MASCARADA MAGISTRATURII MACULATE

 MASCARADA MAGISTRATURII MACULATE

Autor: Vasile Zarnescu

Greva mascată a magistraţilor a fost validată, aprobată – şi, pe cale de consecinţă, deducem că a fost chiar iniţiată – de însuşi Consiliul Superior a Magistraturii, care este forul conducător al Magistraturii. De aceea, suntem îndreptăţiţi să vorbim nu doar de magistraţi – fie ei mulţi sau puţini care „protestează“ –, ci de instituţia ca atare, Magistratura cu M mare, care a comis o grevă autentică, sub paravanul pervers al cuvîntului mai inocent, „protest“!

„Protestul“ magistraţilor a stîrnit vehemente reacţii pro şi contra.

Cele pro sunt vădit neîntemeiate. De ce? Pentru că sunt puţine şi pentru că aparţin, îndeobşte, celor care fac parte din clanul magistraţilor. Dar, în primul rînd, pentru că însăşi manifestarea acestei acţiuni a fost îmbălsămată sub titlul benign de „protest“, ceea ce dezvăluie întregul tertip avocăţesc specific acestei categorii profesionale. Magistraţii nu au voie să facă grevă, aşa că s-au ascuns, inutil, sub pulpana cuvîntului „protest“, care cuvînt nu are nici măcar funcţia frunzei de viţă de pe statui: nu acoperă fariseismul, ipocrizia deşănţată a magistraţilor. O dovadă suplimentară a acestei mascarade de „protest“ este şi faptul că deşi, în 28 septembrie, fusese declarat încheiat, pînă azi, 2 octombrie, existau judecătorii – cum este, de exemplu, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti – care încă nu îşi reluaseră activitatea!

Pentru că nu mai aveau voci autorizate şi cu prestigiu care să-i apere, magistraţii au apelat la timbrul nou şi lacrimogen al proaspetei preşedinte – ca numire în funcţie, nu altfel! – a Asociaţiei Magistraţilor din România (A.M.R.), d-na Mona Pivniceru.

Lamentatio pro domo

Şi cine comite „protestul“? Magistratura, cotată în toate sondajele de opinie ca cea mai coruptă instituţie a Românei. Elocvent este şi avertismentul dat recent de Olanda, prin acuza adusă Justiţiei din România. Doamna judecătoare Mona Pivniceru, care a înlocuit-o pe Viorica Costiniu la conducerea A.M.R., ar face bine să-şi amintească de alţi componenţi ai Consiliul Superior al Magistraturii, care nu aveau ce căuta acolo: procurorii Alexandru Ţuculeanu, Ilie Picioruş, Marcel Sâmpetru, George Muscalu şi judecătoarea Maria Huza, preşedinta Tribunalului Bucureşti; adică mastodonţi ai corupţiei – aşa cum am demonstrat în studiul de caz Armaghedonul magistraţilor! Şi doamna Pivniceru se vaită, ipocrit, că sunt discreditaţi şi discriminaţi, că preşedintele ţării, unii din mass media şi o parte a opiniei publice atentează la prestigiul şi imaginea magistraţilor. Numai că actuala şefă a A.M.R. i-a preluat nu doar şefia deţinută de Viorica Costiniu, ci şi fariseismul acesteia, căci iată ce declara ea, conform articolului lui Cristian Mihai Chiş, Prostituate in roba: „Pe cînd conducea oficial A.M.R., Viorica Costiniu a înaintat C.S.M. două propuneri de modificare a Legii privind statutul magistratului. Una se referea la eliminarea prevederii potrivit căreia constituie abatere disciplinara exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, cealaltă la înlăturarea răspunderii patrimoniale a magistraţilor în cazul săvîrşirii de erori judiciare sau pentru sentinţe invalidate de C.E.D.O.“ Aşadar, Viorica Costiniu se văicărea şi ea de denigrarea şi discriminarea la care sunt supuşi magistraţii – pronunţînd la Realitatea TV faimoasa frază „Magistraţii sunt obligaţi să se prostitueze juridic“ –, dar avea grijă să se preocupe de scutirea magistraţilor de răspunderea materială la care îi obliga legea, pentru sentinţele date greşit!

