La răsărit de democraţie

La răsărit de democraţie

Autor: George Petrovai

            Trăim într-o ţară de la porţile Orientului, în care binele general, respectiv armonia şi dreptatea tuturor, rămân în continuare la stadiul de idealuri intangibile, dar în care sunt perfect realizabile o mulţime de alte lucruri, aflate pe alte meleaguri în conflict ireconciliabil cu legea şi bunul simţ: potrivit cutumei mioritice a diabolizării, obiectiv atins prin trusturile de presă ale marilor răufăcători (Voiculescu, Vântu), vedem cum e perfect posibil ca judecata grosului cetăţenilor să fie trimisă în vacanţă, iar sentimentele lor să fie într-atât de biciuite şi distorsionate, încât să li se pară că-i imperios necesar ca Băsescu să fie linşat pentru nişte acuzaţii (încă) nedovedite, pe când Iliescu nu doar să scape cu faţa curată pentru nişte fărădelegi mai mari ca roata carului (punerea ţării pe butuci, prăsirea corupţiei şi a „baronilor”, mineriadele), dar chiar să conducă şi astăzi ţara în calitatea sa de preşedinte de onoare al Partidului Social Democrat; este posibil, de asemenea, ca românilor să li se pară că-i perfect normal ca, indiferent de mijloacele întrebuinţate în disputele dintre ei, politicienii să urmărească victoria chiar prin terfelirea şi zdrobirea adversarilor ideologici, nicidecum să aibă ca ţintă adevărul; pentru că aşa au hotărât jocurile politice în urma hazardului de la alegerile locale, ne-a fost dat să ne pricopsim cu un prim ministru inegalabil în ceea ce priveşte impertinenţa şi inabilitatea, care – iată – după recenta vizită întreprinsă la Bruxelles pentru a da socoteală de „victoriile” repurtate împotriva fragilei noastre democraţii, s-a ales cu atestatul de necalificat în politica la standarde europene, titlu cu siguranţă de nimeni invidiat, căci are darul să-i sporească celebritatea negativă deja adjudecată şi să-i completeaze profilul moral-spiritual centrat pe hoţie şi minciună.

            Oricine în afară de Victor Ponta, vorbesc de cineva cu simţul onoarei şi cu groaza firească de ridicol, cu siguranţă că şi-ar fi dat demisia din toate funcţiile deţinute pentru a-şi apăra blazonul, prin prezentarea probelor capabile să demonteze gravele acuzaţii şi dovezi de furt intelectual. El, însă, se apără în continuare cu caraghioasa nedibăcie a hoţului prins, care caută din răsputeri să se descotorosească de obiectul furat, doar-doar va fi lăsat în pace pentru a-şi vedea în continuare de îndeletnicirile sale. Spusele lui în această chestiune de-un penibil strivitor, au darul să uluiască prin monumentalitatea neruşinării îmbinată cu seninătatea inconştienţei: „Băsescu mi-a făcut-o. Dar eu sunt gata să renunţ la titlul de doctor”…

            Numai că o atare apărare stângace şi neconcludentă, mai avan îl înfundă în loc să-l scoată basma curată. Păi cum vine asta? Conform logicii pontiste, nu-i vinovat cel care fură, ci cel care dă în vileag hoţia. Apoi, chiar dacă renunţi la un titlu dobândit pe căi necinstite, în cazul de faţă printr-un plagiat grosolan, faptul acesta n-are cum să te spele de greul păcat comis vizavi de bunele şi sănătoasele tradiţii ale mediului academic, care are datoria să vegheze necontenit la bunul său nume şi să-l apere prin promovarea calităţii şi descurajarea imposturii.

            Iată de ce zilele „doctorului” Ponta sunt numărate. Căci lucrurile în cazul tezei lui sunt atât de evidente cu ochiul liber şi de la distanţă, încât nici o comisie corectă din lumea asta nu poate să-l scape de ruşinea furtului intelectual.

            Iar odată plagiatul confirmat de noua Comisie de Etică a Universităţii din Bucureşti, cariera politică a aventurierului Victor Ponta se încheie pentru totdeauna şi într-un mod lamentabil, indiferent de rezultatul referendumului pentru demiterea lui Traian Băsescu, o demitere din ce în ce mai improbabilă în noile condiţii impuse de Uniunea Europeană, adică în conformitate cu hotărârile Curţii Constituţionale (participarea la scrutin a jumătate plus unul din românii cu drept de vot!), şi neuitând de situaţia critică în care se află România de azi din punct de vedere economic-financiar (prăbuşirea leului) şi politic (repetatele avertismente ale oficialilor europeni) după doar două luni de guvernare usl-istă.

