Despre importanţa îndoielii în ştiinţă şi falimentul calităţii în educaţie

Despre importanţa îndoielii în ştiinţă şi falimentul calităţii în educaţie

Autor: Alexandru Lăzescu

Îndoiala şi spiritul critic nu mai sunt la modă. Un curent dominant în mass media şi pe reţelele sociale cultivă intoleranţa faţă de punctele de vedere care se abat de la cele considerate acceptabile, „corecte”, adesea, în mod ironic, „în numele ştiinţei”.

„Dintre toate valorile cu care trebuie să opereze ştiinţa, cea mai importantă trebuie să fie libertatea de a te îndoi”, notează Richard Feynman, unul dintre marii fizicieni ai secolului trecut, într-o carte apărută în 1999, „Plăcerea de a descoperi lucruri”. „Cunoştinţele ştiinţifice sunt un ansamblu de presupuneri cu diferite grade de certitudine – unele dintre ele în mare parte nesigure, unele aproape sigure, nici una absolut sigură.” O observaţie profundă, extrem de relevantă într-o perioadă în care îndoiala este descurajată, ridiculizată, excomunicată, culmea, „în numele ştiinţei”. De pildă, mai toate opiniile, ideile, teoriile, care contrazic „abordarea oficială” în materie de Schimbări Climatice sunt blocate sau în cel mai bun caz trimise în derizoriu „în numele ştiinţei”, iar cei care le susţin sunt etichetaţi dispreţuitor drept „negaţionişti”. Aşa s-a ajuns ca, în mod paradoxal, să fie încadraţi în această categorie, a „negaţioniştilor”, Ivar Giaever, Premiul Nobel pentru Fizică în 1973, profesorul Nir Shaviv, preşedintele Institutului de Fizică Racah din Ierusalim sau profesorul Richard Lindzen, un climatolog de prestigiu, în timp ce adolescenta Greta Thunberg sau Alexandria Ocasio-Cortez, o membră stângistă radicală a Partidului Democrat din Congres, persoane complet ignorante în materie de ştiinţă, să fie citate cu sfinţenie în mass media şi să fie considerate drept nişte campioane luminate în titanica bătălie pentru „salvarea planetei”.

Pandemia a deschis şi ea calea către acelaşi gen de practici. Deşi teorii şi „indicaţii obligatorii” promovate de experţi la un moment dat au fost adesea contrazise, ulterior de fiecare dată opiniile alternative privind recomandări de tratament sau soluţii diferite în plan epidemiologic au fost excomunicate, uneori de o manieră virulentă. Au fost eliminate de pe YouTube şi de pe alte reţele sociale, evident „în numele ştiinţei”, chiar dacă cei care le exprimau erau fie medici practicieni cu experienţă, fie alţi experţi în materie. Ca şi în cazul anterior orice abatere de la poziţia oficială agreată la un moment dat, şi nu vorbim aici despre teorii conspiraţioniste ridicole, sunt considerate adevărate blasfemii, iar asaltul din mass media şi de pe reţelele sociale al unor „formatori de opinie” îi expulzează pe cei care le susţin în categoria nefrecventabililor. Faptul că de-a lungul ultimului an experţii oficiali au emis adesea recomandări care s-au bătut cap în cap cu altele emise ulterior sau că au furnizat explicaţii contrazise mai târziu este în mare parte de înţeles. Într-o situaţie atât de fluidă, cu atât de multe necunoscute, este extrem de greu să nu greşeşti. Ceea ce nu mai este de înţeles este maniera radicală brutală în care au fost rejectate teoriile şi indicaţiile alternative.

De exemplu, un articol apărut anul trecut în prestigioasa revistă „Nature” considera că este aproape o certitudine faptul că virusul care a provocat pandemia nu putea proveni din laborator. În baza acestuia şi a altor puncte de vedere similare orice opinii care le contraziceau erau aproape automat etichetate drept „problematice”, în cel mai bun caz. Am primit personal un astfel de avertisment de la Facebook după ce am postat un link la un documentar realizat de „The Epoch Times” care avansa o astfel de ipoteză. Iată însă că între timp lucrurile au devenit mai nuanţate. De pildă un amplu articol pe acest subiect se întreba legitim „dacă este doar o coincidenţă faptul că virusul a apărut iniţial într-un oraş în care este un laborator avansat de cercetare (BSL-4 lab) în domeniu”. O altă confirmare indirectă a venit zilele trecute atunci când, cu trimitere la o investigaţie a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii derulată la Wuhan şi la faptul că OMS a anunţat între timp că nu va mai publica un raport intermediar privind rezultatele obţinute, un grup de 26 oameni de ştiinţă au publicat o scrisoare deschisă în care spun că „este imposibil ca echipa OMS să poată efectua o investigaţie completă şi că orice raport al acesteia va fi grevat de compromisuri politice deoarece va trebui să fie aprobat de partea chineză”. Cu alte cuvinte, ideea că virusul ar fi putut scăpa din laboratorul din Wuhan nu mai este considerată deloc „fantezistă”. De altfel, chiar şeful echipei trimise de OMS, dr. Ben Embarek, a declarat că ipoteza unui „accident de laborator” nu este nicidecum exclusă.

