politicii internationale”. Si, tot asa, ura, prostia, trivialitatea si lipsa totala a bunului simt abunda în articolul susnumit, astfel ca ma opresc în a mai cita din articol si ma ofer sa-i servesc dlui Cristian Ghinea si celor, nu putini, ca el, motivatia pentru care ar trebui, neântîrziat, sa retracteze si sa ceara scuze celor ce au fost tinta imundelor sale atacuri. Stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 apr. 1968 consemneaza propunerea lui N. Ceausescu de destituire din CC a lui Alexandru Draghici si numirea, în locul lui, a lui Ion Iliescu. Ce ironie a soartei, Ceausescu a promovat, ca membru plin în CC al PCR, pe propriul sau calau, Ion Iliescu, care, douazeci de ani mai tarziu, avea sa-l casapeasca. Da, ati citit bine, spre satisfactia crudului jurnalist, Ceausestii au fost casapiti, dupa cum a declarat Cerasela Birjac, garda de corp a lui Gelu Voican Voiculescu, martor la înmormântarea dictatorilor: “Cei doi au fost torturati înainte de a muri. Vroiau sa afle numele de conturi”. “Picioarele lui erau negre si pareau rupte. Elena, foarte frumoasa, în ciuda ranii de pe partea stânga a capului. Piciorul drept scos din articulatie, fiind întors nefiresc. Nu a reusit sa-i puna decât un pantof”. Ai parinti, ai copii, crudule ziarist? Cerasela Birjac a mai spus ca a vazut executia Ceausestilor la televizor în casa lui Ion Iliescu unde avea sarcina sa o apere pe Nina Iliescu. Probabil, sotul ei era plecat spre emanare. I-as fi recunoscator ziaristului daca s’ar interesa si m’ar lamuri, de cine sa o apere si, mai ales, de ce sotia unui director de editura avea nevoie de protectie militara? Cumva, pentru ca fosta domnisoara Bercovici a studiat cinci ani la Moscova? Eu nu stiu, doar întreb. Este foarte adevarat ca Ceausescu a facut multe greseli, unele chiar catastrofale, pe care, ziaristul nostru, fiind prea tânar, nu le-a apucat, greseli pe care, daca le-ar fi cunoscut, i-ar fi servit drept argumente solide la libertatea de a afirma ca Ceausescu a fost un idiot dezaxat. Eu, mult mai în vârsta, îmi amintesc de faimoasa Declaratie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964, în care, conducerea de partid si de stat îsi afirma independenta fata de Moscova, potrivit principiilor, devenite strategie politica: “neamestecul în treburile interne”, “suveranitatea nationala”, “colaborare pe baza avantajului reciproc”. Ei, bine, în prelucrarea Declaratiei din aprilie ‘64, la Timisoara, Nicolae Ceausescu, dezaxat cum era, a împietrit asistenta, a smuls strigate de bucurie si ovatii, când a spus: “Sunt în sala o serie de tovarasi care au terminat studiile in URSS. Multi dintre voi ati venit acasa cu sotii aduse din Uniunea Sovietica. Atentionez pe toata lumea ca vom pune capat agenturii KGB în România si de astazi orice abatere de acest fel va fi sanctionata de Tribunalul Militar. De aceea, rog tovarasii amintiti – se stiu ei care, si-i stim si noi-, ca în termen de doua luni sotiile lor aduse din URSS sa ceara cetatenia româna pentru ca sa se supuna legilor noastre. De altfel, tin sa va comunic faptul ca am cerut si tovarasului Hrusciov, în mod oficial, sa-si retraga agentii infiltrati în aparatul central al partidului si în guvern pentru ca altfel, îi arestam si pedepsim conform legilor noastre”. (extras din articolul “studii la Moscova, la pachet cu neveste agente KGB” semnat de Virgil Lazar, EZ on line din 30 oct. 2004)
In sept. 1965 Nicolae Ceausescu a dat un nou test de idiotenie si dezaxare când, împreuna cu Ion Gheorghe Maurer, a solicitat si sustinut la Moscova, restituirea celor 93 de tone de aur date spre pastrare în timpul Primului Razboi Mondial, eveniment despre care, stenogramele oficiale (arhiva CC al PCR, fond Cancelarie, dosar 124/1965) consemneaza un schimb taios de replici între Maurer, Ceausescu, Brejnev si Kosighin. Dupa sustinerea lui Brejnev care a considerat problema tezaurului drept o întelegere între doua guverne (regal si tarist) rasturnate de la putere si a conditionat restituirea de necesitate a unor decontari privind imensele pagube provocate de cel de-al doilea razboi mondial, Nicolae Ceausescu a transat problema dupa cum l-a taiat capul sau de prostanac, sustinând: “In hotarârea Consiliului Comisarilor Poporului din 1918 se spune asa: <Consiliul Comisarilor Poporului hotaraste: Fondul de aur al României care se pastreaza la Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia româna. Partea Sovietica îsi asuma raspunderea pentru pastrarea acestui fond si îl va preda în mâinile poporului român>. Deci aici nu este vorba numai de o întelegere între doua guverne care au fost rasturnate de revolutie. Aici este vorba si de un angajament public al Puterii Sovietice. . . . Trebuie sa va spunem deschis ca nu putem împartasi considerentele expuse de tovarasul Brejnev. Vreau sa va spun un lucru, tovarasi. In anul 1939, guvernul polonez al lui Beck a depus tezaurul spre pastrare în România. Atunci am avut un guvern regal. Tezaurul depus a fost pastrat, desi nemtii au cautat sa-l ia, el a fost ascuns, iar în 1948, puterea populara a restituit în întregime întregul fond al tezaurului primit spre pastrare”. (“Ziua” On line/ 24 martie 2007).
Revista “Clipa” din California, în nr. 536/ 7 feb. 2002 prezinta un articol intitulat “Duel mortal Gorbaciov contra Ceausescu” semnat de istoricul profesor Mihai Baleanu, continând unele dezvaluiri senzationale facute de colonelul Antoniade, fost ofiter român de securitate. Acesta, în calitate de aghiotant al Raisei Gorbaciov, în timpul unei vizite la Bucuresti, din vara anului 1989, a fost martorul unor momente semnificative ale cuplului moscovit, dar si a unor replici taioase dintre Gorbaciov si Ceausescu. Dupa întâlnirea de la Malta dintre Gorbaciov si Bush, a fost convocata, la Bucuresti, o conferina la nivel înalt a sefilor statelor componente ale aliantei Tratatului de la Varsovia, ocazie cu care Gorbaciov intentiona sa informeze pe ceilalti sefi de stat comunisti ca URSS va retrage rapid trupele sale din RD Germana, fara însa a divulga ca aceasta fusese stabilita la Malta. Ceausescu, afând câte ceva din cele discutate în mare secret la Malta, a declarat în cercul de apropiati, ca se va împotrivi lui Gorbaciov, propunând ca Tratatul de la Varsovia sa ramâna în vigoare pâna când se va desfiinta si NATO. Gorbaciov, fiind informat prin canalele KGB de opinia lui Ceausescu, cu care nu putea fi de acord, a fixat o întâlnire între patru ochi, în vederea Conferintei de informare la nivel înalt, întâlnire care a esuat tot ca urmarea faptului ca Ceausescu îsi aroga meritele initierii perestroikai, determinându-l pe Gorbaciov sa paraseasca demonstrativ România. Revenind, însotit de Raisa, în ziua premergatoare Conferintei, a cerut o întrevedere privata între sotii Gorbaciov si sotii Ceausescu chiar în seara zilei sosirii la Bucuresti. Din nou, iritat de încapatânarea lui Ceausescu care nu subscria la modul de destindere internationala si instaurarea “comunismului cu fata umana”, Gorbaciov i-a strigat gazdei sale: “Pâna în 24 de ore sa demisionezi. Altfel vei fi nevoit sa o faci fortat. Nu vezi în ce situatie catastrofala ai adus România? Ce se petrece aici e un exemplu negativ pentru socialism!”. Cinci luni mai târziu, la 4 dec.’89, Gorbaciov l-a convocat pe Ceausescu la Kremlin, iar dupa ce a ascultat peroratia si planurile acestuia i-a prezis: “Frumoase planuri, dar nu cred ca vei mai avea timp sa le pui în practica! Este prea târziu!”. Intr’adevar, peste numai trei saptamâni, Nicolae si Elena Ceausescu erau judecati, ciuruiti, mutilati si batjocoriti, în aplauzele poporului.
Ca un postludiu la acest maret spectacol, domnul Ion Iliescu, în anul 2000, la Madrid, anunta, cu emfaza, ca, în urma studiilor de profunzime asupra socialismului, domnul Gorbaciov a ajuns la concluzia ca sistemul totalitar comunist nu poate fi reformat. Sic!
Iar în martie 2007, acelas domn Iliescu punea concluzii pe viata sa: “Am crezut de tânar în ideile stângii, de egalitate a sanselor, am vazut la ce forme aberante a dus întruchiparea comunismului la noi si aiurea, am încercat sa dau acel echilibru democratic de care România avea nevoie pe drumul catre un nou destin istoric. Importanta pâna la urma, dincolo de adversitati, de politica de zi cu zi, e umanitatea din noi. Doar iertând poti spera la iertare (…). Mi-as dori, repet, sa ne bucuram de ceea ce am realizat împreuna.”
Pai daca e asa, bucura-te si dumneata, domnule Cristian Ghinea, de ce facusi, ca sa ma bucur si eu de ce facui. Si mâine om vedea ce’om mai face.

