Constanța sub ocupație militară sovietică, văzută prin ochii unui copil

Constanța sub ocupație militară sovietică, văzută prin ochii unui copil

Autor: Marina Negrilă (Cleveland, Ohio, SUA)

Tatăl meu a fost inginer constructor și a lucrat pentru Căile Ferate Române toată viața sa profesională, adică peste 40 de ani, din care cam 15 ani la Direcția de Întreținerea Liniei, la infrastructura căii ferate și cam tot 15 ani în cercetare în cadrul temei: viteze mari de circulație pe liniile de cale ferată. A lucra pentru CFR era oarecum similar cu a lucra pentru armată, căci salariații puteau fi mutați oriunde în țară, pentru expertiza lor, în funcție de nevoile acestei companii de transport feroviar. Totuși, sugestiile și dorințele salariaților, pe cât posibil, erau luate în considerare, astfel ca ei să nu fie dezavantajați. Așadar, tatăl meu, inginer apreciat în Ministerul Transporturilor și în Direcția Regională CFR București, a fost mutat, în vara lui 1951, de la Secția L5 Sinaia, unde era șeful Secției, la Secția L8 Constanța, tot ca șef de Secție. Mutarea tatălui meu s-a făcut, în primul rând, pentru beneficiul subșefului său de Secție, un inginer foarte bine văzut politic, membru al partidului comunist, atât el cât și soția sa. În plus, soția lucra la Colonia de copii greci, care se afla locată în Cazinou și hotelurile adiacente (Palace și Caraiman, Royal și Bucegi), adică vis-à-vis de amplasamentul Secției L5 Sinaia din frumoasa clădire în stil neoromânesc, construită de inginerul Elie Radu în 1907. Subalternul tatălui meu (era oare inginer care urmase vechea Politehnică sau era inginer „pe puncte”, n-am de unde să mai aflu), urmărea să obțină postul lui tata, de Șef de Secție, pe motivul menționat mai sus: ca să aibă locuința în clădirea secției, pe Bd. Carol I, nr. 3, Sinaia. Fiind evrei aveau mari șanse, deoarece era cunoscut faptul că Ana Pauker vizitase colonia de copii greci, deci erau oarecum sub aripa ei protectoare.

Foto. Clădirea construită în 1907 de ing. Elie Radu, pentru CFR (pentru birouri și personal), blv. Carol I nr. 3, Sinaia 

Acea mutare s-a dovedit a fi favorabilă și tatălui meu, pentru că a fost, de fapt, o avansare. Deși foarte tânăr, avea pe atunci 32-33 de ani, tata era deja un inginer respectat în Direcția Regională CFR București. Secția L8 Constanța era mai mare ca teritoriu și ca importanță decât Secția L5 Sinaia. Avantajul pentru familie consta în faptul că mamei îi plăcea mult poziția orașului, pe malul Mării Negre și, fiind cel mai mare port al României, era un oraș cosmopolit. Pentru mine, copil de 4 ani, amplasarea Constanței era benefică pentru accesul la soare și apă. Din Sinaia, cât am locuit acolo, pentru a suplini soarele pe timp de iarnă, mergeam cu mama la București, la spitalul Căilor Ferate de pe strada Witting, pentru a face sesiuni cu raze ultraviolete. Spitalul era chiar în apropierea Gării de Nord, iar pentru noi, ca familie a unui salariat al CFR-ului, era ușor de venit cu trenul, căci aveam 12 călătorii gratuite pe an. În Constanța, pe timp de vară, mergeam zilnic la plajă împreună cu mama, care adora și ea soarele și apa. Am învățat să înot chiar din primul an, iar înotul mi-a rămas, pe tot restul vieții, sportul preferat.

La Constanța am trăit cu părinții mei câțiva ani, cam între 1951-1955. Eram foarte tânără, dar am amintiri destul de clare ale acelei perioade speciale, când erau trupe rusești staționate în oraș. Totuși sunt amintiri de copil și mă gândesc că, poate, interpretarea pe care le-o dau nu este cea corectă.

După mutarea la Constanța știu că o perioadă am regretat Sinaia și mi-o aminteam mereu spunând cu nostalgie: „Sinăiuca mea, Sinăiuca mea…”. Cu toate că în Cazinou și hotelurile alăturate era plasată Colonia de copii greci, iar Palatul Peleș era închis după plecarea regelui în ianuarie 1948, farmecul ei de fostă reședință regală și stațiune elegantă pentru vacanțele protipendadei din perioada interbelică se păstrase și erau multe vile frumoase și în stare bună, iar natura era de-a dreptul superbă. Dar, dintr-o stațiune cu viață efervescentă, ajunsese în anii 1948-1951, cât am locuit noi acolo, să fie complet pustie, căci principalele atracții erau inaccesibile: Cazinoul primind altă destinație și Palatul Peleș nelocuit. Îmi aduc aminte de mama mea, care stând la fereastră și uitându-se către stradă, își spunea cu regret: „…să văd măcar un om trecând pe stradă…”

Desigur că eu, la vârsta pe care o aveam atunci, nu îmi dădeam seama de toate aceste aspecte, dar auzeam comentariile părinților, la care eram întotdeauna foarte atentă. Cu toată austeritatea, totuși, părinții mei fiind tineri și primitori, iar Sinaia fiind aproape de București, la sfârșit de săptămână aveam întotdeauna în vizită prieteni ai lor veniți din capitală. Sinaia era o destinație plăcută atât vara cât și iarna și se făceau drumeții în grup. Când vremea permitea, se mergea la Cota 1400, iar tata mă ținea pe umeri, căci nu puteam parcurge pe picioare proprii toată distanța.

