o frunză stingheră
în palmă îmi cade
căderea ei mută mă
doare mă
roade
pătrunde în carne să-mi
ardă de-a valma
şi mâna-ncleştată
şi ochiul şi
palma
iar moartea porneşte
să-mi cate ocol
mi-adulmecă
trupul nevolnic şi
gol
sunt una cu frunza
ce-n palmă o strâng
sunt una cu frunza
ce moare şi
plâng
şi-acum înţeleg ce
anume mă doare
sunt singur şi
veşted sunt frunza
ce moare
Popularity: 6% [?]
Vânt otrăvitor
Autor: Maria Diana Popescu
Mă gîndesc cu groază la zăpadă. Frig, polei, gheaţă la mal, arestări de toamnă-iarnă ale şpăgarilor notorii. Bancul cu ruşii („Niet freedom! Eta carnaval!”) bagă spaima în oasele reţelarilor complici. Spaima şi atît. Un pîrîcios a aruncat o piatră în borşul hoţilor, reţeta era prea condimentată, iar deştepţii nu pot s-o scoată fără să se mînjească. Cauciucuri împărţite pe clase ca frigiderele, comerţ cu porci, străzi aglomerate. O lume de maşini, de oameni derutaţi, buimaci, dezorientaţi, sărăciţi de mantra austerităţii. Guvernul direcţionează pentru 2012 nu mai puţin de 360 de milioane de lei spre drumurile judeţene şi comunale, adică spre craterele hulpave ale dregătorilor şi pentru sacoşele cu făină, zahăr şi ulei la kil electoral. E departe timpul în care, pe autostrăzi suspendate, vor circula maşini propulsate de energii alternative. Tehnologiile sînt disponibile de cel puţin 15 ani, însă nimeni n-a putut investi în ele din cauza companiilor petroliere. Banii de la buget, investiţi „cu cap” nu se regăsesc pe drumurile patriei, nici în şantiere de construcţie, nici în şcoli, nici în spitale, nici în nivelul de trai. Multă vreme am crezut că e vorba despre incompetenţă. Îmi e din în ce mai clar, se lucrează conform planurilor elaborate de aceşti inventatori de „inteligenţă artificială”, care se identifică pînă la contopire cu parvenitismul, şpaga şi hoţia.
Iarna bate la uşă, adio plimbări lungi pe înserat. Mai o cafea la gura sobei, mai un porc resentimentar pîrlit la televizor. Cu tăişul la beregată, tot şantajist şi, la o adică, ne-am ars dacă afirmăm că i se trage de la piraţi, de la ciubucăreli cu haine de lux, cu ţigări şi cafea. De!, banii puşi deoparte de dinainte de ’89! Să fi trăit cu ceai şi cu lecturi din Platon sau, ca astăzi, cu metafore speculative? Dacă ar fi să se plaseze dilematic între lup şi şoricel, ce credeţi că ar alege poporul? Şi-şi nu mai merge. Deşi mă sperie gîndul că la noi merge şi aşa. Soluţia ar fi să-i dezvăţăm pe toţi de lăcomie. Am dat şi acatiste pe tema aceasta.
Uniunea ne stinge ţigările şi obligă la cele anti-incendiu, pentru că unor entităţi cu avînt revoluţionar le-a picat greu la stomac coliva loviturii de stat din 1989, au arsuri mari şi, rînd pe rînd, încep să se căiască prin presă: „mi-e jenă să văd imaginile de la revoluţie”. Care revoluţie? Cum să nu-ţi fie jenă, bade Ioane de pe scenă, dacă în înregistrările video ale românilor amatori, matele, în calitate de actor, dădeai ordin să se execute foc asupra Bibliotecii Naţionale. Vizionînd filmul fatidicului decembrie, mă mir şi eu de ce gloanţele şuierau şi secerau numai în mulţime. Nicio pocnitură în balcon, nici măcar o fereastră spartă. Straşnică regie!, bine şcoliţi actorii care, mai apoi, au dat certificate de vajnici revoluţionari pe bandă rulantă, chiar şi în oraşele unde nu s-a simţit miros de praf de puşcă! „Agenturili străine” şi-au trimis delegaţii în balcon, mulţi dintre ei furau din alimentarele comuniste şi din buzunare, azi, revoluţionari, politicieni, oameni de afaceri, mari latifundiari, poeţi de top cu zahanale şi verzişori în cont, viraţi de preacuviosul Vînt. Jenant! Cei care îşi cărau atunci morţii şi răniţii, nu făceau parte din regie. Minciuna e o lecţie democratică, iar sărăcia, o realitate cruntă. Cei ucişi în lovitura dată statului s-au împuşcat între ei, răniţii au alunecat pe strada cu polei, cei reţinuţi s-au dus singuri la Jilava. De ce ne mai zbatem pentru adevăr? Cît de simplu este azi! Eşti politician, membru de partid – avem mulţimi de miriapozi – mergi la şedinţe, plăteşti cotizaţia, promovezi în fotolii ministeriale, furi cu legea sub braţ, faci averi de top, eşti trimis la răcoare 24 de ore de ochii lumii, apoi eliberat pe motiv că nu există probe.
Aşa că, bade Ioane, n-are de ce să-ţi fie jenă, poporul nu şi-a dat seama atunci că era un film cu împuşcături, în care a învins libertatea de a muri de foame, libertate hoţilor, a criminalilor, libertatea tîlharilor de etala în voie averile prădate de la stat. Păcat de cei morţi! Cinste vîntului care i-a cumpărat din nou pe toţi! S-a confirmat pentru a nu ştiu cîta oară: corupţia conduce justiţia, nu C.S.M.-ul! Mîine-poimîine electoratul va pune ştampila tot pe vînt! Măcar la CSM. Un prăpădit care fură fier vechi e trimis la răcoare pentru cinci ani. Gaşca vînturilor interlope, care fură sute de milioane de euro, îşi diluează probele şi e pusă în libertate, deşi fiecărui membru nu i-ar ajunge două vieţi de gratii pentru jefuirea ţării. Dacă ar fi să inversăm scenariile, prin întoarcere în timp, zidul de la Târgovişte, unde au avut loc cele două asasinate, n-ar fi fost de ajuns acestor jefuitori de ţară. Ceauseştii n-au furat nimic, absolut nimic. Deveniseră incomozi hoţilor de azi. Atît. Justiţia îşi bate joc în public de români. Băieţaşii şi fetiţele de cartier care au sărit direct în Parlament sînt apăraţi la sînge. Să fim serioşi: totul este politică de clan, dăunătoare poporului, mai avem mult de îndurat. Mecanismele spălării milioanelor de euro abia s-au pus în mişcare. Banii delapidaţi prin contracte supraevaluate de peste cincizeci de ori, ori prin altele fictive, sînt transferaţi către lanţuri de firme, majoritatea offshore-uri din afara graniţelor. Specialiştii de la S.R.I. şi de la Poliţie reuşesc întotdeauna să descifreze şi să probeze drumul banilor, dar se împotmoleşte în sertarele justiţiei.
Vîntul e liber din nou să bată în toată ţara, tot vîntul a extins incendiul din Vîrful Căldăruşei, unde au fost distruse 17 hectare de pădure şi şapte hectare de teren. Cui să-i mai pese de pădurile, de oraşele patriei, de poporul sărăcit şi demoralizat! Nimeni nu ia măsuri nici cu oraşul Moldova Nouă din Caraş Severin, acoperit cu nori groşi de nisip, provenit de pe iazul tehnic de decantare de la Tăuşani. Odată cu închiderea Societăţii Moldomin şi cu disponibilizarea angajaţilor, staţia de pompare care asigura umplerea cu apă a lacului a fost oprită. Orice adiere de vînt (vedeţi?, tot vîntul, bată-l vina!), ridică nori de nisip tehnologic foarte periculos pentru sănătate şi pentru întreaga zonă. Nepăsarea autorităţilor locale i-a făcut pe oamenii din Moldova Nouă să adune semnături pentru plîngere la Ministerul Mediului şi la Preşedinţie. Nisipul împrăştiat de vînt le-a transformat viaţa în iad, îi expune la boli, îi ţine prizonieri în propriile case.
Popularity: 5% [?]
Bani cu miros de cianură…
Autor: Magdalena ALBU
Roşia Montană – Drumul aurului, drumul istoriei şi cel al morţii…
Aşezată acolo unde zeii dacilor au bătut primul dangăt de clopot în inima munţilor transilvani, Roşia Montană priveşte tăcută, cuminte şi semeaţă istoria neamului şi a locurilor, cea de dinainte şi cea de acum, preamărindu-şi şi răstignindu-şi, deopotrivă, soarta în strălucirea amăgitoare şi mefistofelică a culorii aurului apusean… Scoborând din praful tăbliţelor cerate ale anului 185 î.Hr., Roşia Montană poartă în ea urmele grele de ancestralitate ale stăpânirii romane, care a schimbat, practic, destinul acestor locuri de legendă dacă. Multele neamuri invadatoare dornice de a poseda avuţia harnicilor localnici ai zonei au lăsat urme adânci în parcursul existenţei milenare a Ţării Moţilor. Retrasă în munţii din apropiere pentru a rezista în faţa pagânilor nemiloşi, populaţia băştinaşă a transcens secolele îmbunătăţindu-şi întrucâtva tehnica prelucrării aurifere moştenite de la romani, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea zăcământul de aur fiind spălat şi ales cu saitrocul, trocuţa, valaul şi hurca, de exemplu.