Baltimore – USA – 11 feb. 2010

Popularity: 15% [?]

Paulescu si Darwin

sau argumentele stiintifice contra unei teorii pseudostiintifice

Autor: Ioan Ispas

Charles Darwin (1809-1882) este o personalitate cunoscuta in intreaga lume, in special prin ipoteza ca omul se trage din maimuta lansata in cartea sa “Descedenta omului“ aparuta in anul 1871. Despre Dr. N.C.Paulescu (1869-1931) se stie ca a descoperit insulina, ca a publicat lucrarea respectiva intr-o revista stiintifica de circulatie internationala, in limba franceza, cu un an inaintea celor doi medici canadieni carora li s-a acordat Premiul Nobel.
Mai putin cunoscuta este contributia Prof.Dr. N.C.Paulescu la denuntarea caracterului antistiintific al darwinismului inca din anul 1902. In acest sens recomand cititorilor care calatoresc in tara sa-si procure cartea sa “Notiunile SUFLET si DUMNEZEU in Fiziologie“, reeditata in 2007 de editura Credinta stramoseasca. Profesorul Paulescu analizeaza darwinismul prin prisma experimentului stiintific. Dupa cum se stie Darwin a emis ipoteza ca in decursul timpului speciile s-au transformat unele in altele, sub influenta unei selectii naturale, aceasta explicând multiplicitatea speciilor si aparitia lor succesiva pe pamânt. “Când Darwin a emis ipoteza transformarii speciilor, ar fi trebuit sa aduca si probe, prezentând fapte bine stabilite. Ori, Darwin nu aduce nici un fapt care sa demonstreze, in mod incontestabil transformarea unei specii actuale intr-o alta specie actuala“(pag.233). Au trecut peste o suta de ani de când Profesorul Paulescu facea aceasta observatie fara ca, intre timp, sa se poata constata vreo transformare a unei specii in alta. Ingineria genetica de astazi a reusit sa cloneze o oaie, dar n-a reusit sa transforme o specie, cât de, simpla in alta. O alta observatie pe care o facea atunci Profesorul Paulescu, valabila si astazi, era ca nu s-a produs nici macar o singura specie intermediara, prin unirea sexuala a doi indivizi din specii diferite. Obiectia ridicata de darwinisti ca pentru aceste transformari este necesar un timp foarte lung, pentru speciile superioare, a fost anulata de Profesorul Paulescu, apelând la fiintele inferioare, unicelulare, cu reproducere asexuata. Prodigioasa rapiditate a inmultiiri fiintelor unicelulare, sensibilitatea extrema a acestora la conditiile mediului exterior, care au un efect imediat si direct, determina modificari considerabile ale caracterelor lor morfologice si fiziologice. Cu toate eforturile depuse nu s-a reusit nici la aceste fiinte unicelulare transformarea unei specii in alta sau crearea unei specii noi. Darwin insa neputând proba realitatea transformarii speciilor incearca sa demonstreze, cel putin, posibilitatea acestei transformari prin mecanismul selectiei naturale, prin trei factori principali: a) variabilitatea, b) transmiterea ereditara definitiva a modificarilor dobândite prin variabilitate si c) lupta pentru existenta. Profesorul Paulescu analizeaza fiecare factor in parte si demonstreaza, cu exemple, ca totul se petrece in cadrul speciei concluzionând: ”Astfel, selectia sexuala, ca si selectia naturala, are ca scop si ca efect conservarea puritatii tipului specific si nu – cum pretinde Darwin – transformarea speciilor“ .Darwinistii au imaginat si alte argumente, apelând la paleontologie, anatomia comparata si embriologie. Profesorul Paulescu analizeaza si aceste argumente si le demonteaza, prezentam concluziile: a) “…observatiile paleontologice nu pot demonstra decât succesiunea in timp si spatiu, iar nu derivatia“ (pag.245), b) iar faptul ca diferite specii de vietuitoare prezinta organe omoloage nu implica, asa cum sustin darwinistii ca deriva unele din altele. Referitor la embriologia care demonstreaza ca evolutia unui animal incepe intotdeauna printr-o singura celula si ca formele successive pe care le ia acest animal, in cursul dezvoltarii sale prezinta oarecare analogie cu organele altor animale, darwinistii au emis ipoteza ca “aceste forme succesive pe care le ia o fiinta vietuitoare in cursul dezvoltarii sale (ontogenie) constituie o recapitulare a formelor succesive prezentate de seria stramosilor complet dezvoltati (filogenie) si mai ales, in consecinta, o proba ca diferitele specii deriva unele din altele“. Aceasta este considerata o proba fara sa fie probata. N-a putut fi demonstrata atunci si nici astazi când, cu toate progresele ingineriei genetice, nu s-a reusit ca o forma embrionara intermediara, sa zicem a unei maimute, sa fie oprita din transformare la nivelul, de exemplu, peste, care sa ajunga la maturitate si sa fie fecund.