Sau se făceau alte drumeții, de exemplu la Mănăstirea Sinaia sau pe dealul Furnica. Nu-mi aduc aminte să se fi mers la schi, cred că părinții mei nu mai aveau schuirile cu care i-am văzut numai în poze de pe când erau mai tineri. În schimb Constanța, fiind cel mai mare port al României, era destul de bine populată. Pentru că era oraș de frontieră, în acea perioadă era înțesată cu trupe sovietice de ocupație staționate acolo. În același timp, fiind port la Marea Neagră, pe străzi puteau fi văzuți mulți marinari români și de alte naționalități. Îmi plăceau tare mult marinarii în uniforma lor caracteristică, încât îi spuneam adesea mamei că eu „vreau să mă fac marinăreasă”. Această dorință pentru viitorul meu, era, desigur, motivată și de faptul că părinții îmi cumpăraseră un costumaș alb, de marinar, de care eram tare mândră și-l purtam cu plăcere. Chiar mi-aduc aminte că, pe când purtam costumașul de marinar, mă salutam cu marinarii, care, desigur, trebuie să fi fost tare amuzați, dar îmi răspundeau.

La tot pasul, plimbându-se prin oraș, puteam vedea femeile sovietice îmbrăcate cu rochii de mătase (tot timpul zilei, chiar și la piață), mirosind puternic, de la depărtare, a parfum de flori, purtând o geantă uriașă ca un sacvoyage, iar coafura era la toate aceeași și consta dintr-o coadă mare împletită și învârtită în jurul capului. Uneori o întrebam pe mama cum de oare le recunosc eu, fără greș, pe femeile sovietice, dar aceasta era o întrebare retorică, tot eu îmi răspundeam: pentru că aveau semnalmentele specifice descrise mai sus, pe care româncele nu le aveau. Desigur că vedeam peste tot prin oraș și trupe de soldați sovietici, mai ales pentru faptul că noi locuiam lîngă gară, unde era mare activitate de încărcare/descărcare în trenuri, în zona de Triaj a gării.

În vara lui 1951, când tata a fost mutat la de la Secția L5 Sinaia, a funcționat mai întâi la Secția L15 Palas Constanța (aceasta era o suburbie liniștită situată în partea de vest a Constanței), ca șef de Secție, responsabil cu întreținerea liniilor principale de pe șantierul de construcție al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Această funcție îi dădea beneficii materiale bune, căci retribuția sa includea și un spor de 45% față de salariul de bază. Lucrul la Canalul Dunăre-Marea Neagră era prima încercare de a-l construi, care a început în 1949, dar în 1953 lucrările au fost sistate; forța de muncă folosită la „canal” era în majoritate formată din deținuți politici pe care tribunalele poporului îi condamnaseră la muncă silnică (se pare că deținuții politici erau cam 19% din forța totală de muncă în anul 1949, ca în anul 1952 să ajungă la peste 80%). Aceștia erau: fosta clasă politică românească, elita intelectuală, toți așa ziși oponenți ai noului regim; erau folosiți acolo la muncă forțată pentru a fi exterminați, aka „reeducați prin muncă”. Cuvintele: „a fost trimis la canal”, erau similare cu o sentință la moarte, atât de inuman era tratamentul deținuților. Forța de muncă mai era constituită și din persoane de diverse profesii, angajate din toată țara și din militari la termen. Tatăl meu avea acces în zonă numai pentru a inspecta linia ferată și, desigur, când era nevoie, să comande reparații.

În aprilie 1952, tata este numit șef de Secție la Secția de Linie L8 Constanța, pentru a înlocui pe inginerul Spiegel, șeful de Secție care se îmbolnăvise de plămâni și intrase la tratament. Funcția de Șef de Secție venea cu avantajul de a primi locuință de serviciu, astfel tata a primit locuință chiar în clădirea unde funcționa secția. Adresa era: Strada Scarlat Vârnav nr. 3, o știam pe de rost, căci mama, prevăzătoare în cazul că mă rătăceam vreodată prin împrejurimi sau când mergeam la plajă, în afară de numele meu, a vrut să cunosc adresa unde locuiesc. Gara având adresa: Strada Scarlat Vârnav nr. 1, face ca secția de linie să fie următoarea clădire după gară. Gara Constanța-pasageri se găsea chiar la intersecția străzilor Scarlat Vârnav și Traian, pe actualul amplasament al Parcului Arheologic. O linie ferată deservea portul și gara maritimă, iar tatăl meu avea în subordine și întreținerea liniei portului Constanța, unde intrarea era restricționată și se făcea numai cu autorizație specială, acesta fiind un obiectiv militar. Pe noi, familia sa, nu ne-a dus niciodată să vizităm portul Constanța.