            Pentru că dacă partizanii înverşunaţi ai demiterii lui Băsescu au o singură şansă ca să scape de coşmarul revenirii lui la Cotroceni – prezenţa la vot nu doar a peste nouă milioane de români, ci şi votul favorabil a jumătate plus unul dintre cei prezenţi la urne, pe Băsescu îl avantajează atât votul împotriva demiterii, cât şi neprezentarea cetăţenilor, acum pe timp de vară şi pe perioada concediilor.

            Unde mai pui că taman în aceste zile când leul în cădere atacă Guvernul Ponta din interior, iar oficialii europeni şi presa internaţională îl mitraliază din exterior, taman acuma, zic, încrederea în Traian Băsescu înregistrează un trend ascendent, fapt care mă face să cred că scorul va fi foarte strâns, dar fără a se atinge pragul minim cerut de hotărârea Curţii Constituţionale şi acceptat de Ponta la solicitarea expresă a oficialilor europeni.

            Votul dat pe 29 iulie va arăta întregii lumi dacă românii au discernământul necesar să aleagă între drumul anevoios care-i duce spre democraţia europeană şi drumul pavat cu minciuni, tâlhării şi mită (atât timp cât mai sunt ceva bani!), un drum care-i redirecţionează spre comunismul cu faţă umană.

            P.S.1.Este trist şi ruşinos pentru toţi locuitorii acestei ţări că România va fi de acuma înainte monitorizată, întrucât oficialii europeni nu mai au încredere nici în asigurările date de actualii guvernanţi şi nici în bunele lor intenţii. Prea de multe ori aceştia au fost prinşi cu mâţa-n sac, iar Uniunea Europeană nu-şi poate permite ca prin creerea unui precedent extrem de riscant, să pun în pericol tot ce s-a construit până în clipa de faţă;

            2.Costul referendumului se ridică la circa 95 de milioane lei. Cum actualul referendum este rezultatul voinţei puciştilor, care vor ca prin el să-şi apere pieile şi să-şi legitimeze noile poziţii, iar astfel să pregătească terenul pentru câştigarea viitoarelor alegeri parlamentare din toamna acestui an, ar trebui ca aceşti bani să le fie imputaţi. România nu-şi poate permite  o atare cheltuială doar pentru faptul  că grosul parlamentarilor profitori şi traseişti consideră că acuma este momentul propice pentru a scăpa de un preşedinte incomod şi în recul de popularitate după opt ani de mandat şi trei ani de recesiune economică. Indiscutabil că dacă în atenţia lor ar fi stat grija pentru popor şi pentru imaginea României, atunci n-ar fi acţionat în acest mod banditesc, cu totul indiferenţi la costurile prezente şi viitoare, ci ar fi aşteptat alegerile parlamentare din acest an şi pe cele prezidenţiale din 2014. Pe de altă parte, dacă sunt democraţi şi acţionează în spirit democratic, de ce USL-ul în primul rând s-a opus la aplicarea referendumului din 2009 (au trecut, iată, trei ani de la acel plebiscit!), care avea în vedere revizuirea Constituţiei şi reducerea numărului de parlamentari la 300? Răspunsul este simplu: referendumul din 2009 era împotriva intereselor lor, pe când acest referendum declanşat în pripă şi în forţă îi ajută să-şi consolideze puterea şi să-i scape pe infractorii cu ştaif, fireşte, dacă alegătorii nu vor găsi de cuviinţă să le strice socotelile mârşave;

            3.Prin declaraţiile făcute de Ponta îndată după revenirea de la Bruxelles, oficialii europeni au dovada palpabilă cam ce încredere pot să aibă în promisiunile lui. Căci iată ce a găsit de cuviinţă să declare, purtat de avântul atacului la baionetă împotriva lui Traian Băsescu: „Dacă nu vor fi 9 milioane de români la referendum, vom intra într-o bătălie juridică”. Şi mai departe: „N-am angajat promisiunea la Bruxelles că va fi prag electoral” (subl. mea, G.P.). Dar pentru a evita momentul copleşitor de ruşinos când oficialii europeni vor fi nevoiţi să-i spună în faţă ceea ce noi, românii, deja o ştim atât de bine – anume că-i un mincinos notoriu, poate că ciracii lui, în primul rând întreprinzătorul lui socru răspopit, vor găsi alte chichiţe pentru a se deroba de la obligaţiile asumate, care acuma îi neliniştesc nevoie mare. De pildă, lungirea plebiscitului atât cât cere democraţia interesului usl-ist – două zile, o săptămână, o lună, ba chiar pînă la alegerile din toamnă. Şi iac-aşa o s-o ţinem tot într-o veselie, că doar românii au mare nevoie de circ. Marea problemă este cu procurarea banilor pentru pâine…