Destinul complex al aurului din Alburnus Maior şi-a pus amprenta definitiv asupra evoluţiei ontosului local. Praful aurifer ascuns în fibra dacitelor de Cetate – mărturie geologică fundamentală a principalei erupţii din Badenianul Superior – a răscolit în străvechime şi răscoleşte şi astăzi, iată, liniştea unui spaţiu de vis, unde fiinţa umană splendidă şi neasemuit de curată sufleteşte a acestor culmi muntoase nu mai are, din nefericire, niciun cuvant de spus despre propria sa vatră auriferă, aşa cum nu a avut-o, de fapt, secole de-a rândul în faţa feluritelor hoarde cotropitoare străine puse pe căpătuială înzecită din prea-plinul unei naturi darnice rostuite de bunul Dumnezeu acestei milenare ţări româneşti.
Roşia Montană a străbătut epocile simplu, însă cu o dârzenie şi cu o demnitate a spiritului ei colectiv superioare oricărei naţii a lumii pentru care rădăcinile proprii n-au însemnat niciodată absolut nimic. Pentru Alburnus Maior, Dumnezeu şi legătura oamenilor cu pământul lor plin de aur au reprezentat întotdeauna echivalentul sacralităţii sufletului său în raport cu Ceilalţi, cu lumea de dincolo de Rotunda şi de Geamăna, cu perimetrul amplu al comunităţii ample a globului pământesc şi, nu în ultimă instanţă, cu ceea ce mulţi au explorat la nivel filosofic şi religios, Universul.
Gândind din perspectiva oricărei fiinţe care a trăit din plin splendoarea nemărginită a Roşiei Montane, se poate afirma fără putinţă de tăgadă că această bucată unică de ţară a locuitorilor transilvani este, într-adevăr, un loc unde estetica spaţiului de dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber reprezintă trăire pură şi Creaţie sortită desăvârşirii de către Demiurg, iară nicidecum unul al disputelor şi al mizelor pecuniare considerabil de mari sub masca falsă a binefacerilor sociale (mediatizate, după cum se poate constata, din plin) de tot soiul a unor companii străine, evident, de interesele acestei ţări, dar foarte interesate de propriile-i avantaje financiare.
Aparţinătoare unităţii de Bucium, respectiv Transilvanidelor laramice, după cum grăiesc încadrările specialiştilor geologi, Roşia Montană îşi vrea trăită adevărata sa istorie şi mai departe de acest punct istoric critic din evoluţia sa actuală. Mai bogată cu 37 de case de patrimoniu datând din perioada de glorie a Imperiului Habsburgilor, cu tăuri cu apă din vremea Mariei Tereza ori cu ţuica şi laptele dulce al localnicilor moţi, zona, peste care Valea Roşie îşi prelinge azi tăcut apele, strigă cu îndreptăţire durerea lăuntrului său sfâşiat între a alege sărăcia actuală a locului şi a accepta un proiect de exploatare auriferă, care va oferi locuri de muncă pentru o perioadă limitată de timp, dar în urma căruia se va instala însă definitiv dezastrul ecologic de neoprit.
Durerea nu ţine cont, din nefericire, de nimic. Ea te înţelepţeşte sau te transformă într-un învins. Depinde cum îi percepi esenţa. Se pare că acum, la două mii de ani de la botezul fundamental al poporului român, o parte din această naţie suferă. O dată în faţa frumuseţii dumnezeeşti de azi a locurilor încarcate de lumina blândă a răsăritului apusean al Ţării Moţilor, iar a doua oară în faţa unui pământ unde moartea îşi va construi nestingherită sălaşul în fibra aurului descântat cu cianuri… Lacrimile Roşiei Montane sunt, de fapt, lacrimile înaintaşilor noştri, pentru că niciodată aceştia nu ar fi catadicsit să vadă în spaţiul lor aurifer autohton altceva decât pâinea sfântă lăsată de bunul Dumnezeu moştenire celor ce vor veni după ei. Se pare însă că, până la următorul scont al timpului, precum ar zice la fel de plin de durere “Omul deplin al culturii române” (Constantin Noica), Mihai Eminescu, stropul de rugăciune pentru locul lui Dumnezeu de lângă Poiana Narciselor numit Roşia Montană ar însemna acum singura nădejde certă în tot colbul plin de suferinţă al unor vremi contemporane de un machiavelism înfiorător şi crâncen…
În cadrul conferinţei internaţionale intitulate, „Roşia Montană în Istoria Universală”, care a avut loc de curând la Cluj, Academia Română, Universitatea „Babeş-Bolyai” şi ICOMOS România au adoptat o Rezoluţie ce cuprinde 16 puncte (Rezoluţie semnată atât de preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, cât şi de rectorul UBB, Andrei Marga), unul dintre acestea, punctul 9, vizând tocmai îndelung disputatele probleme ecologice pe care le implică proiectul RMGC. Iată ce spune acest punct al Rezoluţiei anterior amintite: “Riscurile induse peisajului şi mediului de proiectul RMGC sunt multiple, severe şi de lungă durată, iar gestiunea efectelor acestora rămâne după încheierea exploatării, în seama exclusivă a statului român. Iazul de decantare din Valea Cornei va fi o veritabilă bombă ecologică cu potenţial de explozie întârziată“. Cuvinte demne de a fi luate în serios de autorităţile române, fiindcă, printre altele, sunt vorbele unor specialişti de marcă ai acestei ţări, neregionalizate încă. Iar dacă nici ceea ce spune Academia Română, cel mai prestigios lăcaş de cultură şi de ştiinţă al României, nu este luat în seamă şi evaluat la adevărata sa dimensiune intrinsecă, lăsând deoparte toate interesele pecuniare de moment, atunci este clar că numai binele acestei ţări nu se vrea în clipa de faţă de ocârmuitorii ei. Este mai mult decât evident că banii, în general, nu au un plăcut miros de smirnă şi tămâie, însă, în cazul Roşiei Montane, de departe aceştia nu duhnesc puternic a altceva decât a moarte şi cianuri…
O dată cu proiectul de expolatare minieră RMGC, se poate spune că România îşi mai pierde încă o parte din identitatea sa naţională. Drumul aurului prin sufletul Ţării Moţilor pare a fi propriul său blestem, nedezlegat încă… Să sperăm însă că, într-o bună şi cât mai apropiată de la Dumnezeu zi, vorbele acestei grave imprecaţii rostite cândva de sufletul acestor munţi transilvani să fie alungate o dată pentru totdeauna în temniţa cruntă a propriei lor tăceri de către spiritul plin de lumină al unui înţelept preot geto-dac ori sfânt şi neştiut de lume sihastru ortodox, ambii trăitori într-ale rugilor divine în bătaia vântului apusean cu gust de praf necernut al aurului cu ochi de diavol pentru unii şi cu miros de pâine pentru alţii, ce stăpâneşte tăcut străvechea vatră a Roşiei Montane…
———————————————
P.S.
Ataşăm mai jos textul integral al Rezoluţiei Conferinţei “ROŞIA MONTANA ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ”, text care poate fi citit pe site-ul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca:
„Conferinţa ROŞIA MONTANĂ ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ, organizată de Universitatea Babeş-Bolyai, Academia Română şi ICOMOS România, cu participarea unor specialişti geologi, geografi, chimişti, biologi, istorici, arheologi, arhitecţi, economişti, ingineri, sociologi, agronomi, lingvişti etc. din ţară şi străinătate (Germania, Italia, Marea Britanie, Ungaria), analizând patrimoniul natural, istoric, arheologic şi cultural al zonei Roşia Montană, în contextul implementării proiectului RMGC, a ajuns la următoarele concluzii:
Participanţii la Conferinţa ROŞIA MONTANA ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ solicită autorităţilor statului român să ia notă de opiniile ştiinţifice autorizate ale specialiştilor români şi străini şi să oprească proiectul actual, deja menţionat, extrem de defavorabil intereselor propriului popor. El trebuie substituit cu un plan de amenajare şi o strategie de dezvoltare durabilă a zonei, în condiţii de prezervare a patrimoniului său material şi spiritual de valoare mondială. “
Magdalena ALBU
noiembrie 2011
Popularity: 4% [?]
Asociatia Culturala “Ca la noi” – Bacau – Solicitare Parteneriat
Str. Marasesti nr. 151/B/34, cod 600115, Bacău – Romania
C.I.F 16777756 / 2004, cont IBAN RO70BPOS04003444914ROL01
Stimate partener,
Asociatia Culturala „Ca La Noi” desfasoara o activitate intensa in ceea ce priveste descoperirea folclorului autentic de certa valoare si promovarea lui in randul publicului larg pentru ca impreuna sa impartasim din comorile de suflet ale neamului nostru.