Foto. Gara veche Constanța, demolată în 1957-1960

Acestea sunt imagini ale Gării (gara veche) Constanța, în decursul existenței ei de 100 de ani: din 1860 până în 1960. Primele două imagini sunt luate din strada Traian, unde era intrarea principală în gară. În a doua imagine, se vede o șaretă trasă de măgăruș și, de obicei, vizitiul era tătar, căci erau mulți tătari în Constanța. Aceasta mai era o realitate obișnuită chiar și în perioada de la începutul venirii noastre în Constanța. Mamei mele i se păreau tare pitorești și simpatice aceste mijloace de transport, încât ar fi dorit tare mult să cumpărăm și noi unul, dar modernizarea vieții a făcut ca ele să dispară relativ repede după venirea noastră. În a treia imagine se vede clar amplasarea gării Constanța, la intersecția străzii Traian (cea care se vede vertical în imagine) și strada Scarlat Vârnav (strada care se vede orizontal și către partea dreaptă a imaginii). Vis-à-vis de gară, pe strada Traian, era Tribunalul. Alături de Tribunal, se afla clădirea Policlinicii C.F.R. unde funcționa cabinetul stomatologic pentru salariații ceferiști. Îl țin minte, căci acolo lucra Paula Fați, medic stomatolog, prietenă cu mama mea.

Liceul de Fete din Constanța, la care urma să încep clasa I-a primară, s-a dovedit prea neîncăpător pentru a primi toți copiii ce trebuiau acomodați. Căci, eu făcând parte din „generația baby boomers”, (cum o numesc americanii, adică generația de copii născuți în anii imediat de după terminarea războiului), a fost necesar să mute clasele I-IV primare la vechea școală greacă, de pe strada Mircea cel Bătrân.

Între clădirea Gării și clădirea Secției de Linie L8, care aveau numerele 1 și 3 de pe strada Scarlat Vârnav, era o intrare către zona de Triaj. Din curtea și grădina Secției, unde aveam noi locuința, dacă mă urcam pe gardul care înconjura proprietatea (ceea ce făcem în fiecare zi), puteam vedea ce se petrece în acea zonă. Era o activitate intensă, garnituri de tren veneau și erau încărcate cu trupe de soldați sovietici. Aceștia așteptau asamblarea trenurilor, iar apoi plecarea. Mișcarea părea masivă, cel puțin pentru ochii mei de copil. Odată, un militar s-a apropiat de locul unde stăteam eu pe gard și mi-a spus în rusă: Девушка, давай вода! (Fetițo, dă-mi apă !). Și mi-a întins o sticlă să i-o umplu cu apă. M-am prefăcut că nu înțeleg ce vrea și nu i-am satisfăcut dorința. Oare de ce? Nu pot să-mi explic de ce. Nimeni, niciodată nu mi-a spus ceva care să mă determine să nu fiu binevoitoare cu ocupanții ruși (nu ar fi îndrăznit), dar era ceva instinctiv, era ceva ce plutea în aer și era evident până și pentru un copil de 4-5 ani. Dar, gândindu-mă restrospectiv, nu sunt mândră de acel gest al meu.

În anii următori, când am început să fiu conștientă de ceea ce se întâmpla acolo, am crezut că trupele sovietice au părăsit țara noastră prin anii 1953-1954. Pentru a-mi confirma presupunerile, am venit la conferința profesorului dr. în Istorie Ioan Scurtu, la care am fost invitată de profesorul dr. în Istorie Ion Constantin. Conferința a avut loc în 6 iunie 2018, în localul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, din strada Arh. Grigore Cerchez nr. 16, București, pe lângă Televiziunea Română. Conferința avea titlul: „60 de ani de la retragerea trupelor sovietice din România”. Am fost mirată atunci să aflu că retragerea trupelor sovietice a avut loc abia în anii 1957-1958. Și nu numai atât, chiar dacă oficial trupele sovietice părăsiseră România, cadre de sovietici au rămas infiltrate în toate punctele importante ale economiei, culturii, educației, din țara noastră.

Cam așa arăta Gara veche pe vremea când am locuit cu părinții mei la Constanța. Acum Gara veche din Constanța nu mai există, a fost demolată, iar în 1960 s-a inaugurat noua Gară, despre care se zice că este acoperită cu o cupolă cu arce în formă de aripi de pescăruș. Este o clădire frumoasă, dar mie îmi este familiară vechea Gară, chiar dacă nu era destul de frumoasă și reprezentativă pentru un oraș atât de important ca portul Constanța.