Foto.Nicolae Paulescu (1869-1931)
Ardoarea cu care darwinistii au incercat sa aduca dovezi in sprijinul doctrinei lor a mers pâna la falsuri stiintifice, cele mai usor de realizat fiind in domeniul paleontologiei. Cel mai celebru fals stiintific este cel al craniului din Piltdown, Anglia. In anul 1912, un om de stiinta, Charles Dawson, descopera in orasul Piltdown un craniu ciudat, prezentat ca al unui pithencatrop, dar cu capacitate craniana mare. Un biolog evolutionist, Arthur Keith, examineaza fosila si confirma rezultatele, amândoi insistând asupra capacitatii craniene similare cu a omului modern, maxilarul având caractere de maimuta, deci o veriga in lantul evolutionist. Falsul a durat 40 de ani, pâna in anul 1953, când omul de stiinta Kennetth Oakley, a cercetat in detaliu fosila si a dezvaluit faptul ca aceasta reprezenta cel mai mare fals a secolului. Fosila a fost falsificata prin atasarea unei mandibule de urangutan la un craniu uman. De-a lungul timpului evolutionistii au prezentat fosile de cimpanzei, urangutani si porci, drept stramosi ai omului, apoi au fost nevoiti sa renege aceste fosile, pe care le numisera Sinanthropus, Ramapitthecus si Hesperopithecus.
Raspândirea si celebritatea darwinismului, Profesorul Paulescu o explica in felul urmator: “Daca aceasta ipoteza, lipsita de orice baza serioasa, a pasionat atât de mult lumea, e pentru ca ea a fost acaparata de retori materialisti, care au smuls-o de pe terenul calm al stiintei, pentru a o azvârli pe terenul agitat al luptelor filosofico-religioase; e fiindca s-a crezut ca ea ar fi capabila sa dea acestei admirabile armonii, pe care o constatam in lumea organica, o explicatie pur mecanica, din care se va fi exclus interventia cauzelor finale“ (pag. 248).