Pentru perioada imediat urmatoare avem in vedere realizarea unui spectacol de datini stramosesti inchinat marii sarbatori crestinesti a nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si a Anului Nou.
Evenimentul, ajuns la cea de-a patra editie, isi propune sa reinvie traditiile neamului romanesc, care, din pacate, sunt din ce in ce mai rare. La fel ca in anii precedenti ne dorim sa aducem in fata publicului momente autentice specifice sarbatorilor de iarna, acest lucru fiind posibil cu concursul artistilor veniti din toate colturile tarii, punandu-se un accent deosebit pe obiceiurile de Craciun si Anul Nou, dar si cantece si jocuri populare romanesti de peste an.
In acest an, pentru ca asteptarile publicului si ale noastre au crescut, dorim ca acest eveniment sa capete statutul de „Festival national de datini si obiceiuri”. Drept pentru care, in acest an spectacolul intentionam a-l desfasura pe parcursul a doua zile. Doua zile in care datinile, traditiile, obiceiurile si folclorul autentic vor face casa buna in Bacau. Astfel, pentru aceasta editie, ne-am propus sa primim vizita unor oaspeti de seama, virtuozi instrumentisti, interpreti de renume din Romania si Republica Moldova, precum si ansambluri de datini si obiceiuri care au promovat si continua sa promoveze folclorul romanesc de calitate.
Speram ca editia din acest an sa se bucure de participarea urmatorilor invitati: Vasilica Tataru Nastase si Cristi Nastase, Maria Tataru, Anton Achitei, Viorica Macovei, Calin Brateanu, Angelica Flutur, Marius Zgaianu, Laura Haidau, Andreea Chisalita, Constantin Bahrin, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa, Augustina Dogot, Maria Iliut, Rodica Buhna, Nicolae Glib si altii. Totodata, isi vor da concursul Ansamblurile Folclorice din Poiana Stampei, Ciocanesti, Pojorata, Malini, Sfantu Ilie, Ceata ursilor din Asau, Ansamblurile Folclorice Saratelul si Ca La Noi si altele. Acompaniamentul orchestral va fi sustinut, speram noi, de orchestra „Mugurel” din Chisinau, condusa de maestrul Ioan Dascal.
Invitat special: Lia Lungu, nascuta la Timisoara, stabilita la New York, doamna cantecului banatean care nu si-a uitat niciodata radacinile.
Spectacolul urmeaza sa aiba loc in zilele de 17 si 18 decembrie, incepand cu orele 17.30 ale fiecarei zile si va fi preluat de una dintre televiziunile de profil de la nivel national.
Bugetul total estimat pentru acest eveniment se ridica la aproximativ 60.000 lei, in acest buget intrand onorariile artistilor invitati, cazarile celor care raman peste noapte, masa pentru toti artistii, transportul lor si nu in ultimul rand cheltuielile ocazionate de promovare si organizarea efectiva.
Va rugam sa ne sprijiniti cu orice suma la realizarea acestui proiect, institutia dvs. avand dreptul de a-si marca sigla pe afisul si programul spectacolului.
Pentru alte detalii va stam la dispozitie oricand la numarul de telefon 0744/768010.
Aveti, stimate partener, garantia celor mai alese sentimente!
Asociatia Culturala „Ca La Noi”
Presedinte Manager proiect
Rosu Camelia Ovidiu Drug
Popularity: 5% [?]
Noi suntem urmaşii lui Mihai
Autor: Vasile Avramiuc
Abolirea monarhiei în România la sfârşitul anului 1947 a produs o straşnică zdruncinătură nu doar politică ci şi profund socială. În memoria colectivă persistau ororile războiului şi populaţia era răvăşită de consecinţele secetei năpraznice care bântuise în special Moldova. Aşa că abdicarea regelui a avut ecou în special în oraşe, unde existau mijloace media. De abia după Anul Nou 1948 au aflat şi locuitorii din cătunele izolate despre Proclamarea R.P.R.
În scurt timp, teroarea roşie a făcut din rege un subiect tabu. Doar simpla pronunţare a numelui regelui te putea duce la ocnă. În cărţile bisericeşti, versetul „Şi ne mai rugăm pentru M.S. regele Mihai…” a fost acoperit cu o bandă neagră. Preoţii, speriaţi de teroarea bolşevică, sfătuiau enoriaşii să nu mai dea copiilor numele Mihai. Dacă s-ar face o cercetare sociologică, s-ar constata că în acele vremuri, foarte puţini nou-născuţi au fost botezaţi Mihai sau Mihaela.
La un botez, un enoriaş a răbufnit: „Părinte, dar Mihai îl chema şi pe Mihai Viteazul. Eu vreau să-mi botez plodul cu numele Marelui Domnitor”. N-a mai avut timp, căci noaptea l-au ridicat cu maşina neagră. Brrr. Nu, nu sunt un regalist şi nici nu pot pretinde că păstrez amintiri coerente din acele vremuri. De abia pricepeam câte ceva când prindeam vreo frântură de ziar şi citeam previziunile unor Tismăneni despre binefacerile noului regim socialist.
Astăzi ne putem boteza copii nu doar cu numele Mihai ci chiar Clinton, Mercedes, Televizor şi Mondialul. Doar propagandiştii bolşevici se numesc tot Tismăneanu şi se ocupă de condamnarea comunismului, care l-a… abdicat pe rege. Mai înţelegeţi ceva? Nu mai ştim nici ai cui urmaşi suntem. Nicolae Furdui Iancu, în celebrul său cântec ne asigură că „Noi suntem urmaşii lui Traian” şi, sigur că se referă la marele împărat roman. Nu demult m-am convins că habar n-avem de istorie şi că de fapt, noi suntem urmaşii lui Traian Băsescu, aşa cum a precizat marele istoric contemporan, distinsa Elena Udrea.
În această conjunctură, cât pe ce să-i sugerez artistului Iancu să înlocuiască versul „Noi suntem urmaşii lui Traian”, cu „Noi suntem urmaşii lui Ştefan”, adică ai lui Ştefan cel Mare. Noroc că nu m-am grăbit, fiindcă seara, la televizor, un domn Oltean m-a asigurat că avem un nou Ştefan cel Mare, în persoana lui Boc. Dacă s-ar fi făcut modificarea preconuzată ar fi rezultat că suntem şi urmaşii lui Boc.
Aşa că nu ne rămâne decât soluţia ţăranului ridicat cu maşina neagră: „Noi suntem urmaşii lui Mihai Viteazul”, cel care cu peste 400 de ani în urmă unea pentru moment Moldova cu Ardealul. Fiindcă veni vorba, recent, în inima Ardealului a fost canonizat fostul mitropolit Andrei Şaguna. La excepţionalul eveniment a fost prezent şi a şi… predicat dl. Preşedinte Traian Băsescu. Din alocuţiunea sa a lipsit însă „Decretul Prezidenţial” de canonizare. Probabil nu fusese încă publicat în Monitorul Oficial. O zi liniştită, stimaţi concitadini.
Popularity: 7% [?]
15 NOIEMBRIE 1987
Autor: Viorel VINTILĂ (San Francisco, California, SUA)
Va spune ceva dată de 15 noiembrie 1987? Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, pentru alţii o pagină importanta în manualul de istorie, un moment de referinţă pentru posteritate, un act de curaj nebun în faţa unei dictaturi represive care devenea din ce în ce mai greu de suportat şi luminiţa de la capătul tunelului (democraţiei) era într-o eclipsă totală. Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminică, în care plebea mioritică era chemată să-şi dea votul unicului candidat comunist, o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importantă, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind cunoscut înainte că stampila să legifereze candidatul la rangul de cetăţean, cu trese politice, al protipendadei comuniste.
Ca de obicei în acea perioadă se lucra şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare şi totală deznădejde pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. În acea zi de duminică, inevitabilul s-a produs şi mămăligă a explodat.
Ca participant activ la Revoltă Anticomunista din 15 Noiembrie 1987, vă voi prezenta evenimentele din acea zi, aşa cum le-am perceput şi simţit eu la vremea respectivă:
Eram un tânăr care d-abia terminase armata şi eram angajat al secţiei 410 (Sculărie) şi ca toţi ceilalţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturaşul” cu chenzina, îmi fusese „alterat” serios, pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus… la un salariu de 2500 de lei… pe lângă mizeria, frigul şi cozile interminabile pentru o bucată de carne sau pentru un litru de lapte. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi trecând prin faţa secţiei 440 (Matriţe) am văzut adunaţi şi foarte nervoşi un grup de zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin decibeli puternici care se puteau face auziţi până la poarta uzinei. Ceea ce nu ştiam era că revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR-ului. În jurul orei opt dimineaţa, ies şi eu împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne îndreptăm spre cei de la secţia 440, unde venise un director economic, care încerca să calmeze spiritele, însă, muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi au început să-l îmbrâncească pe director şi unul dintre muncitori chiar îi dăduse una peste bot… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… s-a format o mulţime care intră din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!” Revolta începuse!