Pe fondul intens emoţional al pandemiei, dar şi în contextul altor subiecte impregnate ideologic, precum Schimbările Climatice, vedem o intoleranţă în creştere faţă de orice abatere de la poziţii care diverg de la abordările agreate oficial şi susţinute de mass media. Iar partea cea mai periculoasă este că acest curent are girul unor structuri ştiinţifice, universitare, care nu doar oferă legitimitate unor agende politice sau ideologice, ci descurajează şi spiritul critic, esenţial în astfel de momente. „Cred că unul dintre cele mai mari pericole pentru societatea modernă este posibila renaştere şi extindere a ideilor de control al gândirii”, avertiza Feynman făcând trimitere la perioada nazistă, la Stalin sau la China. Însă ceea ce vedem acum funcţionează de o manieră diferită, mult mai sofisticată. Descurajarea spiritului critic şi ralierea la diferite „cauze nobile” este instilată în mod voit sau inconştient în şcoală şi în universităţi, prin programă, prin expedierea la periferie a unor discipline fundamentale şi cultivarea unor pseudoştiinţe ca studiile de gen sau „teoria critică a rasei”, aflată acum la mare preţ în America. În timp ce scad preocuparea şi interesul pentru disciplinele esenţiale pentru formarea unei culturi generale solide sau cele importante pentru modelarea unei gândiri abstracte şi a spiritului analitic, precum ştiinţele exacte.

Într-o foarte interesantă postare pe Facebook, profesorul Radu Iliescu face o deprimantă radiografie a situaţiei de la noi. „Discutam zilele trecute cu un prieten profesor de matematică. Îmi spune că în facultăţi, la seminariile matematicilor superioare din 9-10 studenţi abia găseşti unul capabil să citească (nu să rezolve) exerciţiul. Adică, dau un exemplu, abia o zecime pot spune, puşi în faţa literei Σ că este o sumă, ori în faţa semnului ∫ că este o integrală. Restul, masa critică, oastea de strânsură nu are contact cu problema nici măcar la nivel introductiv.” Adăugând că tot mai mulţi studenţi intră la facultate fără să aibă măcar baza lingvsitică şi un minim de lecturi fundamentale. Faptul că mai toţi sunt „nativ digitali” (ceea ce în esenţă înseamnă că mânuiesc cu abilitate smarphone-ul, stau ore întregi pe Facebook, Instagram sau TikTok, şi schimbă mesaje pline de emoji), aşa cum se obişnuieşte astăzi să se spună cu satisfacţie, nu compensează lacunele enorme din alte domenii care în unele cazuri, nu chiar puţine, sunt aproape de analfabetismul funcţional. „Avem cursanţi la matematici superioare care n-au făcut analiză matematică în liceu”, mai scrie Radu Iliescu. „Avem absolvenţi de filosofie care n-au deschis traducerea niciunui text fundamental, nicidecum versiunea originală a unui Platon sau a unui Kant. Avem teologi care nu înţeleg subtilităţile lexicale, deci ideatice, ale textului sacru. Avem absolvenţi de limbi străine care comit cutremurătoare erori de exprimare scrisă sau orală.” Conchizând că suntem martorii unui adevărat faliment al calităţii pe scară largă.

Un factor agravant este că în paralel asistăm la un fenomen pe care Ana Blandiana îl descria în ultima ei carte, „Soră Lume”, drept „tendinţa exagerată de a linguşi tinerii, nemaimodelându-i pe ei pentru societate, ci modelând societatea pentru ei”. Rezultatul fiind „o dominaţie a lipsei de experienţă şi a lipsei de memorie care creează condiţii prielnice oricărei manipulări”. Nu este vorba de un demers inocent, crede ea. Cu bune motive. Ideea de a face din tineri un fel de gardieni ai „purităţii ideologice” are la bază ideile neomarxiste care în ultima jumătate de veac au devenit treptat extrem de influente în întregul sistem educaţional occidental. Mai întâi în zona umanistă, însă în ultima vreme au ajuns şi în spaţiul ştiinţelor exacte din Statele Unite, după cum se plângea recent Lawrence Krauss, un important fizician american. Am văzut cum la Duke University a fost introdus un curs de Computer Science predat din perspectivă rasială, iar pentru granturile de cercetare oferite de National Science Foundation se cere ca solicitanţii să explice cum abordează „chestiunea diversităţii”. Noi nu suntem încă într-o astfel de situaţie extremă, însă importul de idei din afară ne poate duce acolo. Pentru că există condiţii prielnice semănate încă din perioada şcolii nu neapărat din impuls ideologic, ci printr-o combinaţie de incompetenţă, incoerenţă în ceea ce priveşte concepţia asupra sistemului educaţional plus importul de idei nu tocmai fericite din afară. Ce e sigur este că această injecţie de conformism ideologic şi de superficialitate, de erodarea masivă a spiritului critic, va avea consecinţe negative pe termen lung pentru societate.

Foto. Alexandru Lăzescu