Foto.Charles Darwin – probabil singurul care se trage din maimuta?!
Revista NATIONAL GEOGRAFIC, in numarul din februarie 2009, publica doua articole despre Darwinism, care se intind pe patruzeci de pagini, incercând sa ne convinga despre geniul lui Darwin si cum il confirma cercetarile actuale. Concluzia este tiparita pe o jumatate din pagina 71. Iat-o: “Ce proba mai buna poate fi adusa pentru credinta lui Darwin in trasaturile comune ale tuturor speciilor decât aceea de a gasi aceeasi gena facând aceeasi treaba atât la pasari cât si la pesti, pe diferite continente?“ Este aceasta intrebare o proba ca pestii sau transformat in pasari sau invers? Categoric nu. Prezenta aceleasi gene la pesti sau la pasari este o obsevatie la fel de relevanta pentru transformarea speciilor ca si observatia ca si pasarile si pestii au corpurile formate din carbon, oxygen, hydrogen, etc. Totusi, astazi când s-a realizat fecundatia in vitro, noi ca cititori nespecialisti in biologie, am putea pune aceasta intrebare: Daca tot au o gena comuna pestii si pasarile, de ce nu s-a reusit obtinerea unei specii intermediare prin combinarea unei icre de peste cu, sa zicem, cu sperma unui pasaroi, ca sa se obtina acea specie intermediara intre pesti si pasari, dupa care cauta evolutionistii prin scoarta pamântului de peste o suta cinzeci de ani?
In anul 2009 s-au implinit doua sute de ani de la nasterea lui Darwin, asa ca evolutionistii au anuntat cu mare fast si tam-tam ca au descoperit veriga lipsa care leaga oamenii de mamifere, sugerând ca ar fi vorba de a opta minune a lumii. De fapt minunea se refera la faptul ca scheletul maimutei – lemur, gasit acum douazeci de ani, era intreg in proportie de 95 %. Ulterior, analizele facute de alti oameni de stiinta au aratat ca n-ar fi chiar veriga lipsa si ca alte aspecte legate de dinti indica faptul ca ar fi mai degraba o “matusa“ decât o “bunica“ (Curentul international, 28 mai 2009). Dar impactul asupra publicului a fost realizat, ceea ce au si urmarit evolutionistii, chiar daca in lumea oamenilor de stiinta adevarul este cunoscut. Anuntul sugereaza ca numai o veriga mai lipsea din lantul care leaga omul de mamifere, de fapt pâna acum nu s-a gasit nici o “veriga“, doar niste asemanari. Alti cercetatori care au studiat indeaproape fosila au tras concluzia ca nu este vorba de un simplu lemur ci de o noua specie pe care au denumit-o, cu umor involuntar zicem noi, Darwinus massilae, pentru a celebra bicentenarul nasterii lui Charles Darwin. Astfel ca numele celui ce a dorit atât de mult ca omul sa se traga din maimuta il va purta o maimuta.
Daca din punct de vedere stiintific, darwinismul este fara valoare si ar putea fi privit ca o ipoteza neconfirmata, asemenea, de exemplu cu sistemul geocentric al lui Ptolemeu, din punct de vedere social si filozofic, darwinismul a avut un impact funest asupra omenirii. Darwinismul, cu tot ce deriva din el, adica omul este un animal, rasele umane sunt diferite ca evolutie, cele superioare sunt indreptatite sa le conduca sau sa le distruga pe cele inferioare pe baza teoriei ca lupta pentru existenta este un factor de selectie si de progres al omului, a fost la inceput imbratisat de Anglia care era in plina ascensiune coloniala si avea nevoie de o teorie care sa-i justifice cuceririle. Desigur ca atunci se cautau si dovezi paleontologice care sa confirme superioritatea englezilor fata de restul popoarelor, iar când nu s-au gasit s-au fasificat (cazul craniului din Piltdown). Au imbratisat cu entuziasm darwinismul si nazistii, depasindu-i net pe englezi, prin punerea in practica a eutanasiei ca arma de purificare rasiala si a lagarelor de exterminare ca mijloc de eliminare a celor indezirabili. Efectul a fost catastrofal si a rezultat Holocaustul, consecinta directa a faptului ca omul a fost considerat animal si deci poate fi ucis fara nici o mustrare de constiinta, de catre cel mai puternic, ca in lumea animalelor. Darwinismul a fost util si pentru elaborarea materialismului istoric si materialismul dialectic de catre Marx si Engels. Lenin l-a pus in practica, omorând in stânga s –n dreapta, cu scopul “nobil“ de a instaura dictaura proletariatului Hitler si Stalin au fost materialisti si in numele omului superior sau a celui nou au ucis zeci de milioane de oameni. Printre cele trei lucruri recomandate de Stalin studentilor in vederea “descatusarii“ lor era si “invatatura lui Darwin“. Cred ca daca Darwin ar fi intuit cum va fi “valorificata“ teoria sa probabil ca ar fi renunatat sa–o lanseze.
Acum peste o suta de ani Profesorul Paulescu a cerut probe si ele n-au aparut nici astazi si deplângea faptul ca cercetatori valorosi merg intr-o directie gresita. Recent am citit ca un cercetator canadian vrea sa refaca invers asa zisul lant evolutionist, si sa transforme puii de gaina in dinozauri. Imediat concernul NATIONAL GEOGRAFIC s-a oferit sa sponsorizeze aceste cercetari. Este doar vârful aisbergului, pentru ca in cercetarile privind evolutionismul se pompeaza sume uriase, deoarece si pentru  globalizare darwinismul este util. Cu ce scop? Doar pentru a dovedi ca omul se trage din maimuta? Nu are omenirea alte prioritati in cercetare? Desigur ca are, dar pentru promotorii globalizarii, o manevra prin care se incearca dezintegrarea natiunilor si transformarea omenirii intr-o turma de consumatori ai produselor informationale, culturale si alimentare pe care decid sa le furnizeze cei mai “evoluati“ oameni, cei care detin puterea financiara, politica si informationala, evolutionismul le justifica statutul de superiori care pot manipula restul omenirii dupa bunul plac, in numele luptei pentru existenta, fara nici o limita morala. Este tragic sa vezi, din când in când, incercari de resurscitare a darwinismului, apelând la aceleasi clisee vechi cu asemanari fortate de embrioni sau de desene frumoase, dar false, ale evolutiei omului din maimuta, sau descoperiri ale stiintei inghesuite fortat in teoria evolutionista, ca in patul lui Procust. Sa nu uitam ce a spus Malraux despre secolul al-XXI-lea si sa nu lasam urmasii unor maimute sa se catere la butonul atomic, sau sa faca experiente gen globalizare. Globalizarea este o metoda de manipulare a omenirii, de aducere la acelasi numitor, in fond la nivelul de animale superioare, hranite toate cu aceleasi alimente, cu aceeasi aditivi, care pentru a obtine profit cu orice pret, pot sa duca la catastrofe, sau pot fi create catastrofe. Desigur cei care manânca organic, bio, eco sau kosher se considera in afara pericolului. Dar daca in lipsa oricarei morale lucrurile scapa de sub control?

Ioan Ispas
Newark, DE

Popularity: 14% [?]

 MASCARADA MAGISTRATURII MACULATE

Autor: Vasile Zarnescu

Greva mascată a magistraţilor a fost validată, aprobată – şi, pe cale de consecinţă, deducem că a fost chiar iniţiată – de însuşi Consiliul Superior a Magistraturii, care este forul conducător al Magistraturii. De aceea, suntem îndreptăţiţi să vorbim nu doar de magistraţi – fie ei mulţi sau puţini care „protestează“ –, ci de instituţia ca atare, Magistratura cu M mare, care a comis o grevă autentică, sub paravanul pervers al cuvîntului mai inocent, „protest“!

„Protestul“ magistraţilor a stîrnit vehemente reacţii pro şi contra.

Cele pro sunt vădit neîntemeiate. De ce? Pentru că sunt puţine şi pentru că aparţin, îndeobşte, celor care fac parte din clanul magistraţilor. Dar, în primul rînd, pentru că însăşi manifestarea acestei acţiuni a fost îmbălsămată sub titlul benign de „protest“, ceea ce dezvăluie întregul tertip avocăţesc specific acestei categorii profesionale. Magistraţii nu au voie să facă grevă, aşa că s-au ascuns, inutil, sub pulpana cuvîntului „protest“, care cuvînt nu are nici măcar funcţia frunzei de viţă de pe statui: nu acoperă fariseismul, ipocrizia deşănţată a magistraţilor. O dovadă suplimentară a acestei mascarade de „protest“ este şi faptul că deşi, în 28 septembrie, fusese declarat încheiat, pînă azi, 2 octombrie, existau judecătorii – cum este, de exemplu, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti – care încă nu îşi reluaseră activitatea!

Pentru că nu mai aveau voci autorizate şi cu prestigiu care să-i apere, magistraţii au apelat la timbrul nou şi lacrimogen al proaspetei preşedinte – ca numire în funcţie, nu altfel! – a Asociaţiei Magistraţilor din România (A.M.R.), d-na Mona Pivniceru.