Luat de val m-am alăturat muncitorilor care după ce şi-a îngroşat rândurile au decis să se îndrepte spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii… Mulţimea revoltată şi nervoasă se întrebă ce are putea face pentru că mesajul lor să poate fi recepţionat…cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”… idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a decis să părăsească uzină, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.
Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… şi că din senin a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilor”… un sprijin deosebit de important care a făcut ca protestul, iniţial social, să devină unul politic… s-a ajuns de la „Vrem banii noştri” sau „Vrem căldura şi mâncare” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmplă atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România, era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci, ca în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de protestatari, care anesteziaţi de frigul din casa, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos Comunismul!”
Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce romanul de rând vedea o dată pe an) cu telefoane… şi într-un final cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu aflat undeva sus la ultimul geam… în prealabil, câţiva dintre colegii mei l-au luat la ţintă cu ouă, dar în momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termină…. tabloul a fost rupt în bucăţi şi a fost incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.
Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea şi, eventual, să iniţializeze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană, declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frică dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei. Am revenit seară să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arată că nimic nu s-ar fi întâmplat.
Alta era însă, situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci, au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciurile miliţiei şi securităţii din cauza cărora unii s-au ales cu boli degenerative. După fiecare şedinţă de acest gen, mai dispărea câte unul dintre noi, fiind luat şi anchetat, iar apoi chiar deportat în afară judeţului. Am avut colegi de muncă, printre care chiar secretarul UTC din acel timp, Eugen, care fusese arestat şi deportat în alt judeţ… Unul dintre colegii mei, un bun prieten, Postolachi Florin, Preşedintele Asociaţiei 15 noiembrie, a fost şi el arestat, anchetat şi bătut de securişti, acum este deputat în Parlamentul României. Chiar dacă ne lega o prietenie deosebită, niciodată nu mi-a dat detalii despre clipele petrecute în beciurile miliţiei, aceste momente marcându-i toată viaţa şi de aceea îi era greu să-şi reamintească şi să povestească prin ce a trecut… mi-a spus însă că a fost bătut rău, dar nu a vrut să intre în amănunte.
„După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, un număr de 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”.(http://www.15noiembrie1987.ro/istoric.php). Cei deportaţi s-au reîntors la începutul anului 1990 şi au fost reangajaţi la vechiul lor de muncă şi fiecăruia dintre ei le-a fost repartizat un apartament în Centrul Civic al Brasovului. Nu ştiu dacă acum mai stă careva dintre ei acolo, mulţi dintre ei au vândut businessurilor care s-au dezvoltat acolo…
În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an, pe la această dată se organizează Crosul „15 Noiembrie”- traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masă de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a meritat sacrificul celor care atunci, şi-au riscat efectiv viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu? Să nu-i uităm pe cei 61 de muncitori deportaţi şi pe cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au fost supuşi terorii şi chinurilor din beciurile Miliţiei şi Securităţii.
Eu, unul, ca braşovean şi ca participant la evenimentele din 15 noiembrie 1987 nu pot uita această zi istorică şi prin acest articol vreau să îmi exprim respectul şi aprecierea pentru cei 61 de muncitori deportaţi (dintre care 12 nu mai sunt printre noi) şi pentru cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au suferit de pe urma revoltei de la Întreprinderea de Autocamioane. Revolta de la „Steagul Roşu” a fost bombă cu efect întârziat care avea să explodeze doi ani mai târziu, când Revoluţia din decembrie 1989 avea să-l detroneze pe dictatorul Ceauşescu şi să dea speranţe unei vieţi mai bune, care, din păcate, pentru mulţi nu s-a adeverit.
Să nu uităm momentul 15 noiembrie 1987, ziua când frica a fost învinsă şi pusă la respect de către 15 mii de oameni curajoşi, care au îndrăznit să-l înfrunte pe dictator şi să arunce cu ouă în tabloul lui Ceauşescu atârnat pe frontispiciul clădirii Comitetului Judeţean şi să strige: „Jos Ceauşescu!”.
15 noiembrie 2011
Popularity: 4% [?]
OZN-urile şi APOCALIPSA
Autor: Maria Diana Popescu
Credulii care au adormit în transpiraţii, murmurînd numele sfîrşitului, par urmăriţi de ghinion. Apocalipsa s-a amînat din nou. Asteroidul a făcut cu mîna pămîntenilor de la mii de kilometri distanţă, dînd peste cap organigrama profeţilor care uită să-şi ia medicamentele şi dorm cu armaghedonul sub pernă. Predicţiile încadrate în consistenţa unor abstracţiuni au devenit biete fatalităţi jurnaliere. „Profetul Apocalipsei”, cum a fost denumit Harold Camping, californianul de 90 ani, fost inginer de profesie, a recunoscut în direct la un post de radio că a dat greş anul acesta cu prognozele sfîrşitului lumii, cerîndu-şi scuze. M-am lămurit cum stau lucrurile cu ingineriile din mintea profanatorilor: apocalipsă e atunci cînd un om cu deviaţii patologice, cu un grad de cultură minimal, închipuit şi paranoic, se crede inginer atoateştiutor. A fost mare vînzoleală în media, numerologii au pus în calcule bizare Universul, şi tot soiul de profeţi şi-au scos apocalipsele pe tarabă. Teoreticienii, astrologii, metafizicienii au zumzăit îndeajuns cît să fie de acord cu teoria potrivit căreia omenirii i se va opera o trezire spirituală, nu acum, ci la anul. Adică, cineva din hăul îndepărtat va roti cheiţa responsabilă cu evoluţia inteligenţei, şi dintr-o dată se va deschide un sait pe gugăl care ne va teleporta într-o altă dimensiune, cu un simplu clic. Minunat! Extratereştrii vor face asta, tot ei au aruncat cu bolovanul ăla de asteroid marţea trecută spre Pămînt.
Adepţii ştiinţelor oculte au intrat în gardă, gata să-şi ţină răsuflarea dacă universul ar fi umblat la mintea pămîntenilor sau ar fi venit cu evenimente neobişnuite. Cei care au folosit abuziv cuvîntul apocalipsă au lucrat 24 din 24 la celebra aliniere: 11.11.’11. Internetul acesta năuc a fost invadat de texte insistente asupra caracterului mistic al coincidenţei, asociat catastrofelor naturale sau celor provocate. Cu alte cuvinte, apocalipsa ar fi venit, ca Anul Nou, în funcţie de fusul orar. Sigur, mai urmează 12.12.2012, însă pe atunci Europa va trai într-o nouă eră a austerităţii, instalată odată cu fatidica aliniere din 2011, pusă pe schimbări la vîrfurile statelor. Dacă tot n-a venit încă apocalipsa descrisă de proorocii Evangheliei, ceva asemănător tot a venit: Istoria şi historismul, dislocate de vectorul diacronic, în unele cazuri au fost legate la ochi şi ciuruite de gloanţe, în altele, bombardate sistematic sau linşate de rebeli antrenaţi. Cum în corpul social, la fel ca şi în natură, nimic nu se pierde, ci totul se transformă, în funcţie de măsura interesului, mentalitatea rămîne captivă în postmodernitate. Ceea ce se poate măsura cu aproximaţie este nesiguranţa, teama şi suspiciunea. Ele nu ne pot părăsi în condiţiile apocaliptice dictate de puterile lumii. Sîntem deja în Apocalipsă. A fost doar puţin atenuată, dar va reveni. E de meditat…
Dacă tot se pune problema unei catastrofe, e suficient să privim urmările catastrofale ale jocului de-a criza, faţă de care capacitatea omului de a le rata este fragilă. Greciei i-a fost schimbat premierul, cel al Italiei, omniprezent în presa de scandal cu celebra bunga-bunga, cel care a gafat cît a putut în cariera diplomatică, implicat în cele mai neobişnuite scandaluri sexuale, cel care a primit ca bonus o statuetă în figură, numărîndu-şi ceasurile, a declarat sec: demisionez. Butoane, alarme, rachete, crime, oricînd se poate pune mausul pe „ok” şi gata apocalipsa la ordin. Butonarea, la noi o modă, controlează puterea, boala votului la două mîini a contagiat sus-puşii, rezistenţi pe seama butoanelor de clan. O adunătură de vîrsta a patra, fără demnitatea, fără ruşinea vîrstei, batjocoreşte peste jumătate dintre români, care potrivit unor sondaje GfK, au probleme cu banii, mulţi îşi cumpără mîncare în rate şi se îmbracă de la second hand. Ministreasa care a cheltuit o groază de bani pe frunza pescuită de pe internet, adună semnături pentru moartea cîinilor comunitari. Ruşine! Exhibiţionism, obscenitate şi degenerare peste tot în lume. În Parlamentul Poloniei a pătruns, de curînd, prima femeie hibridă, decizie care a şocat această ţară romano-catolică tradiţionalistă. Din bărbat, a ajuns femeie-parlamentar.