Doar magistraţii, ţiganii şi maghiarii se mai vaită în ţara asta de discriminare şi denigrare: magistraţii au devenit, în cvasitotalitatea lor, corupţi; ţiganii ne-au compromis grav pe plan internaţional prin aproprierea şi impunerea abuzivă a făcăturii „rom/rrom“; maghiarii vor secesiune teritorială ca să facă stat în stat, ca în enclava Nagorno-Karabah. Şi, atunci, să nu-i discriminezi, adică să nu stai cu ochii pe ei, ca să vezi ce potlogării fac?! Dar, curios, ex-judecătoarea Maria Huza şi prietenul ei politic, ex-premierul Theodor Stolojan, – pătrunşi de adierea modernă a multiculturalităţii – i-au botezat copiii ţiganului penalist Bercea Mondialu’, care, constant, a scăpat de puşcărie prin grija deosebită a magistraţilor şi politicienilor corupţi (cf. * „Maria Huza a văzut puţa lui Judecatoru’ şi ploconu’ lu’ tat-su“, în Academia Caţavencu, 14 dec. 2005)! Cînd o veţi băga pe actuala avocată Maria Huza la puşcărie, împreună cu finul ei, Bercea Mondialu’, atunci să cereţi salarii mari şi respect din partea opiniei publice, d-nă preşedintă Mona Pivniceru! Şi, apropo de salarii şi de răspunderea materială a magistraţilor: i s-a reţinut vreunui magistrat din salariul său partea ce-i revenea ca obligaţie din sumele cu care a fost amendat statul român pentru sentinţele date greşit de magistraţi?! Daţi-ne măcar un singur caz!

Lipsa de rol activ a Magistraturii

Mai mult. Ex-judecătoarea Maria Huza, ex-preşedinta Tribunalului Bucureşti, a avut impertinenţa să dea Ministerul Justiţiei în judecată ca să îi plătească din urmă – din 2000 încoace – sporul de salariu pentru corupţie, deşi ea reprezintă simbolul patologiei politico-juridice. Ea a fost iertată pentru corupţia ei personală de către Consiliul Superior al Magistraturii, prezidat de Dan Lupaşcu, acelaşi Lupaşcu care, deşi Huza fusese învinuită oficial, el a favorizat-o pe Huza pentru a nu fi dată afară – motiv pentru care, culmea, a fost acuzat chiar de către A.M.R.! – şi care, acum, la recenta şedinţă de pomină a C.S.M., îl apostrofa pe preşedintele Traian Băsescu că „nu ştie să conducă şedinţa“!

Iar lacrimogena Mona Pivniceru vrea prestigiu şi să i se „repereze onoarea“ de magistrat denigrat de presă şi de preşedintele României. Prestigiul se dobândeşte prin competenţă profesională şi rectitudine morală – ceea ce la magistraţi nu se găseşte nici măcar cît negru sub unghie. Şi dacă cinste nu e, nici prestigiu nu e!

Abordând problema luptei anticorupţie, la bilanţul D.N.A. din 6 februarie 2007, preşedintele Traian Băsescu «a amintit de contractele de energie, care nu s-au desecretizat, şi de constatarea sa că nici un corp de control nu le-a luat vreodată la verificat, întrucît „oamenii din actuala Putere refuză să vadă aceste lucruri“. După ce a trasat, sugestiv, indicaţiile de acţiune pe care le-a considerat potrivite, Băsescu a încheiat prin a cere anchetatorilor DNA „să nu obosiţi în lupta anticorupţie“, şi a conchis că „actuala Putere se află în situaţia de a rata şansa de a da românilor un stat modern“ în privinţa luptei anti-corupţie» (cf. Răzvan Savaliuc, „Şo pe energie!“, în Ziua, nr. 3849, 7 februarie 2007). Asta, apropo de „băieţii deştepţi“ – cum sunt alintaţi astfel de presă, deşi, de fapt, trebuie să li se zică «infractorii cu „gulere albe“», deoarece fac escrocherii cu energia electrică ieftină, produsă de hidrocentrale, pe care o cumpără ieftin de la stat şi o revînd scump… tot statului!