Se pare că demolarea vechii Gări Constanța a fost cu noroc pentru Patrimoniul nostru Cultural. La dezafectarea liniilor de Triaj, care a început cam în 1957, a fost găsit marele tezaur (ce se află la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, situat în Piața Ovidiu), cu șarpele Glykon, cu Fortuna și cu Pontus, care zăceau ascunse sub terasamentul căii ferate. Superba clădire în stil neoromânesc, proiectată de arhitectul Victor Ștefănescu, care adăpostește acum Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, a fost inițial construită pentru a fi Primăria orașului și a avut această funcție din anul 1921 până în anul 1976 (desigur, în perioada comunistă se numea Sfatul Popular al orașului Constanța). Din anul 1977, întreaga clădire a fost dedicată muzeului. Acolo sunt adăpostite vestigiile grecești și romane ce s-au găsit din abundență în urma săpăturilor, care, la început, aveau ca scop de a demara noi lucrări de construcții pentru orașul Constanța, nu acela de a face descoperiri arheologice. Pe când locuiam noi în Constanța, în multe locuri din oraș se puteau vedea la suprafață fragmente de diverse vestigii din marmură albă, despre care, nu trebuia să fii arheolog ca să-ți dai seama că datează din trecutul multimilenar al orașului. De exemplu, chiar la intrarea către zona de Triaj, care era între clădirea Secției de Linie și Gara veche, stăteau, la vedere, ici și colo, bucăți de coloane din marmură albă: capiteluri, frânturi de tambur sau de soclu. Mama mea era mirată de dezinteresul autorităților pentru aceste vestigii istorice, care trebuiau să fie păstrate în muzee. O explicație cât de cât plauzibilă ar fi că pe atunci, cu ocupația sovietică pe cap, interesul autorităților pentru valorile trecutului și importanța lor istorică era ceva mai scăzut.

Foto. Aceasta este clădirea care din 1977 adăpostește Muzeul de Istorie Națională și Arheologie din Constanța.

Când ne-am mutat noi la Constanța, în vara lui 1951, populația din România nu avea acces pe litoral, fiind zonă de frontieră și sub ocupație sovietică. Tata a primit locuința de serviciu din clădirea Secției L8 în aprilie 1952 și imediat ne-am mutat acolo. Țin minte că în vara lui 1952 rudele noastre din București nu au putut veni în vacanță la noi. Am început să fim vizitați abia din vara lui 1953, când s-a permis accesul populației pe litoralul românesc. Desigur că toți erau doritori, căci părinții mei fiind tineri, aveau surori, veri și verișoare de vârste similare cu ei, fiecare cu copii care puteau beneficia de soarele, plaja și marea din zonă. Părinții mei erau foarte înțelegători, acceptau pe toți cei ce voiau să vină să stea la noi 7-10-14 zile. Noi ne restrângeam într-o singură cameră, iar cealaltă cameră o cedam oaspeților. Gazdele aveau obligația să-i declare la miliție pe toți cei ce-i vizitau, nerespectarea acestor reguli rezulta în neplăceri foarte mari. Pentru a-și asigura un loc la noi în apartament, rudele se înscriau la rînd pe lista mamei, fiecare rezervând câte o perioadă pe parcursul verii.

Autorizația care se dădea celor ce voiau să vină în acea perioadă la Constanța (la fel era pe tot litoralul românesc al Mării Negre) era marcată în Buletinul de Populație pe care-l avea fiecare persoană de la vârsta de 14 ani ca act de identitate și era o viză de acces în zona de frontieră. Astfel stând lucrurile, era necesar să ai buletin pentru a căpăta autorizația. Ceea ce a făcut ca în vara lui 1952, pe perioada vacanței de vară: iunie-iulie-august, numai verișoara mea Rodica, din București, a putut veni la noi, căci împlinea 14 ani abia în septembrie 1952 și numai atunci trebuia să obțină Buletin de Populație. În acest caz, neavând buletin, nu avea nevoie de autorizație specială pentru sejurul la Constanța.

Ceea ce mie mi s-a părut ciudat, la început, copil fiind, erau raziile care se făceau destul de des. Deja știam, cînd vedeam multă lume strânsă și ținută în loc de un cordon de milițieni, că se efectua o razie. Milițienii verificau actele persoanelor strânse ad-hoc, poate aveau informații precise că se infiltrase cineva ce trebuia să fie arestat, sau poate erau doar controale de rutină. Când li se cereau actele părinților mei, desigur prezentau Buletinul de Populație. Milițianul ce le verifica întotdeauna, dar chiar întotdeauna, remarca faptul că erau născuți în Chișinău, URSS (ei erau născuți în Chișinău, România, căci în perioada când s-au născut ei: anii 1918 și 1922, Basarabia aparținea României). Țin minte figura părinților mei: contrariată, plictisită, chiar speriată, când milițianul menționa locul nașterii lor.

Cum verișoara mea Rodica era destul de dezvoltată fizic pentru vârsta ei, la razii era întotdeauna suspectată că este o impostoare, nu un copil de mai puțin de 14 ani. Din această cauză ea purta asupra ei actul de naștere și-l arăta organelor de control, la cerere. Lua cu ea actul de naștere până și la plajă, căci și acolo se făceau razii. Partea nostimă a fost că faimosul act de naștere, împăturit, pe care-l ținea într-un mic portmoneu asupra ei atârnat la gât, i-a scăpat în apă, în timpul unei băi în mare. Cineva l-a găsit plutind pe apă și norocul a fost că persoana era cinstită și binevoitoare și a căutat-o pe posesoarea actului ca să i-l înmâneze personal.