Convinşi că în politică e la fel ca în chimie, adică amesteci un acid cu o bază şi obţii, de regulă, o sare şi apă, puterile Europei ne tratează cu sare în ochi şi cu spălături cu apă chioară. România şi nicio altă ţară nu primesc practic ajutoare financiare. Doar înştiinţări de plată. Fondurile europene nu există în fapt. Sînt fonduri virtuale, un circuit de hîrtii ieftine într-un sistem-caracatiţă. Numai contribuţiile reale ale statelor membre sînt direcţionate către parlamentarii europeni şi în buzunarele şpăgarilor din comisia europeană. De aceea s-a înfiinţat şi la noi încă o „autoritate” în circuit – un minister fictiv şi el, de tocat banii virtuali, de care nu era nevoie, existînd, de altfel, o agenţie specializată. Puterile europene îşi urmăresc interesele. Într-o altă ordine de idei, privind retrospectiv în Europa, dar cu datele de la borna prezentului, vom înţelege odată pentru totdeauna de ce Germania şi Franţa au impus moneda Euro. Ţările care au adoptat-o dansează acum după flautul politicii fiscale moşite la Berlin şi la Paris şi băgată pe gît popoarelor, pe post de directive U.E. Aşadar, nu ar fi fost cazul să se ia drept literă de lege orice directivă a U.E. Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrgul puterilor, şi pentru că fiecare stat are particularităţile lui economice, acestea, în inteligenţa lor, ca şi acum o sută de ani, sau acum şaptezeci de ani, s-au trezit cu unele naţiuni legate ca pietrele de moară de gîtul lor, şi n-au decît, sufocîndu-se, să resusciteze zona euro pe spinarea proprie. „Amicus certus in re incerta cernitur”. Ca să răspund înainte de a fi întrebată inginereşte, „da’ tu cine eşti, de vorbeşti despre toate?”, mărturisesc că sînt un voluntar care doreşte să (re)construiască, fără proiecte costisitoare, fără bani virtuali europeni, pilonii patriotismului şi ai tradiţiei creştine. Iar în chestiunea cu apocalipsa, este la fel ca şi cu ozn-urile: lumea ştie de existenţa lor, dar nimeni nu le-a văzut cu adevărat.
Popularity: 9% [?]
Omul care călătorea singur, 95 de ani de la naşterea lui Constantin Virgil Gheorghiu
Autor: Nina Negru (Chişinău, Basarabia)
Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău
Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile Sf. Trei Ierarhi şi Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri.
Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele dintre aceste cărţi. Acum consider că
merită să atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu. Cinci sau şase dintre cărţile sale, editate de Sophia (Bucureşti) şi Deisis (Sibiu), au putut fi cumpărate în zilele de 31 august-4 septembrie, când s-a desfăşurat Salonul Internaţional de Carte.
Apariţia prenumelui Constantin înaintea prenumelui său,Virgil, se explică, probabil, prin necesitatea de a se face distincţie între cei doi poeţi români ce purtau acelaşi nume: unul muzician, născut în 1903, celălalt fiind autorul despre care vorbim acum, născut la 9 septembrie 1916. Prenumele Constantin este adăugat din dragostea deosebită pentru tatăl său, preotul din Războieni, jud. Neamţ, despre care a scris o carte excepţională, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. O recomand celor care au citit prea multă literatură anticlericală. O altă carte a sa, Cum am vrut să mă fac sfânt, arată o preocupare firească a creştinului, dar care ar putea părea unora precoce: micul Virgil, negăsind prenumele său în calendarul bisericesc, hotărăşte să-l sfinţească prin felul în care-şi va trăi viaţa. Este cazul să cercetăm dacă nu a şi reuşit.
Imediat după 1989 s-a vorbit mult la TVR1 despre Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român din Franţa, în legătura cu best seller-ul intitulat Ora 25. Dintre cărţile sale de Memorii apărute în 1986 şi 1995, primul volum, salutat cu entuziasm de Alain Peyrefitte, cuprinde multă informaţie despre copilăria lui Virgil Gheorghiu în satul de la poalele Carpaţilor şi despre adolescenţa sa, adică cei 8 ani petrecuţi în Chişinău, unde-şi făcea studiile la Liceul Militar.
C. V. Gheorghiu scria despre basarabeni ca despre familia sa
Pândesc, de când am conştientizat drama Basarabiei, dacă cineva dintre români a avut şi ar avea curajul să reflecte adevărul întreg privitor la aceşti aproape 200 de ani de înstrăinare şi martiriu. Cât sânge şi energie intelectuală au trebuit să se consume pentru acele mici intermitenţe româneşti din anii 1856-1878, 1918-1940 şi 1941-1944! Obişnuiţi cu demagogia de după 1989, uităm că am avut parte şi de mari personalităţi care să pună problema pe tapet. Dacă nu a reunirii, cel puţin a supravieţuirii, a respectării drepturilor elementare ale românului basarabean.
După lansarea în cadrul S.I.C.-2011, m-am pomenit răsfoind această carte, care se pierdea printre altele, sute: Omul care călătorea singur, un roman considerat „mai mult autobiografic decât ficţional“, scris de C. V. Gheorghiu, tradus din franceză de Gheorghiţă Ciocioi şi editat de Sophia în 2010. După ce l-am lecturat cu interes, am mai descoperit un om curajos, care a scris adevărul întreg despre românii dinăuntrul şi din afara ţării. Citiţi şi vă convingeţi.
Nu vom înţelege, fără a citi cartea Omul care călătorea singur, de ce, de la 1812 încoace, nu se face nimic pe cale oficială pentru retrocedare (excepţie, anul 1856) şi totul cade pe umerii unor personalităţi-kamikaze. Printre cei mai curajoşi, la 1812, era Mitropolitul Veniamin Costachi, cel care plângea pentru jumătatea pierdută a Mitropoliei istorice a Moldovei şi le reproşa unora că „Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa odată cu pierderea Bucovinei, iar noi nu putem să protestăm?!“ Ioan Eliade Rădulescu, pe la 1830, descoperă cine sunt ruşii şi se întoarce împotriva lor în legătură cu Basarabia. Eminescu, mai târziu, plătea cu viaţa pentru că a luat în serios problema Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei. În secolul XX, după Al Doilea Război Mondial, printre cei mai curajoşi au fost Gheorghe Brătianu, C. V. Gheorghiu, Paul Goma şi alţi câţiva oamenii preocupaţi de soarta Basarabiei. Desigur că sunt şi mulţi despre care nu vom afla niciodată.
În mod previzibil, C. V. Gheorghiu este atacat din toate părţile, după ce se află că a scris în 1941reportaje despre martiriul Basarabiei în primul an de ocupaţie sovietică (au fost editate, apoi, în cartea Ard malurile Nistrului). Cartea Omul care călătorea singur reia, în 1954, tema ocupaţiei de un an a Basarabiei. Atât de tare a fost agresat de Francis Cremieux în articolul „Cum şi pentru ce un criminal a fost uns ca mare umanist“, dar şi de alţi ziarişti care nu citiseră Ard malurile Nistrului, încât autorul mai scrie o carte despre cum a scris acea carte. O scrie nu pentru a-şi face mea culpa, ci pentru a explica.
Victor Kravcenko, disidentul rus, a fost atacat în aceeaşi perioadă, prin campanii de presă, de aceeaşi revistă, Les lettres Françaises. El, însă, nu a dat explicaţii pentru conţinutul anticomunist al cărţii sale Am ales libertatea, ci a intentat un proces, pe care l-a câştigat.
Românul C. V. Gheorghiu nu a fost iertat niciodată pentru că a scris în unul din reportajele sale că, în noaptea când a ajuns la Bălţi şi a găsit oraşul ars, soldaţii germani s-au străduit să-l protejeze pentru a nu da peste vreo mină şi l-au ajutat să găsească o maşină pentru a se deplasa la Chişinău. „Cum vă puteaţi situa de partea Axei?“ Cum puteau nemţii să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? Asta nu puteau înţelege cei care erau programaţi să justifice doar Rezistenţa antihitleristă. Maestrului Gabriel Marcel, care-i prefaţase Ora 25, i se părea „de-a dreptul monstruos să se vorbească cu simpatie despre germani“. „Uluitor, incredibil“ – acestea erau cuvintele cu care l-a întâmpinat maestrul.
– Trebuie să vă renegaţi cărţile dvs. anterioare (le considera fasciste). Să vă faceţi mea culpa.
– Nu trebuie să fac nimic. Aliaţii dvs., ruşii, au afundat ţara mea în disperare şi în sânge. Atunci dvs. eraţi aliaţi şi fraţi de arme cu soldaţii sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul, îi replica Gheorghiu.