Ce au făcut magistraţii – recte procurorii, căci şi ei sunt magistraţi – pentru a dezvălui corupţia, la indicaţia imperioasă şi mobilizatoare a şefului statului?! Nimic pozitiv. Dimpotrivă, ei au intrat şi mai mult în simbioză cu alţi „băieţi deştepţi“, numiţi, totuşi, „rechinii imobiliari“, demascaţi, spre cinstea presei, într-o mulţime de articole – spre ocara magistraţilor, care au dovedit o totală „lipsă de rol activ“. Căutaţi, pe motorul Google expresia „rechinii imobiliari“ şi veţi găsi nenumărate materiale de lectură, dar şi de revoltă. Toate cazurile – tranşate în instanţele de judecată! – numite, generic, „cumpărarea de drepturi litigioase“ nu sunt decât escrocherii patente, ca şi revînzarea energiei electrice. S-au sesizat, din oficiu, Parchetele, la vreunul din cazurile acestea? Niciodată. A dat vreun judecător o sentinţă în defavoarea unui „rechin imobiliar?“ În nici un caz. De ce? Fiindcă nu i-ar mai fi ieşit banii murdari care „i se cuveneau“ din acea escrocherie, la care şi-a adus contribuţia, din plin, cvintetul rapace şi reprehensibil format din: 1) „rechinii“ în speţă, 2) funcţionari ai primăriilor şi cei de la cadastru, 3) avocaţi, 4) procurori, 5) judecători.

Corupţii şi-au tras salarii mari anti-corupţie

În pledoaria-i plîngăcioasă, preşedinta A.M.R. perora oţios despre independenţa justiţiei şi despre separaţia puterilor în stat. De la Montesquieau încoace numai despre asta se vorbeşte. Dar, în ciuda celor două doctorate ale sale, d-na judecător a uitat să mai precizeze că respectivele principii invocate – independenţa şi separaţia – sunt concepute şi gîndite exclusiv pentru a se asigura echilibrul Puterilor în stat şi controlul lor reciproc. Or, din praxis-ul juridic postdecembrist, Magistratura a dovedit că a vrut şi a reuşit să devină stat în stat. Apoi, din păcate, în loc să se analizeze competenţa şi probitatea fiecărui individ în parte, magistraţilor li s-a acordat, de-a valma, la grămadă, inamovibilitatea şi, ca urmare, şi-au luat-o-n cap! Pe de o parte, magistraţii au revendicat creşterea permanentă a salariilor pentru a nu fi corupţi – ceea ce revine la a spune că au recunoscut, implicit, că sunt pe deplin coruptibili! –, iar, pe de altă parte, după ce au obţinut, anual, creşteri salariale exorbitante, şi-au mărit şi mai mult salariile pe cale judecătorească inventînd tot felul de sporuri – dintre care sporul pentru corupţie este cel mai hilar şi mai autoacuzator, deoarece corupţia a cuprins, totuşi, ca o metastază, întreaga societate tocmai din cauza lor. În consecinţă, Puterea Justiţiei a devenit incontrolabilă de către celelalte două Puteri – Legislativul şi Executivul – tocmai pentru ca Justiţia a devenit Ju$tiţi€! Adică Injustiţie. Adică Legea a fost înlocuită de Fărădelege, Dreptatea de Nedreptate, Binele de Rău. Or, Sine Iustitia, nulla libertas – „Fără dreptate, nu există libertate“! Ca atare, nu ne trebuie o asemenea independenţă a Justiţiei, manevrată de magistraţi corupţi.

Mai este Presa a patra Putere în Stat?!

Se spune, insistent, că „presa este a patra putere în stat“. În principiu, aşa şi este, într-un stat de drept. Numai că România nu este un stat de drept, ci este un stat de drept-curmeziş! Adică inversat. Şi asta tocmai din cauza magistraţilor, care au inversat valorile: în locul Legii, ei aplică Fărădelegea. În toate mass media se află o veritabilă arhivă publică referitoare la cazurile de corupţie. Dar în nici un caz dintre cele semnalate de presă magistraţii – adică judecătorii şi procurorii – nu s-au sesizat, nu au declanşat şi nu au finalizat soluţionarea corectă a situaţiei, fiindcă nici un semnal dat de presă nu a fost luat în consideraţie. Pe cale de consecinţă, presa a fost compromisă aproape în totalitate: scrie, vorbeşte, dar degeaba. E-adevărat, există o excepţie notabilă: ziarul Cotidianul a făcut plîngere penală contra preşedintei Tribunalului Bucureşti, Maria Huza, ca urmare a actelor de corupţie comise de aceasta, cu consecinţa cunoscută, reamintită mai sus. Dar Cotidianul nu a reuşit decît să o dea afară din Magistratură, nu şi să o bage la închisoare, cum era cazul. În restul semnalărilor făcute de presă, nu s-a luat nici o măsură de către autorităţile abilitate ale statului! Şi A.M.R.-ista şefă, d-na Pivniceru – care are curajul să pretindă, nici mai mult, nici mai puţin, că „Legea unică de salarizare este o lovitură de stat deghizată juridic“ –, se lamentează şi de faptul că presa, în genere, denigrează Magistratura.