Clădirea Secției L8 avea un parter înalt și un etaj. Apartamentul nostru era la etaj, tot parterul fiind ocupat de birouri, dar se mai găseau câteva birouri și la etaj. Clădirea următoare Secției L8, o clădire mai mică și aparent fără importanță, era Securitatea. Aveau un gard înalt ce înconjura clădirea, astfel că nu se putea vedea nimic din stradă, anume strada Scarlat Vârnav, cred că era numărul 5. Cât despre geamurile apartamentului unde locuiam noi, la etajul Secției L8, pe partea dinspre clădirea Securității, acestea erau vopsite în alb pe exteriorul lor, complet opace, ca să nu se străvadă nimic prin fereastră, iar periodic se revenea cu încă un strat proaspăt de vopsea albă. Și, ca să nu poată fi deschise, rama din lemn a ferestrelor era bătută în cuie.

Orașul forfotea de miliție și trupe sovietice, de aceea cred că nu era criminalitate și nici răpiri de copii, iar mașinile erau quasi inexistente, poate doar cele militate, utilitare și autobuze pentru transportul în comun al populației (desigur, cum am mai menționat, pe străzi, ca vehicule, circulau simpaticele șarete trase de măgăruși și conduse de tătari). Vreau să spun că mama avea încredere să mă plimb cu verișoara mea în parcul de vis-à-vis de locuința noastră, doi copii amândouă – eu mai puțin de 5 ani, iar ea mai puțin de 14 ani. Ea era destul de temerară, probabil că se plictisea cu un copil așa tânăr, și mergeam cu ea mai mult decât știa mama, astfel că într-o zi am ajuns pe faleză și, nu știu cum, deodată eram amândouă pe digul de lângă Cazinoul din Constanța (pe vremea aceea era un dig care înainta în mare chiar lângă Cazinou, acum nu-l mai văd pe hartă, poate că a fost demolat). Era drum destul de lung față de unde locuiam noi la Secția de Linie pe strada Scarlat Vârnav nr. 3, lângă Gara veche a orașului. Acum strada se numește Răscoala din 1907, iar Secția de Linie și Gara veche Constanța, demolate cca. între anii 1957-1960, se găseau pe porțiunea de stradă care formează aleea din fața actualei clădiri a Primăriei; parcul care se găsea vis-à-vis de Gară și Secție a fost încorporat în parcul mare care, în prezent, formează Parcul Primăriei și Parcul Arheologic. Fiind zonă de frontieră, digul de lângă Cazinou era păzit de grăniceri, cu puștile scoase, care ne-au „arestat” imediat, pe verișoara mea și pe mine, și ne-au dus la Secția de Miliție. Acolo ne-au „interogat” și au aflat cine eram, doi copii inocenți, unul de 13 ani și celălalt de 4 ani. Astfel că tatăl meu a fost chemat telefonic să vină să ne „recupereze” de la miliție. Pare ridicolă întâmplarea, dar desigur că de atunci nu am mai ieșit singure.

O altă întâmplare când i-a sărit mamei mele inima din loc. Era într-o dimineață din vara lui 1952, iar verișoara Rodica era la noi în vacanță. Cineva, un coleg de școală din București, a strigat-o la geam, anunțănd-o că la alimentara din colț se vinde unt și coada abia s-a format. Era devreme, dimineața, iar Rodica, luîndu-mă și pe mine cu ea, a hotărât să mergem repede la coadă ca să mai apucăm câte un pachet de unt, fiecare. Mama credea că suntem amândouă în camera noastră, dormind. Trecuse ceva timp peste ora obișnuită de sculare și mama a venit să ne trezească, dar acolo paturile erau goale… Noroc că la foarte puțin timp după aceea am apărut amândouă, victorioase și mândre de noi, cu câte un pachet de unt.

Țin minte, de asemenea, zona unde locuia personalul militar rus, era un cartier frumos, cu vile, de la Piața Ovidiu în jos către mare. Era situat deasupra falezei cu Cazinoul. Ocupanții sovietici aveau și magazinele lor speciale, nu era voie să pășim prin apropierea acelui cartier, străzile lor erau închise pentru accesul oamenilor obișnuiți, ne uitam doar de la depărtare. Noi stăteam la cozi mari pentru orice alimente, dar aveam mult noroc cu piața și hala de pește, care se găseau în aproprierea locuinței noastre, ceva mai la nord pe strada Scarlat Vârnav. Era așa o bogăție și diversitate de pește, cum nu am mai văzut de atunci. Iar cei din familia noastră am fost norocoși că ne plăcea peștele, așa că nu am simțit lipsurile. Icrele de crap și știucă se găseau din abundență și erau păstrate la toate magazinele alimentare în butoaie mari, iar icrele roșii, numite de Manciuria, erau păstrate în ligheane chiar pe tejghea în magazinele mai mici. Mama cumpăra toate tipurile de pește, nu discrimina pe niciunul, pești de apă sărată și pești de apă dulce. Ce gustoși erau guvizii prăjiți întregi, calcanul era și acesta bun (calcanul așa cum îl țin eu minte din Constanța, nu se potrivește complet cu niciunul din peștii la care mă uit pe internet; acela avea, în afară de ghimpii de pe partea dorsală și o formă mult mai rotunjită). Foarte gustos pregătea mama și știuca (pește de apă dulce), sau somnul (pește de apă sărată), heringi, macrouri, stavrizi și alte tipuri de pește, nici nu-mi mai aduc aminte de toți.