Lamentatio pro domo

Şi cine comite „protestul“? Magistratura, cotată în toate sondajele de opinie ca cea mai coruptă instituţie a Românei. Elocvent este şi avertismentul dat recent de Olanda, prin acuza adusă Justiţiei din România. Doamna judecătoare Mona Pivniceru, care a înlocuit-o pe Viorica Costiniu la conducerea A.M.R., ar face bine să-şi amintească de alţi componenţi ai Consiliul Superior al Magistraturii, care nu aveau ce căuta acolo: procurorii Alexandru Ţuculeanu, Ilie Picioruş, Marcel Sâmpetru, George Muscalu şi judecătoarea Maria Huza, preşedinta Tribunalului Bucureşti; adică mastodonţi ai corupţiei – aşa cum am demonstrat în studiul de caz Armaghedonul magistraţilor! Şi doamna Pivniceru se vaită, ipocrit, că sunt discreditaţi şi discriminaţi, că preşedintele ţării, unii din mass media şi o parte a opiniei publice atentează la prestigiul şi imaginea magistraţilor. Numai că actuala şefă a A.M.R. i-a preluat nu doar şefia deţinută de Viorica Costiniu, ci şi fariseismul acesteia, căci iată ce declara ea, conform articolului lui Cristian Mihai Chiş, Prostituate in roba: „Pe cînd conducea oficial A.M.R., Viorica Costiniu a înaintat C.S.M. două propuneri de modificare a Legii privind statutul magistratului. Una se referea la eliminarea prevederii potrivit căreia constituie abatere disciplinara exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, cealaltă la înlăturarea răspunderii patrimoniale a magistraţilor în cazul săvîrşirii de erori judiciare sau pentru sentinţe invalidate de C.E.D.O.“ Aşadar, Viorica Costiniu se văicărea şi ea de denigrarea şi discriminarea la care sunt supuşi magistraţii – pronunţînd la Realitatea TV faimoasa frază „Magistraţii sunt obligaţi să se prostitueze juridic“ –, dar avea grijă să se preocupe de scutirea magistraţilor de răspunderea materială la care îi obliga legea, pentru sentinţele date greşit!

Doar magistraţii, ţiganii şi maghiarii se mai vaită în ţara asta de discriminare şi denigrare: magistraţii au devenit, în cvasitotalitatea lor, corupţi; ţiganii ne-au compromis grav pe plan internaţional prin aproprierea şi impunerea abuzivă a făcăturii „rom/rrom“; maghiarii vor secesiune teritorială ca să facă stat în stat, ca în enclava Nagorno-Karabah. Şi, atunci, să nu-i discriminezi, adică să nu stai cu ochii pe ei, ca să vezi ce potlogării fac?! Dar, curios, ex-judecătoarea Maria Huza şi prietenul ei politic, ex-premierul Theodor Stolojan, – pătrunşi de adierea modernă a multiculturalităţii – i-au botezat copiii ţiganului penalist Bercea Mondialu’, care, constant, a scăpat de puşcărie prin grija deosebită a magistraţilor şi politicienilor corupţi (cf. * „Maria Huza a văzut puţa lui Judecatoru’ şi ploconu’ lu’ tat-su“, în Academia Caţavencu, 14 dec. 2005)! Cînd o veţi băga pe actuala avocată Maria Huza la puşcărie, împreună cu finul ei, Bercea Mondialu’, atunci să cereţi salarii mari şi respect din partea opiniei publice, d-nă preşedintă Mona Pivniceru! Şi, apropo de salarii şi de răspunderea materială a magistraţilor: i s-a reţinut vreunui magistrat din salariul său partea ce-i revenea ca obligaţie din sumele cu care a fost amendat statul român pentru sentinţele date greşit de magistraţi?! Daţi-ne măcar un singur caz!

Lipsa de rol activ a Magistraturii

Mai mult. Ex-judecătoarea Maria Huza, ex-preşedinta Tribunalului Bucureşti, a avut impertinenţa să dea Ministerul Justiţiei în judecată ca să îi plătească din urmă – din 2000 încoace – sporul de salariu pentru corupţie, deşi ea reprezintă simbolul patologiei politico-juridice. Ea a fost iertată pentru corupţia ei personală de către Consiliul Superior al Magistraturii, prezidat de Dan Lupaşcu, acelaşi Lupaşcu care, deşi Huza fusese învinuită oficial, el a favorizat-o pe Huza pentru a nu fi dată afară – motiv pentru care, culmea, a fost acuzat chiar de către A.M.R.! – şi care, acum, la recenta şedinţă de pomină a C.S.M., îl apostrofa pe preşedintele Traian Băsescu că „nu ştie să conducă şedinţa“!

Iar lacrimogena Mona Pivniceru vrea prestigiu şi să i se „repereze onoarea“ de magistrat denigrat de presă şi de preşedintele României. Prestigiul se dobândeşte prin competenţă profesională şi rectitudine morală – ceea ce la magistraţi nu se găseşte nici măcar cît negru sub unghie. Şi dacă cinste nu e, nici prestigiu nu e!

Abordând problema luptei anticorupţie, la bilanţul D.N.A. din 6 februarie 2007, preşedintele Traian Băsescu «a amintit de contractele de energie, care nu s-au desecretizat, şi de constatarea sa că nici un corp de control nu le-a luat vreodată la verificat, întrucît „oamenii din actuala Putere refuză să vadă aceste lucruri“. După ce a trasat, sugestiv, indicaţiile de acţiune pe care le-a considerat potrivite, Băsescu a încheiat prin a cere anchetatorilor DNA „să nu obosiţi în lupta anticorupţie“, şi a conchis că „actuala Putere se află în situaţia de a rata şansa de a da românilor un stat modern“ în privinţa luptei anti-corupţie» (cf. Răzvan Savaliuc, „Şo pe energie!“, în Ziua, nr. 3849, 7 februarie 2007). Asta, apropo de „băieţii deştepţi“ – cum sunt alintaţi astfel de presă, deşi, de fapt, trebuie să li se zică «infractorii cu „gulere albe“», deoarece fac escrocherii cu energia electrică ieftină, produsă de hidrocentrale, pe care o cumpără ieftin de la stat şi o revînd scump… tot statului!

Ce au făcut magistraţii – recte procurorii, căci şi ei sunt magistraţi – pentru a dezvălui corupţia, la indicaţia imperioasă şi mobilizatoare a şefului statului?! Nimic pozitiv. Dimpotrivă, ei au intrat şi mai mult în simbioză cu alţi „băieţi deştepţi“, numiţi, totuşi, „rechinii imobiliari“, demascaţi, spre cinstea presei, într-o mulţime de articole – spre ocara magistraţilor, care au dovedit o totală „lipsă de rol activ“. Căutaţi, pe motorul Google expresia „rechinii imobiliari“ şi veţi găsi nenumărate materiale de lectură, dar şi de revoltă. Toate cazurile – tranşate în instanţele de judecată! – numite, generic, „cumpărarea de drepturi litigioase“ nu sunt decât escrocherii patente, ca şi revînzarea energiei electrice. S-au sesizat, din oficiu, Parchetele, la vreunul din cazurile acestea? Niciodată. A dat vreun judecător o sentinţă în defavoarea unui „rechin imobiliar?“ În nici un caz. De ce? Fiindcă nu i-ar mai fi ieşit banii murdari care „i se cuveneau“ din acea escrocherie, la care şi-a adus contribuţia, din plin, cvintetul rapace şi reprehensibil format din: 1) „rechinii“ în speţă, 2) funcţionari ai primăriilor şi cei de la cadastru, 3) avocaţi, 4) procurori, 5) judecători.