Maestrul se încăpăţâna să susţină că numai adevărul lui era just şi rezonabil.
După articolul de desolidarizare a lui Gabriel Marcel, s-a declanşat campania de presă, care nu s-a mulţumit până nu l-a făcut pe Gheorghiu „ofiţer S.S.“ şi „instigator al masacrării evreilor din Basarabia“.
Acum ni se pare firesc acest comportament al intelectualilor de stânga din Franţa, pentru că am citit cartea lui Sevillia Terorismul intelectual şi alte studii despre lucrarea K.G.B.-ului în Occident. Mecanica antifascismului, găselniţă a comuniştilor, este periodic pusă în mişcare. Sevillia scrie că, în 2001, doar 6 la sută dintre ziariştii francezi nu se declarau alegători ai stângii. Închid paranteza.
O scriitoare disidentă din Argentina, Valeria Ocampo, a ajuns să-i spună, înlăcrimată, lui Gheorghiu că numele de român îi provoacă oroare, pentru că „românii l-au trimis la camera de gazare pe cel mai bun prieten al meu… cel mai mare poet al României“. Şocat, Gheorghiu se interesează de numele acelui poet. Mai târziu află din cartea englezoaicei Claire Sheridan că era vorba despre un bancher, care nu scrisese niciodată versuri în limba română şi nu locuise în România, deşi avea multe bănci acolo.
Chişinăul şi groparii lui: partizanii
Dar ceea ce i-a enervat cel mai mult pe jurnaliştii francezii în cărţile lui Gheorghiu au fost omniprezenţii partizani basarabeni. Despre acei partizani, istoricii de la Chişinău (cei care lucrează pentru comunişti) afirmă că au existat şi au dezvoltat o mare activitate. De ce nu s-or fi grăbind să valorifice materialul arhivistic pe care-l tot culeg de ani de zile? Nu cumva, ca şi în Franţa postbelică, adevărul despre partizani este tabu?! Între timp, cărţile lui Gheorghiu ne permit să aflăm câte ceva despre identitatea acestor partizani şi despre consecinţele luptei lor împotriva României. Deşi poate nici acum Occidentul nu vrea să se ştie despre ei, vom încerca să descâlcim nişte iţe acum, cu prilejul hramului, de ziua oraşului Chişinău.
Aflăm şi din cartea Omul care călătorea singur că, pentru C. V. Gheorghiu, Basarabia a rămas mereu „un pământ negru foarte drag“, pe care l-ar fi ales ca loc de trai. L-au impresionat basarabenii, pe care-i vedea mereu îngenunchiaţi în biserici. Şi Geo Bogza scria despre această „ţară de pământ“ şi despre felul în care se duceau oamenii pe ultimul drum – cu sania trasă de boi şi vara, prin ţărână –, dar se simte că Bogza vâna subiecte picante pe aici, nu se implica sufleteşte.
Corespondent de război neînarmat, ajuns în iulie 1941 la Bălţi, singur, fără a se alătura unei unităţi militare, Gheorghiu era printre primii români care vedea oraşul cu toate casele arse, fără lumini şi fără oameni. Numai pisici cu ochi fosforescenţi mai rămăseseră pe acel loc. Nu exista, încă, un comandament românesc, ci numai un grup de soldaţi germani care dirijau circulaţia. Aceşti cinci oameni l-au primit cu amabilitate pe reporterul român şi i-au dat permis de liberă trecere, pentru a putea opri orice maşină care se îndrepta către front. De la ei află prima dată că este primejdios să se deplaseze singur, „întrucât oraşul nu a fost curăţat încă de partizani“. Un localnic îi spune că nu a fost nici o luptă la Bălţi şi că detaşamentele de partizani au dat foc oraşului după retragerea armatei ruse şi înainte de intrarea celei germano-române. „Au aruncat totul în aer, inclusiv case de locuit. Mii de oamenii fuseseră ucişi de explozii“.
Ajuns la Chişinău, reporterul aude peste tot aceeaşi propoziţie: „Partizanii au făcut cel mai mare dezastru“. Întrebarea pe care o punea tuturor era: „Cine sunt partizanii?“ Răspunsul primit îl şoca: „Civili basarabeni, organizaţi în detaşamente înarmate. La retragerea trupelor sovietice ei formau ariergarda. Când Basarabia fusese ocupată de ruşi, cu un an înainte, partizanii formaseră avangarda Armatei Roşii. Partizanii, în cea mai mare parte, erau evrei“ (pag. 116 – s.n., N. N.). C. V. Gheorghiu cere nume şi fapte concrete, ca să nu cadă în vreo capcană. Se adevereşte: află nume de miliţieni sovietici, de comandanţi ai detaşamentelor de partizani – aproape toate evreieşti. O trupă de actori evrei ai lui Eddy Thall transformase în scenă de teatru altarul bisericii frecventate în adolescenţă de C. V. Gheorghiu; deasupra frescelor se pictaseră scene profane.
După război, sovieticii au recidivat în acelaşi stil: ştie toată lumea că studentele de la Institutul de Medicină se dezbrăcau în altarul bisericii Sf. Nicolae din Chişinău, transformat în scenă a Casei de Cultură, catedrala oraşului, metamorfozată în Sală de expoziţii, găzduia, până în 1988, tot felul de nuduri în locul icoanelor, iar biserica Sf. Haralambie fusese vopsită pe dinăuntru cu smoală după ce s-a sălăşluit acolo teatrul Danco. Mai închid o paranteză.
Acestea au fost realităţile constatate de reporterul revoltat, aşa cum se poate revolta un ziarist la vârsta de 24 de ani. Indignarea lui era cu atât mai mare cu cât era foarte legat de prietenii lui din Chişinău, mulţi dintre ei evrei.
Numai preoţii erau la posturile lor imediat după intrarea armatelor germano-române în Basarabia. Prin urmare, ei au fost martori oculari ai pierderilor pricinuite de ocupanţi şi de partizani acestui pământ. Ei îl puteau ajuta pe Gheorghiu prin mărturiile lor. Dar unde erau preoţii basarabeni după război? Refugiaţi în România pustiită de comunism sau deportaţi şi ucişi în spaţiul de peste Prut.
Ce a fost mai dureros pentru C. V. Gheorghiu şi pentru basarabeni: faptele ocupanţilor ruşi sau lovitura de cuţit înfiptă în spate de cetăţenii României? „Un milion de basarabeni, aproape o treime din populaţie, a fost deportată de sovietici într-un singur an“ – constatau românii în acele zile, şi abia acum înţelegem că, astfel, se făcea loc de ţară pentru… partizani. Atunci, însă, această strategie nu se vedea cu ochiul, iar ziaristul Gheorghiu scria o carte despre martiriul în sine al populaţiei Basarabiei. Cartea Omul care călătorea singur este impresionantă nu doar ca raport făcut de autor pentru luminarea opiniei publice despre felul în care s-a scris o carte a sa, Ard malurile Nistrului. Romanul cuprinde mai multă materie primă decât presupuneam eu citind cartea de reportaje. Începem să înţelegem de aici de ce omul care apără Basarabia rămâne de regulă singur. El zădărniceşte, poate fără să-şi dea seama, nişte planuri ascunse bine.
Milan Kundera încearcă o metodă similară de construire a unui roman despre alt roman. Parcă o văd pe singuratica Tamina din Cartea râsului şi a uitării: „Toţi au uitat, iar eu nu!“
C. V. Gheorghiu este şi acum, după moarte (survenită la 22 iunie 1992), atât de trist şi de singur pe fundalul veseliei schizofrenice a inconştienţilor de pe ambele maluri ale Prutului. În tinereţe îl frământa problema jumătăţilor de adevăr. Reporterii trimişi de părţile beligerante reflectă jumătăţile aceluiaşi unic adevăr. Foarte sigur că nici un reporter sovietic ori american nu va vorbi despre românii omorâţi de către partizanii din Basarabia, reporterul român se consideră obligat să o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Întors din Basarabia, pleacă spre Crimeea. Armata Roşie părăsea Crimeea, retrăgându-se în Caucaz pe mare, şi rămăseseră doar unităţile de partizani. Aici avu ocazia să vadă efectele abandonate şi utilajele de transport ale unei formaţiuni de partizani. Rămăseseră şi documente. C. V. Gheorghiu făcu acum descoperirea cea mai dureroasă: „Partizanii din Basarabia continuau lupta şi în Crimeea. Şi o demonstrau carabinele, gamelele, hainele, gloanţele lor – toate de provenienţă românească, cumpărate pe banii cetăţenilor României“. Cu ele erau împuşcaţi soldaţii români de către concetăţenii lor cu nume străine. Şi le notă în carnetul de reporter. Nu-i erau toate necunoscute. Ceru permisiunea de a lua cu el acte de identitate şi alte documente ale partizanilor antiromâni din Basarabia.