Câteva cuvinte despre Cazinoul din Constanța. Acesta mi-a rămas puternic întipărit în amintirile mele de copil, eu având privilegiul de a participa la evenimentul Serbării de Iarnă din 1954-1955, organizată pentru copii și celebrată în interiorul Cazinoului.

A fost proiectat în stil Art Nouveau de către arh. Daniel Renard. Construcția a fost inaugurată la 15 august 1910, în prezența principelui Ferdinand. La momentul terminării, frumoasa construcție, simbol al Constanței, a fost declarată de presă și diverse personalități ale vremii ca fiind o monstruozitate cu prea multe zorzoane. Construit cu un mare hol de intrare și o scară majestuoasă, era dotat cu săli de joc și sală de spectacole și cu toate dependințele necesare. În timpul celor două războaie Cazinoul a avut diferite destinații. În 1916 a fost folosit de Crucea Roșie ca spital de campanie și a fost lovit de schije, dar în 1917 revine iarăși la funcția inițială. În 1934 arh. Renard face reparațiile necesare. Din 1941 este folosit pentru cazarea trupelor germane, timp în care a fost puternic bombardat. Începând cu anul 1948, sub comuniști, devine Casă de Cultură a Sindicatelor, iar în 1951 este restaurat cu ajutorul deținuților politici. Totuși, în iarna 1954-1955 când am fost eu în interiorul Cazinoului, părerea mea este că restaurarea nu fusese terminată. În iarna aceea am participat la concursul costumelor, organizat cu ocazia Sărbătorii de Iarnă care a avut loc la sfârșitul lui decembrie 1954 sau începutul lui ianuarie 1955. Mama, cu ingeniozitatea ei înăscută, îmi confecționase un frumos costum de fluture. Era de culoare alb cu galben din organdy sau organza (un material textil semi-transparent și delicat, din bumbac și/sau mătase, folosit pentru rochii la fetițe) și consta dintr-o rochiță vaporoasă cu volane și aripi de fluture; aripile erau confecționate dintr-un cadru din sârmă groasă îmbrăcat cu același material ca și rochia și erau împodobite cu ornamente strălucitoare din globuri aurii și argintii și pisate. Aripile erau atașate de umeri și spatele meu cu șireturi, care mergeau pe sub rochie. Țin minte că, împreună cu toți concurenții, am defilat prin fața juriului. Nu este de mirare că am luat Premiul I la concursul costumelor, iar meritul a fost în totalitate al mamei mele; cu toată sărăcia și lipsurile de atunci, ea a găsit mijloacele de a-mi confecționa costumul acela deosebit. Pentru obținerea premiului întâi am fost gratificată de către juriu cu o carte al cărui titlu nu-l mai țin minte, dar care era scrisă de un autor sovietic.

Pentru oaspeții Cazinoului a fost construit hotelul Palace, operă a arhitectului francez E. P. Goue, și inaugurat în iulie 1914. Se află la cca. 500 m nord de Cazinou, tot pe peninsulă, pe malul mării, în zona unde este acum Portul Turistic Tomis. Adresa actuală a hotelului Palace este: strada Remus Opreanu nr. 5-7, Constanța. Proprietarul hotelului era baronul Edgar de Marçay, unul dintre acționarii Cazinoului din Monte Carlo. Hotelul a fost conceput în formă de H și având 4 etaje pe fațada dinspre stradă și 6 etaje pe fațada dinspre mare. A avut inițial 250 de camere, fiecare cu baie proprie. Am menționat hotelul Palace, pentru că și această clădire, după 23 august 1944, a fost rechiziționată pentru a găzdui trupele sovietice de ocupație.

Foto. Hotelul Palace, Constanța

Clădirea a devenit vacantă după 1957-1958, când trupele sovietice au părăsit Constanța. Ea a fost transformată în imobil de locuit și s-a deteriorat. Abia în 1972 a fost renovată și redată circuitului hotelier. În prezent este nefolosită și într-o stare avansată de degradare.

În perioada cât am locuit în Constanța, eu nu-mi aduc aminte să fi mers mai departe de Cazinou, spre nord pe faleză, unde este actualul port turistic Tomis și hotelul de care am amintit. Probabil că nu ni se dădea acces în acea zonă din cauza trupelor sovietice încartiruite în clădirile de acolo. În schimb, la sud-vest de Cazinou, tot pe faleză, la limita care ne era accesibilă nouă, oamenilor obișnuiți, era un local terasă numit Vraja Mării, unde cred că am fost de câteva ori cu părinții mei. După această grădină restaurant începea portul Constanța, desigur interzis publicului.