NU! Presa nu denigrează Magistratura, ci o descrie în toată murdăria ei. De fapt, nu în toată, deoarece încă nu prea ştie cît de maculată este Magistratura. De aceea, trebuie să afle cît mai multe din secretele tenebroase care maschează corupţia din Magistratură tocmai pentru a-şi recîştiga poziţia de a patra putere în stat.

În  privinţa aşa-zisei denigrări a magistraţilor, trebuie să revin asupra problemei. Există, totuşi, afirmaţii făcute de către unii ziarişti, care par a fi denigratoare la adresa magistraţilor, dar ele nu sunt calomniatoare, ci realiste, poate doar exprimate într-un limbaj mai dur. Pe de altă parte, unii publicişti mai fac greşeala să scrie sau să spună că mulţii magistraţi, pe lîngă faptul că sunt corupţi, sunt şi „tîmpiţi, imbecili“ etc. M-am mai referit la această greşeală a lor, ultima oară în articolul «Becali la „beci“», subintitulat „Scrisoare întredeschisă domnului Nicola Popa, preşedintele Î.C.J.C.“, la care, fireşte, acesta nu mi-a răspuns. Dar e cazul să revin.

Magistraţii au doar circumstanţe agravante

Într-adevăr, greşesc profund cei care afirmă despre un magistrat (judecător, judecătoare, procuror) că este „tâmpit/ă”. Dar ei greşesc nu în sens absolut, adică nu pentru că respectivul magistrat nu ar fi, realmente, tâmpit – de la natura lui maternă –, incult – de la facultatea lui de drept postdecembristă –, sau corupt – ca produs al „sistemului ticăloşit“ –, ci pentru că, atribuindu-i calificativele de „tîmpit“ şi/sau de „incompetent“, îi acordă, ipso facto, circumstanţe atenuante. În sensul afirmaţiei lui Iisus Hristos: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” Nu este, însă, cazul aici: adică magistraţii nu trebuie iertaţi sub nici un motiv, căci ei ştiu ce fac! Chiar dacă, în genere, noi am fost învăţaţi să gândim în termeni precişi, riguroşi conceptual, totuşi, am învăţat la matematică şi puţină dialectică a gândirii: am învăţat şi despre raţionamentele „plauzibile”, iar la logică am învăţat despre pseudo-silogisme, numite şi sofisme. Juriştii, în plus, au ca disciplină de învăţământ şi retorica – pentru a-i învăţa arta vorbirii convingătoare, cu argumente corecte, dar şi plauzibile, arta convingerii ascultătorului că el, juristul – avocatul, judecătorul, procurorul –, are totdeauna dreptate. Iar când nu are dreptate, recurge la sofisme, ca să-l păcălească pe fraier.

Aşadar, chiar dacă ar fi realmente tîmpiţi şi inculţi, postul de magistrat inamovibil îi califică, automat, ca super-competenţi, super-oneşti, iar dacă greşesc, atunci nu mai au nici o circumstanţă atenuantă, atunci ei trebuie pedepsiţi exemplar cu maximum de pedeapsă: 25 de ani închisoare, iar la proxima revizuire a Constituţiei trebuie să se introducă – special pentru magistraţi – pedeapsa cu moartea sau închisoarea pe viaţă fără posibilitatea de a fi eliberaţi pentru „bună purtare“. Aceasta, în cazul cînd nu vor putea fi admise celelalte amendamente la Constituţie, pe care le propusesem în articolele anterioare, îndeosebi prezumţia de vinovăţie a magistraţilor.

Oricum, actuala Putere şi-a „ratat şansa de a da românilor un stat modern“ – cum anticipase d-l preşedinte Traian Băsescu, iar asta, în primul rînd şi aproape exclusiv, din cauza magistraţilor, nu a presei. Dar, pe lîngă expresia măgulitoare de a fi „a patra putere în Stat“, presa a fost caracterizată şi printr-o sintagmă mai puţin academică: presa este „cîinele de pază al democraţiei“. Dar, după modul cum este ignorată, în primul rînd, de către Magistratură, dar şi de către celelalte două Puteri, Legislativul şi Executivul, „presa tinde să se transforme dintr-un cîine de pază într-un căţel de companie“ – cum remarcase, ironic, d-l prof. dr. Mihai Miron, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Cuvîntare rostită la aniversarea a 10 ani de apariţie a revistei CURENTUL INTERNAŢIONAL

2 octombrie 2009, Pojorâta

Bucovina, România

Vasile ZĂRNESCU