Corupţii şi-au tras salarii mari anti-corupţie

În pledoaria-i plîngăcioasă, preşedinta A.M.R. perora oţios despre independenţa justiţiei şi despre separaţia puterilor în stat. De la Montesquieau încoace numai despre asta se vorbeşte. Dar, în ciuda celor două doctorate ale sale, d-na judecător a uitat să mai precizeze că respectivele principii invocate – independenţa şi separaţia – sunt concepute şi gîndite exclusiv pentru a se asigura echilibrul Puterilor în stat şi controlul lor reciproc. Or, din praxis-ul juridic postdecembrist, Magistratura a dovedit că a vrut şi a reuşit să devină stat în stat. Apoi, din păcate, în loc să se analizeze competenţa şi probitatea fiecărui individ în parte, magistraţilor li s-a acordat, de-a valma, la grămadă, inamovibilitatea şi, ca urmare, şi-au luat-o-n cap! Pe de o parte, magistraţii au revendicat creşterea permanentă a salariilor pentru a nu fi corupţi – ceea ce revine la a spune că au recunoscut, implicit, că sunt pe deplin coruptibili! –, iar, pe de altă parte, după ce au obţinut, anual, creşteri salariale exorbitante, şi-au mărit şi mai mult salariile pe cale judecătorească inventînd tot felul de sporuri – dintre care sporul pentru corupţie este cel mai hilar şi mai autoacuzator, deoarece corupţia a cuprins, totuşi, ca o metastază, întreaga societate tocmai din cauza lor. În consecinţă, Puterea Justiţiei a devenit incontrolabilă de către celelalte două Puteri – Legislativul şi Executivul – tocmai pentru ca Justiţia a devenit Ju$tiţi€! Adică Injustiţie. Adică Legea a fost înlocuită de Fărădelege, Dreptatea de Nedreptate, Binele de Rău. Or, Sine Iustitia, nulla libertas – „Fără dreptate, nu există libertate“! Ca atare, nu ne trebuie o asemenea independenţă a Justiţiei, manevrată de magistraţi corupţi.

Mai este Presa a patra Putere în Stat?!

Se spune, insistent, că „presa este a patra putere în stat“. În principiu, aşa şi este, într-un stat de drept. Numai că România nu este un stat de drept, ci este un stat de drept-curmeziş! Adică inversat. Şi asta tocmai din cauza magistraţilor, care au inversat valorile: în locul Legii, ei aplică Fărădelegea. În toate mass media se află o veritabilă arhivă publică referitoare la cazurile de corupţie. Dar în nici un caz dintre cele semnalate de presă magistraţii – adică judecătorii şi procurorii – nu s-au sesizat, nu au declanşat şi nu au finalizat soluţionarea corectă a situaţiei, fiindcă nici un semnal dat de presă nu a fost luat în consideraţie. Pe cale de consecinţă, presa a fost compromisă aproape în totalitate: scrie, vorbeşte, dar degeaba. E-adevărat, există o excepţie notabilă: ziarul Cotidianul a făcut plîngere penală contra preşedintei Tribunalului Bucureşti, Maria Huza, ca urmare a actelor de corupţie comise de aceasta, cu consecinţa cunoscută, reamintită mai sus. Dar Cotidianul nu a reuşit decît să o dea afară din Magistratură, nu şi să o bage la închisoare, cum era cazul. În restul semnalărilor făcute de presă, nu s-a luat nici o măsură de către autorităţile abilitate ale statului! Şi A.M.R.-ista şefă, d-na Pivniceru – care are curajul să pretindă, nici mai mult, nici mai puţin, că „Legea unică de salarizare este o lovitură de stat deghizată juridic“ –, se lamentează şi de faptul că presa, în genere, denigrează Magistratura.

NU! Presa nu denigrează Magistratura, ci o descrie în toată murdăria ei. De fapt, nu în toată, deoarece încă nu prea ştie cît de maculată este Magistratura. De aceea, trebuie să afle cît mai multe din secretele tenebroase care maschează corupţia din Magistratură tocmai pentru a-şi recîştiga poziţia de a patra putere în stat.

În  privinţa aşa-zisei denigrări a magistraţilor, trebuie să revin asupra problemei. Există, totuşi, afirmaţii făcute de către unii ziarişti, care par a fi denigratoare la adresa magistraţilor, dar ele nu sunt calomniatoare, ci realiste, poate doar exprimate într-un limbaj mai dur. Pe de altă parte, unii publicişti mai fac greşeala să scrie sau să spună că mulţii magistraţi, pe lîngă faptul că sunt corupţi, sunt şi „tîmpiţi, imbecili“ etc. M-am mai referit la această greşeală a lor, ultima oară în articolul «Becali la „beci“», subintitulat „Scrisoare întredeschisă domnului Nicola Popa, preşedintele Î.C.J.C.“, la care, fireşte, acesta nu mi-a răspuns. Dar e cazul să revin.

Magistraţii au doar circumstanţe agravante

Într-adevăr, greşesc profund cei care afirmă despre un magistrat (judecător, judecătoare, procuror) că este „tâmpit/ă”. Dar ei greşesc nu în sens absolut, adică nu pentru că respectivul magistrat nu ar fi, realmente, tâmpit – de la natura lui maternă –, incult – de la facultatea lui de drept postdecembristă –, sau corupt – ca produs al „sistemului ticăloşit“ –, ci pentru că, atribuindu-i calificativele de „tîmpit“ şi/sau de „incompetent“, îi acordă, ipso facto, circumstanţe atenuante. În sensul afirmaţiei lui Iisus Hristos: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Nu este, însă, cazul aici: adică magistraţii nu trebuie iertaţi sub nici un motiv, căci ei ştiu ce fac! Chiar dacă, în genere, noi am fost învăţaţi să gândim în termeni precişi, riguroşi conceptual, totuşi, am învăţat la matematică şi puţină dialectică a gândirii: am învăţat şi despre raţionamentele „plauzibile”, iar la logică am învăţat despre pseudo-silogisme, numite şi sofisme. Juriştii, în plus, au ca disciplină de învăţământ şi retorica – pentru a-i învăţa arta vorbirii convingătoare, cu argumente corecte, dar şi plauzibile, arta convingerii ascultătorului că el, juristul – avocatul, judecătorul, procurorul –, are totdeauna dreptate. Iar când nu are dreptate, recurge la sofisme, ca să-l păcălească pe fraier.