Ceea ce a pus, atunci, gaz pe foc poate fi citat acum tot cu oarecare prudenţă. La pag. 234, C. V. Gheorghiu scrie: „Ştia (în 1954, când scria aflându-se în Occident) că în România, chiar atunci, propria lui familie putea fi torturată de către partizanii care incendiaseră Chişinăul. Pentru că ei erau stăpânii României… Nu îl cerca nici un fel de ură faţă de ei, ci doar un sentiment de milă. Această victorie nu este accesibilă decât preoţilor şi poeţilor“. C. V. Gheorghiu era şi poet şi preot, şi nu mai avea 24 de ani. Devenise un nume cunoscut în diaspora românească prin cărţile sale. Renegat public de Gabriel Marcel, Gheorghiu este, totuşi, arestat şi condamnat în mod automat „pentru că făcuse parte din categoria unor funcţionari români. Niciodată interogatoriul nu s-a purtat asupra a ceea ce am făcut eu ca individ“, citim la pagina 214. Evenimentele din Franţa anului 1968 reactivează agresiunile asupra lui. Nota dominantă a biografiei acestui om este suferinţa.
De ce ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa acestor personalităţi singuratice?
Vintilă Horia afirmă într-un interviu: „Datorită martiriului sau suferinţei exilului, a fost posibilă această înflorire românească în literatură, artă, filosofie. Durerea exilului ne-a transformat în altceva. Strigătele noastre s-au auzit în toată lumea“.
Nu suntem, oare, prea cinici prefăcând-ne că nu ştim despre suferinţele lor? C. V. Gheorghiu scrie Omul care călătorea singur după 4 ani de închisoare în 14 lagăre americane. Învăţase acolo să facă orice lucru cu răbdare şi să aştepte. „M-au înfometat până într-atât, încât seara mâncam pământ ori tencuială de pe pereţi. Atunci soldaţii îmi ordonau să deschid gura cât se poate de larg şi ei veneau şi mă scuipau în gură, unul după altul. Am suportat totul. Când captivitatea mea a luat sfârşit, eu căpătasem puterea de a suporta toate umilinţele“.
Din cauza lipsei vitaminelor, ochii i-au fost invadaţi de excrescenţe roşii de carne, care-i provocau dureri mari. L-au salvat pachetele cu mâncare ale unui preot catolic. Eliberat din prizonierat, şi-a târât picioarele tot restul vieţii – deprindere din anii când li se luau şireturile de la încălţăminte. Aşa a ajuns la Paris – pe jos. Deseori, când era fotografiat de jurnalişti, scriitorul-preot apărea cu capul plecat: era sigur că în faţa lui sunt săli arhipline cu străini, nu avea de văzut nici un chip drag. Ai lui au fost ucişi sau deportaţi. De câte ori se gândea să rămână undeva, trebuia să plece. Nu întâmplător, în 1957, scria extraordinara carte despre un Sfânt Părinte exilat, Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos.
Exilaţii noştri înţeleg poate cel mai bine semnificaţia cuvintelor străin,înstrăinare. C.V. Gheorghiu a fost toată viaţa insultat şi de presa de stânga şi de cea de dreapta. Nimeni nu a vrut să audă adevărul întreg.
Holocaustiştii merg şi mai departe, victimizându-i pe partizani. Noi ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa celor care trec prin mari pericole înfruntând cu cuvântul învinuirile viclene aduse acum poporului nostru. Suntem siguri, însă, că vom plăti scump această laşitate, de la vlădică până la opincă.
Chiar Alexandru Soljeniţîn se arată lipsit de onestitate şi loialitate faţă de români, când, în cartea sa Două secole împreună, scrie despre pogromurile din 1881 şi 1905 în Zona de Rezidenţă, unde erau toleraţi să locuiască evreii din Imperiul Ţarist: Kiev, Odesa, Kameniţa, Viniţa, Cernigov, Chişinău, Bălţi şi din alte 24 de oraşe din Imperiul Rus. „Violenţă barbară a creştinilor părăsiţi“, scrie Al. Soljeniţîn definind pogromurile. În majoritatea cazurilor n-au fost însoţite de omoruri – erau jefuite dughenele şi crâşmele. La Kiev şi Odesa au fost cele mai violente (soldate şi cu morţi), la Marea Neagră fiind implicaţi grecii, care erau rivali comerciali ai evreilor. Soljeniţîn afirmă, însă, că, în 1882, cel mai dur a fost pogromul de la Bălţi, unde, cică, a fost omorât un evreu. La Chişinău, datorită intervenţiei Bisericii, mişcarea care era gata să izbucnească a fost „înăbuşită în faşă“, dar, în cazul populaţiei Basarabiei, numai intenţia devine condamnabilă. Citiţi cartea Două secole împreună şi vă convingeţi că, atunci când este vorba de a evita răzbunarea evreilor, Soljeniţîn caută să o dirijeze dinspre ruşi spre români. Nu mai are cinstea intelectuală şi sufletească din Arhipelagul Gulag, unde poţi găsi aprecieri obiective despre cecenii, românii, lituanienii din lagăre şi închisori. Am putea întoarce o afirmaţie a lui Soljeniţîn împotriva lui citându-l: „Dacă cineva crede că modul acesta de a prezenta istoria este obiectivă, atunci nu vom ajunge niciodată la adevăr“.
Reportajele de pe front ale lui C. V. Gheorghiu au fost folosite mai târziu de Marin Preda ca sursă documentară în romanul Delirul. Consecinţele au fost aceleaşi: concentrarea atenţiei asupra lui Preda: să moară Preda!
Să vedem cine va mai avea curajul să călătorească singur printre tabu-urile impuse românilor.
1 octombrie 2011, Chişinău
Nina NEGRU
Popularity: 6% [?]
(Realizatoare emisiuni TVR)
„Memorialul Durerii” s-a întâlnit de curând cu membri ai comunităţii oraşului Zimnicea spre a evoca împreună memoria unui fiu al acestor locuri, un adevărat pătimitor prin zarcele şi lagărele gulagului românesc.
Este vorba de Aurel Sergiu Marinescu, o personalitate a detenţiei politice, un om care a suportat supliciile celor mai grele închisori din România: Caransebeş, Jilava, Gherla, Aiud, cele care aveau cea mai ridicată mortalitate.
Întâlnirea a avut loc într-o sâmbătă a lunii septembrie 2011 în sala de festivităţi a Primăriei din Zimnicea, o întâlnire organizată şi sprijinită de către primarul Zimnicei, Petre Pârvu.
Un primar mai neobişnuit pentru peisajul nostru românesc pentru că iubeşte cultura, respectă tradiţiile şi vrea să facă cunoscute personalităţile care au ajuns nume consacrate în lume dar au pornit din această aşezare teleormăneană.
Am prezentat documentarul „Confesiunea unui lucid” din seria „Memorialul Durerii – O istorie care nu se învaţă la şcoală” dedicat acestui mare om şi difuzată pe TVR în 2011.
A fost o proiecţie încărcată de emoţii. Nu se auzeau nici respiraţiile celor aflaţi în sală. Am încercat de multe ori acest experiment al vizualizării publice, în cercuri restrânse sau mai largi, a filmelor noastre: Întotdeauna este o stare aparte pe care nu ştiu cum aş putea-o defini. Seamănă uneori cu o trezire.
Poate că este absolut răvăşitor să afli că românii au avut una dintre cele mai consistente rezistenţe anticomuniste din Est.
Şi că fiecare dintre noi care am traversat epoca Ceauşescu, mai tineri sau mai în vârstă, am fost ignoranţi, pentru că politica partidului comunist român a fost bazată pe o monstruoasă minciună: românii, în unanimitate au aderat la cauza comunismului şi de asemenea, pe un uriaş fals: românii de felul lor sunt blânzi, supuşi, răbdători, au capitulat în faţa tiraniei.
Nu, n-a fost aşa. Există sute de mii de români care au preferat închisoarea, decât să accepte servituţile umilitoare şi sălbăticia comunizării, care s-au opus deşertului roşu, adesea plătind cu viaţa.
Foto.Aurel Sergiu Marinescu
Unul dintre aceştia a fost Aurel Sergiu Marinescu. Şi dacă el în închisoare a promis colegilor săi de celulă, sub formă de jurământ, că va spune în orice condiţii adevărul despre gulag şi noi am încercat să rostim aceste adevăruri în vremuri prielnice sau neprielnice, pentru limpezirea societăţii româneşti, pentru înţelegerea şi clarificarea trecutului.
Aşa cum spuneam după proiecţie au urmat întrebările. Multe şi extrem de avizate. Erau în sală intelectuali „crema oraşului”, tineri absolvenţi, chiar ai facultăţilor de istorie. Şi aceeaşi întrebare: Ce-am putea face mai mult pentru a cinsti memoria acestor simboluri? Zimnicea are o micuţă librărie care poartă numele jurnalistului şi scriitorului Aurel Sergiu Marinescu. În intervenţia sa primarul oraşului a promis să dea unui nou aşezământ numele lui Aurel Sergiu Marinescu. Ne-am bucura dacă acest edificiu va fi unul legat de spiritualitatea acestei moşteniri ţinând cont de marea operă publicată de Aurel Sergiu Marinescu dintre care câteva volume sunt amintiri şi reconstituiri ale rădăcinilor sale.