Un loc deosebit de iubit de mine mai era Piața Ovidiu, cu statuia poetului roman chiar în mijloc, atât de trist de soarta sa de ostracizat pe malul Mării Negre (între anii 8-17 e.n.), unde, nu numai că era singur și înstrăinat, dar clima era foarte vitregă, în comparație cu clima din Roma. Știam povestea lui de la mama, iar epitaful pe care și l-a scris el însuși și care era încrustat pe o placă din marmură la poalele statuii, îl știam pe de rost încă dinainte de a merge la școală. Ceea ce nu știam pe vremea cînd eram copil, este motivul pentru care a fost comandată această statuie sculptorului Ettore Ferrari și amplasată în piața din centrul vechi al orașului Constanța în 1887, la 10 ani după terminarea Războiului de Independență.

În urma Războiului de Independență din 1877-1878, Dobrogea intrase în componența României. Comandarea și amplasarea statuii poetului Ovidius Publius Naso în Constanța, vechiul Tomis roman (redenumit Constantiana în sec. V e.n.), a cărui viață a descris-o el, constituie un simbol al latinității românilor și o dovadă a acesteia. Astfel se voia legitimizată apartenența Dobrogei la România. Statuia a devenit emblematică pentru oraș.

Foto. Statuia poetului roman Ovidiu şi placa cu epitaful lui

În Piața Ovidiu era capătul de linie al autobuzelor care făceau cursa Constanța-Mamaia. Ca să prindem un autobuz mai puțin aglomerat și să avem loc pe scaun, mergeam cu mama la Piața Ovidiu și așteptam acolo autobuzul. Mi-aduc aminte că erau două tipuri de autobuze care făceau această cursă: autobuze SKODA (de fabricație cehă), ceva mai vechi și mai puțin comfortabile și autobuze mai noi, de fabricație sovietică, numite ZIS (inițialele însemnau Zavoda imeni Stalina g. Moskva/Завода имень Сталина г. Москва)(aceste autobuze fuseseră importate din URSS în anii 1952-1954).

În Mamaia mergeam cu autobuzul până la fostul Grand Hotel Rex, cunoscut în acea perioadă sub denumirea de Casa de Odihnă 1 Mai. Plaja era chiar în fața hotelului, iar în mare, nu departe de mal, era construit un tobogan. Eu eram prea mică pentru a-l folosi, dar avea mare succes printre tineri, mai ales. Construit între 1936-1938 ca cel mai luxos hotel din Balcani și primul hotel din Mamaia, Hotel Rex a fost rechiziționat de ocupanții sovietici în vara lui 1945 și folosit ca rezidență pentru comandanții Armatei Roșii, până la retragerea lor în 1958. După retragerea trupelor sovietice, hotelul a intrat în circuitul turistic și a fost denumit Internațional, nume pe care l-a purtat până în 1990, când a revenit la numele inițial de Grand Hotel Rex.

Chiar vis-à-vis de Secția L8 Constanța, între strada Scarlat Vârnav și bulevardul Tomis (cred că acesta se numea blvd. I.V. Stalin în perioada cât am locuit noi în Constanța), se afla parcul Maxim Gorki, frumos amenajat cu un bazin și o fântână arteziană în mijloc. În apropierea bazinului era și un chioșc pentru fanfară, căci obiceiul era ca în serile de vară să cânte fanfara. În partea nordică a parcului era amplasat un cinematograf în aer liber, cu același nume ca și parcul, iar spectacolele erau, desigur, sezoniere și începeau după apusul soarelui. Asta însemna cam 8:30-9:00 seara, pe când eu, copil fiind, eram deja în pat. Totuși mergeam cu părinții la unele filme care-i interesau pe ei, sau care erau filme pentru copii. Țin minte că la unele filme pentru adulți adormeam în brațele unuia din părinți, dar era ușor să mă transporte până vis-à-vis, acasă,  la terminarea filmului. Cum fiecare film rula câte o săptămână, în următoarele zile rămâneam mult timp trează în pat și ascultam textul, pe care-l recunoșteam ca fiind în franceză, engleză, rusă (limbi în care aveam deja unele cunoștințe) și germană (pe care o vorbeam deja cu mama și bunica mea maternă). Cred că încă de pe atunci am făcut progrese la învățarea respectivelor limbi străine. Țin minte un film rusesc despre plecarea în călătorie a unor copii împreună cu animalele lor: motanul, câinele Cijik, cocoșul Petia, maimuța, papagalul. Pot recita și acum textul cântecului pe care-l cântau copiii la plecarea în voiaj. Câteva dintre filmele pe care le-am vizionat cu părinții la acel cinematograf erau: O noapte la Veneția (Eine Nacht in Venedig), după opereta cu același nume și muzica lui Johann Strauss, realizat în 1953, a fost o comedie muzicală delicioasă; filme cu actorul comic francez Fernandel: Ali Baba și cei 40 de hoți, Inamicul public Nr. 1; filmul britanic adaptat în 1946 după romanul lui Charles Dickens: Marile Speranțe. Și altele de al căror nume nu-mi mai amintesc.