Aşadar, chiar dacă ar fi realmente tîmpiţi şi inculţi, postul de magistrat inamovibil îi califică, automat, ca super-competenţi, super-oneşti, iar dacă greşesc, atunci nu mai au nici o circumstanţă atenuantă, atunci ei trebuie pedepsiţi exemplar cu maximum de pedeapsă: 25 de ani închisoare, iar la proxima revizuire a Constituţiei trebuie să se introducă – special pentru magistraţi – pedeapsa cu moartea sau închisoarea pe viaţă fără posibilitatea de a fi eliberaţi pentru „bună purtare“. Aceasta, în cazul cînd nu vor putea fi admise celelalte amendamente la Constituţie, pe care le propusesem în articolele anterioare, îndeosebi prezumţia de vinovăţie a magistraţilor.

Oricum, actuala Putere şi-a „ratat şansa de a da românilor un stat modern“ – cum anticipase d-l preşedinte Traian Băsescu, iar asta, în primul rînd şi aproape exclusiv, din cauza magistraţilor, nu a presei. Dar, pe lîngă expresia măgulitoare de a fi „a patra putere în Stat“, presa a fost caracterizată şi printr-o sintagmă mai puţin academică: presa este „cîinele de pază al democraţiei“. Dar, după modul cum este ignorată, în primul rînd, de către Magistratură, dar şi de către celelalte două Puteri, Legislativul şi Executivul, „presa tinde să se transforme dintr-un cîine de pază într-un căţel de companie“ – cum remarcase, ironic, d-l prof. dr. Mihai Miron, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Cuvîntare rostită la aniversarea a 10 ani de apariţie a revistei CURENTUL INTERNAŢIONAL

2 octombrie 2009, Pojorâta

Bucovina, România

Vasile ZĂRNESCU

Popularity: 7% [?]

PAMFLET

“…rescriu SUPLEANTUL în engleză, probabil sub titlul The Disident, sau THE  LAST  DISIDENT.”  Petru Popescu, din interviul cu Marius Tucă publicat în Jurnalul Naţional  din 20 noiembrie 2009.

 DE LA SUPLEANT LA DISIDENT

 Autor: Corneliu Florea

Scriu acest pamflet la sugestia unui conaţional pe care-l preţuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toţi admiratorii romancierului orăşenesc Petru Popescu, din trecut şi mai ales de astăzi. Îl scriu direct pentru Alex Ştefanescu, Marius Tucă şi alte elite publice de acelaşi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, târziu dar nu prea târziu, cu o mică rectificare the last among disidents …

Nu ştiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despărţit de Zoia pentru ca mi-era frică de Ceauşescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postură foarte proastă, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odată şi jumătate, pentru că fricoşii nu pot fi disidenţi, nici chiar după Bulă. Apoi, să nu ne apucăm să comentăm şi valoarea sentimentelor faţa de Zoia  ale lui Petru Popescu, dacă a luat-o la sănătoasa, hăt peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, după atâtea decenii şi fără Zoia de faţă, Petru Popescu vrea să rescrie relaţia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!

In recenta scriere Supleantul, acţiunea începe pe vremea când autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC şi s-a dus în Berlinul de Est pentru a  aduce de acolo o valijoară de prezervative şi să asculte formaţiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua variantă de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoară de documente anticeauşiste şi planul secret de acţiune al disidenţilor.

Marius Tucă  începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftină şi stupidă în ce limbă visează Petru Popescu, la care răspunsul e pe măsura întrebării: e bilingv în vise!! Trecem la una mai uşoară, despre venitul în România. Şi Petru Popescu (în continuare PP) dă o mică notă explicativă din care reiese că a dispărut o mică placă de bronz, o formă ovală de la mormintele familiei sale şi o să vin în România mai des, o să am ocazia să le rezolv. Punct, dar nu am înţeles ce are să rezolve în Cimitirul Sf. Vineri, unde cu respect faţa de sentimentele sale, de sentimentele noastre faţă de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cât de des venim în România, indiferent în ce limbă visăm.  

Caracaleanul Marius Tucă este iscoditor din calea afară şi după ce a aflat în ce limbă visează PP, acum vrea sa afle şi în ce limbă gândeşte. Răspunsul vine pe banda rulantă a interviurilor care nu spun decât vorbe e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, aşa-s marii scriitori. Şi nu numai atât, PP face diferenţierea între nuanţele interesante pe care le are limba română faţă de altele, dându-ne  exemplul clasic, mereu folosit, al cuvântului dor fără echivalent în alte limbi şi mai departe ne vorbeşte despre un anumit simţ al sexualitaţii, foarte bucureştean pe care îl va folosi in versiunea engleză intitulată The Last Disident! Zăpăcitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualităţi bucureştene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fără de sfârşit de douăzeci de ani de când Ceauşeştii au fost executaţi în stil KGB. În altă ordine de idei, ştiam că bucureştenii au tot felul de simţuri suplimentare faţă de noi, provincialii, dar până acum nu am citit că au şi un simţ al sexualităţi, foarte bucureştean! Şi Marius Tucă nu insistă cu întrebările pe această pistă, să mai aflăm şi noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) şi pare plin de acest simţ foarte bucureştean (The megasex, nu?!). Din Supleantul nu am aflat decât banalităţi de bloc bucureştean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: Mă fac curvă. Se caută cadre noi, se elimină şi aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie să-nveţi e să sugi şi să oftezi  (pag.113 ). Acesta-i simţul bucureştean, asta-i practica simţului!?! Exagerez, PP poate fi şi grav în Supleantul (care pe americăneşte va fi tradus The Last Disident) citiţi: românca e o femeie nepregătită pentru sex ori pentru romanţă (pag.109) şi înşiră nişte motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu excepţia neamului soţiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenţi bucureşteni, care in Întoarcerea scrie: hormonii colcăiau în mine (pag.126 ), normal la vîrsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Două pagini mai încolo, descoperim că îl colcăiau şi grosolăniile insultătoare la adresa României: mi-am văzut ţara de baştină  într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, trădarea, moartea şi sexul. Sexul le ţinea laolaltă pe toate. Bravo disident, şi America din ce lichide e formată?!