Primarul iubitor de istorie şi de oraşul său, căruia vrea să-i dea nu numai trecut, dar şi prezent şi viitor înţelege mai bine ca oricine altcineva de ce trebuie să oferim tinerilor de azi repere morale şi civice.
Ca toate oraşele României, Zimnicea traversează un moment greu. Nu sunt locuri de muncă. Oamenii au un standard de viaţă coborât. Dar nu le lipseşte speranţa. Iar asemenea personalităţi, numele, blazonul lor pot să le aducă aminte mereu că au datoria să lupte, cu mijloacele democraţiei pentru ca ţara lor să fie demnă, liberă şi cu un regim de viaţă prosper..
Aşa cum au luptat predecesorii lor.
Până atunci însă, întâlnirea ca şi toate celelalte proiecţii ale „Memorialului Durerii” ne arată că românii au dreptul la adevăr. Că acest adevăr îi face mai buni, mai conştienţi, mai lucizi, mai încrezători în ţara lor şi în puterea lui Dumnezeu.
Ne vom reîntoarce la Zimnicea în fiecare februarie, luna naşterii lui Aurel Sergiu Marinescu. Să vorbim despre trecut şi despre prezent. Avem o datorie faţă de cei care au pierit în închisori să nu-i uităm.
De altfel aş mărturisi că toate cele 150 de episoade ale „Memorialului Durerii” s-au născut din această recunoştinţă pentru cei morţi în închisori pentru aproape două milioane de români care au pierit sub tăvălugul dictaturii roşii. Era o durere pe care am încercat să o cuprind într-un memorial al durerilor româneşti.
Nota redacţiei. Am primit din partea soţiei regretatului Aurel Sergiu Marinescu următorul mesaj:
„Toată gratitudinea, respectul şi recunoştinţa mea Doamnei Lucia Hossu Longin creatoarea “Memorialului durerii”.
Domnului Petre Pârvu, primarul oraşului Zimnicea
Domnului Dorin Prună, proprietarul Librăriei „Aurel-Sergiu Marinescu”, care cu competenţă şi dăruire şi-au adus prestigiosul aport la succesul acestui eveniment cultural-comemorare al scriitorului Aurel-Sergiu Marinescu.
Soţia lui Aurel-Sergiu Marinescu, Manon Marinescu”
Popularity: 4% [?]
Goana după audienţă şi masificarea individului
Autor: Octavian LUPU (Bucureşti)
Trăim într-un timp în care dimensiunea audienţei contează cel mai mult indiferent de mijlocul media utilizat. Cu privirile fixate pe „barometrele” sau „altimetrele” de estimare a impactului media, politicieni, prezentatori, invitaţi, companii sau instituţii publice, cu toţii încearcă să se poziţioneze cât mai sus, fără a se gândi că oamenii nu sunt numere, iar audienţa reală nu are de-a face cu numărarea brută a celor care îşi fixează ochii pe ecranul de televizor la o emisiune sau alta. Acelaşi lucru este valabil şi pentru media electronică, unde contoarele de pagină mestecă monoton numărul de intrări pe un anumit articol, timpul de rămânere sau alţi parametrii interesanţi în definirea metricilor de succes pentru o anumită publicaţie, blog sau portal.
Însă această febră a vizionărilor sau accesărilor trădează deopotrivă şi o slăbiciune a modului în care sunt construite aceste canale de comunicare. Practic, persoana „devoratoare” de informaţii este asimilată unui fel de ciclu de producţie, distribuţie şi consum, ignorându-se natura profundă din constituţia oricărui om ce se bazează pe reflecţie, gândire şi evaluare a datelor prezentate. Într-o avalanşă de fraze, idei şi cifre care nu se mai termină, nefericita persoană ce stă în faţa televizorului sau a calculatorului, nu are nici măcar cea mai mică şansă să „digere” ceea ce îi este pus înainte.
Prin dopaj informaţional, creierul celui expus la aceste fluxuri de ştiri mai mult sau mai puţin relevante, dar agregate astfel încât să producă impactul maxim, ajunge să fie în scurt timp saturat, persoana în cauză devenind doar un spectator automat la un show ce nu îi spune mare lucru. Şi astfel, idei de tot felul ajung să fie primite de către un subconştient obosit, incapabil să mai opună cea mai mică rezistenţă şi în a mai ordona ceea ce i se prezintă.
Poate că lucrul cel mai nefast în timpul de faţă nu se mai referă la penuria de informaţii, ci la prea multe lucruri spuse într-o manieră dezordonată şi într-un ritm mult prea alert fără a se lua în considerare criteriul relevanţei a ceea ce se prezintă public. Plecând de la talk-show-uri cu aceleaşi vedete ce nu au prea multe de spus, trecând la emisiuni de prezentare a evenimentelor de actualitate mereu polarizate de interese mai mult sau mai puţin evidente şi finalizând cu analize ce degenerează în discuţii plicticoase în contradictoriu, se ajunge practic la o ignorare a logicii de bun simţ şi a ceea ce ar fi cu adevărat important. Însă lucrul cel mai nociv se concretizează în opacizarea conştiinţei colective, în alunecarea spre grotesc şi senzaţional, cu consecinţe dramatice asupra mesajului pozitiv ce ar trebui să fie transmis.
Mă întreb pe bună dreptate de ce se întâmplă aceste lucruri? De ce se ignoră calitatea unor emisiuni bine alcătuite sau a unor articole bine scrise pentru ceea ce este vulgar, lipsit de gust şi fără folos pentru spectator sau cititor? De ce oamenii sunt transformaţi în numere şi se ignoră dimensiunile relaţionale şi constructive pe care ar trebui să le realizeze orice comunicare reală?
Îmi aduc aminte de mai multe lucrări de referinţă în care se vorbea despre efectul de masificare produs de către mijloacele moderne de comunicaţie, adică de transformarea diferitelor grupuri în mase anonime, numărabile, dar lipsite de capacitatea de reflecţie şi judecată proprie. Pot spune că masificarea reprezintă un pericol real prin faptul că alterează gândirea celor care sunt sub influenţa acestor canale de comunicare. Însă o societate în care dispare individualitatea nu are cum să mai prospere, fiindcă orice valoare reală are la bază un act de creativitate, ce presupune logică şi bun simţ.
Prin urmare, goana după audienţă nu poate să producă decât un balast nefast de informaţii inutile pe care societatea ajunge să le poarte în conştiinţa colectivă împiedicând dezvoltări creative ulterioare. Din acest punct de vedere, am ferma convingere că soluţia ieşirii din orice fel de criză, inclusiv cea economică actuală, se poate realiza doar prin descătuşarea energiilor creativităţii indivizilor ce compun diferitele grupuri componente ale umanităţii, inclusiv la nivel de popoare sau naţiuni.
În contrast cu această goană nebună, pot spune că o abordare bazată pe o exprimare la un ritm care să permită captarea sensului a ceea ce se prezintă de către utilizator ar fi mult mai utilă şi mai profitabilă. În plus, prin structurarea pe categorii de importanţă a difuzării sau expunerii publice, s-ar putea mări atractivitatea emisiunilor televizate sau a paginilor publicaţiilor electronice. Sunt convins că doar estimarea în cifre nu este suficientă pentru a putea declara un anumit program ca fiind de succes. Există lucruri ce nu pot fi numărate aşa de uşor, dar care au un impact major asupra reuşitei unui demers mediatic, ce se reflectă în influenţarea pozitivă a ascultătorilor sau cititorilor sau în construirea unei relaţii de încredere între prezentatori şi segmentul ţintă al expunerii.
Calmul, bunul simţ, dialogul civilizat şi coerenţa ideilor expuse sunt cerinţe de bază pentru o prezentare de succes, iar acest lucru nu poate fi ignorat dacă doreşti să ai o comunicare reală şi de durată. Fidelitatea audienţei se obţine prin respectarea fiinţei umane ca individ şi nu ca o entitate amorfă aflată într-o masă cenuşie, lipsită de capacitatea de reflecţie. Numai aşa vom putea progresa ca indivizi, societate, naţiune şi umanitate, lucru nu reprezintă doar o cerinţă opţională, ci este o premisă fundamentală pentru supravieţuirea rasei umane pe planeta Pământ. Goana după audienţă trebuie, prin urmare, să se transforme într-o reală perseverenţă în a construi o lume mai bună, mai plină şi mai frumoasă, în mijlocul căreia inteligenţa umană să fie pusă în valoare la cotele ei maxime. Numai aşa Pământul va deveni un loc în care merită să trăieşti şi să te bucuri de beneficiile diferitelor colectivităţi în mijlocul cărora ne-am născut sau am ajuns să locuim.
Popularity: 3% [?]
WP Cumulus Flash tag cloud by Roy Tanck and Luke Morton requires Flash Player 9 or better.