Mai departe dăm peste ce toată bucureştenimea ştie şi spune, cum că Marius Tucă nu citeşte nimic, el doar vorbeşte şi se tutuieşte cu PP, să vadă telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu you, nu ca la Caracal cu ‘mneavostră sau cu mata. Păi din cauza folosirii pronumelor de politeţe am avut probleme cu intratul  în NATO şi UE, ştie orice talkative de talk-show din televiziunea bucureşteana. Întrebarea cu tu s-a legat de ce efort literar a făcut PP să scrie Supleantul în româneşte după 30 de ani. La care PP răspunde nu mă  îndoiam că aş putea scrie un text de proză substanţială, lung. Nu ai înţeles întrebarea, draga disident, el, Tucă-Tucă, nu te-a întrebat de substanţă, pe care eu cititorul nu am găsit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatăl Dvs. După care, Marius Tucă se repede cu eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra -  că poţi să scrii văzându-te cât de pasionat eşti de limbaj şi de limba română. Extraordinar, chiar aşa nea-Tucă, cine a mai văzut vreodată  un Popescu pasionat de limbajul român!! Şi PP, ca o primadonă de music hall, îi mulţumeşte de compliment  şi înfoindu-se  îi povesteşte o conversaţie comică de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristică Ilie Rad, care săracul de el, s-a dat şi peste cap sa-i facă o primire triumfală, ala aria triumfală, la Cluj în toamna 2009 şi mulţamul a fost că PP nici nu i-a reţinut măcar corect numele. Păcat de Ilie Rad, îmi pare rău de el mai ales după ce mi-a scris, într-un mesaj, că a citit Întoarcerea cu sufletul la gură… universitar clujean ce să-i  zici, că numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gură. L-a răsplătit  PP.

Revin la Marius Tucă care începe o altă întrebare cu Tu încerci acum să traduci în româneşte termeni în engleză… Adică cum… nu are importanţă, fiindcă  PP zice că se poate şi mai departe, vorba lui Nea Mărin, dă cu mucii în fasole, citiţi: Pentru noua mea carieră de scriitor în limba română … ceea ce înseamnă ca, abia în viitor va fi scriitor în limba română, lăsându-ne încurcaţi cu ideea că  în trecut el a fost doar un supleant în limba română, nu scriitor român. Fără să ne mai dea  alte detalii despre noua lui carieră de scriitor în limba română, revine mereu şi mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gură, aşteptam de la Domnia Sa să ne spună câte ceva despre marea sa carieră, de peste treizeci de ani în limba engleză, despre operele sale în limba engleză, unde le putem procura, citi. Aşteptăm să ne spună ceva, ceva din activitatea sa de disident, a folosit limba engleză sau limba româna, sau a fost bilingv. A scris articole, eseuri, a participat la manifestări ale romanilor? Doar din 1978 până în 1989 a fost timp destul sa-şi manifeste şi să sprijine disidenţa română din Statele Unite, dacă şi aşa vrea se consideră The Last Disident, ceea ce realistic şi istoric este un non-sens fiindcă disidenţi au fost dintotdeauna şi vor fi întotdeauna! Rămîne valabilă doar varianta ultimul dintre disidenţi ( the last among disidents).

Să rămînem tot la datul cu mucii în fasole, citiţi În  Supleantul am putut să scriu exact cum ţineam minte lucrurile. Mulţi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru. Pentru aproape toţi, câţi au citit Supleantul, volumul nu a fost  decât o ficţiune facilă, vulgar-erotică, Hollywood-style, pentru cititorii săi fideli a fost un şoc neplăcut. Cât mă priveşte pe mine, cititorul lui din trecut şi de astăzi, îl compătimesc cât a decăzut iar în noua lui carieră de scriitor în limba română, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitică dură nu cea de complezenţă alexştefanească.

Spre finalul interviului, întrebările şi răspunsurile contrazic pe cele anterioare, PP ajunge la explicaţia că sunt doi scriitori Petru Popescu, că: Aventura mea cea mai importantă ca scriitor este că am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit să mă transplantez, după care am redevenit scriitor în limba romănă şi tot zig-zagul acesta de vorbe fără temei PP îl consideră un alpinism fără coardă, fără să ştii unde te duci, pe ceaţă. Asta cu dusul şi pierdutul în ceaţă i se potriveşte de minune! 

CORNELIU FLOREA (IANUARIE 2010,                 WINNIPEG – CANADA)

Popularity: 16% [?]

 Impotență mascată

 Autor: Cornel Cotutiu

 Nu mă refer la neputința sexuală a bieților bărbați, ci la spectacolul pe care îl fac o parte dintre guvernanții și parlamentarii noștri atunci când ies în public sau când opinează pe probleme de legi mai mult sau mai puțin fundamentale, pe care le votează sau le resping fără să știe de ce; căci, în fond, pentru poporul acesta aiurit de atâta demagogie importante sunt, în vreme de alegeri, cârnatul, bericica, găleata, vesta electorală.

             Iar când această impotență politico-guvernamentalo-administrativă e dublată de lingușeală la drumul mare, atunci speranța întru mai bine a necăjitului popor român devine clorotică de-a dreptul.

             Ion (sau Ioan? – varianta a doua ar fi o impietate, dat fiind vorba de o persoană fără nimic sfânt în ea), deci Ion Oltean, considera, mai deunăzi (cu un entuziasm penibil și de o seninătate uluitoare) că e nevoie de introdus în limbajul politic românesc o unitate a calității politice – ”bocul”. Îl cunosc pe acest parlamentar bistrițean de niște ani buni încoace. Inițial, era un om rezonabil (probabil, atunci, încă nu prinsese savoarea ciolanului demagogic). Acum, îmi repugnă să-l văd pe vreun post Tv.  Asta fie chiar pentru ca îi anticipez ”ascuțimile de minte” partidică. Este un performer: Orice vorbește nu iese din garderoba limbajului de lemn.

             Premierul Boc a hotărât că, după 20 de ani de tranziții și reforme, am intrat într-o perioadă  de convalescență (E cumva într-o postură mascată de ministru al sănătății?…) Cred că subordonatul său – foarte exersat în utilizarea trompetei, în dresarea papagalilor – nu mai are alte dexterități psiho-somatice decât în a repeta aceleași gestici la care se pricepe cu aceeași nevinovăție penibilă. Eventual, din patos partidic, ar putea inventa o nouă sintagmă: ”boc-olteano-convalescență” – o unitate de măsură aplicabilă din casă în casă. Iar cei sănătoși – scoși în stradă; pentru vina de a nu se fi adaptat condiției de convalescent.

                                                                           Cornel COTUȚIU

 Articol refuzat de tov. colonel al fostei Securitati din Romania, Emil Dreptate, actualmente director al publicației ”Mesageul de Bistrita-Nasaud”!, unde scriitorul Cornel Cotutiu era ”publicist-comentator”. Concluzia e limpede…

Popularity: 10% [?]