Fiind la capitolul Filme, am să menționez și ecranizările rusești ale unor spectacole de operă și de balet celebre, pe muzică de compozitori ruși. Mergeam cu mama la un cinematograf de pe strada Mangaliei, cred că se numea Cinema Progresul, unde, prin anii 1953-1954 am vizionat filme rusești foarte bine realizate, cu cântăreți de renume mondial și balerini celebri. Îmi amintesc de filmele : Boris Godunov (compozitor Modest Musorgsky), Ivan Susanin sau O viață pentru Țar (compozitor Mihail Glinka, cu celebrul bas Șaleapin în rolul lui Ivan Susanin), Sadko (compozitor Nikolai Rimsky-Korsakov), Rusalka (compozitor Antonin Dvorak). Apoi un film numit Stele ale Baletului Rus, care a inclus baletul Fântâna din Bahcisarai (muzica Boris Asafyev, cu balerinele Galina Ulanova și Maia Plisetskaya; se pare că a fost singura dată când aceste două balerine au performat împreună), fragmente din baletul Lacul Lebedelor (cu Galina Ulanova, compozitor Pyotr Ceaikovsky), baletul Flăcările Parisului (compozitor Asafyev).  Filmele, ca muzică și artiști care performau, erau cu totul deosebite, de o calitate foarte bună. Le țin minte pentru că m-au impresionat, cu toate că, desigur, nu am înțeles totul și nu am reținut decât imagini foarte vagi datorită vârstei fragede pe care o aveam. Totuși cred că mi-a folosit această introducere în muzica de operă și balet, pe care o apreciez și acum.

Îmi mai amintesc de un anume fapt, care mă preocupa în viața mea de copil de 4-6-8 ani și a cărui desfășurare o urmăream cu interes. Iată povestea, pe scurt: construcția care adăpostea ecranul cimenatografului Maxim Gorki, era amplasată adiacent vechiului zid al cetății Tomis. De la ferestrele apartamentului nostru aveam vedere liberă către acea zonă și vedeam venind, din vreme în vreme, una sau două tătăroaice îmbrăcate cu șalvarii lor caracteristici, care accesau o ușă existentă în zidul cetății, coborând câteva trepte de la nivelul străzii. Aveau cheie, intrau și stăteau înăuntru câtva timp. Apoi ieșeau, încuiau și plecau. Eu văzusem de curând filmul „Ali Baba și cei 40 de hoți” și-mi închipuiam că sub zidul cetății trebuie să fie o peșteră misterioasă, similară cu cea din film. Nu am aflat niciodată ce se găsea acolo.

Fără legătură cu ocupația sovietică a Constanței, am să amintesc despre teribila iarnă a lui 1954, mai precis de viscolele care au înghețat țara și au acoperit-o în zăpadă, în luna februarie. Cum eu nu eram încă copil de școală, în acea perioadă eram la București, cu mama, în vizită la mătușa și bunica mea maternă. Ele locuiau în apartamentul mătușii Ira, pe strada Gh. Barițiu, la 2 stații de tramvai de Gara de Nord. Acolo eram binevenite oricând, iar în acel început de februarie, era și tata cu noi, își luase câteva zile de vacanță. La începutul lui februarie 1954 s-a pornit un viscol puternic și în scurtă vreme s-au făcut nămeți de zăpadă. Imediat ce și-a dat seama de dificultatea situației și implicațiile asupra transporturilor, tatăl meu a plecat către Ministerul Transporturilor, de lângă Gara de Nord, desigur pe jos, printre nămeții care creșteau continuu. Ajuns la minister, tata s-a pus la dispoziția superiorilor săi, care l-au trimis pe un tren având câteva vagoane de dormit pentru lucrători și a cărui locomotivă era prevăzută cu plug de zăpadă, pentru a deszăpezi linia București-Constanța. Pe mama a anunțat-o telefonic de ceea ce s-a angajat să facă și a plecat către Constanța. Undeva pe parcurs, poate că la Ciulnița, sau Fetești, nu mai țin minte precis, s-a întâlnit cu trenul cu plug de zăpadă care venea din nord, de la Iași. S-a ieșit din ambele locomotive cu pluguri ca să se salute și tata a constatat că cel ce conducea operațiunea de la Iași nu era altul decât vărul său, inginerul Ilie Alâmov, șef de Serviciu la Direcția Regională CFR Iași. Și-au strâns mâinile, și-au povestit peripețiile prin care trecuseră, apoi fiecare a plecat mai departe să-și îndeplinească misiunea. La Constanța a ajuns abia peste o săptămână, atât de greu era de înaintat prin troienele de 4-5 metri de zăpadă care acopereau linia.

La Constanța vremea era mai caldă, cu foarte puțină zăpadă, însă cu vânturi mari, mai ales în Piața Ovidiu. Acolo vântul era așa puternic, încât cei care voiau să traverseze piața, erau duși de curent dintr-o parte în cealaltă, alunecând pe ghiața formată. Se pare că în acel an marea a înghețat pe o distanță de aproximativ un km de la țărm către larg. Locuitorii mai vechi ai Constanței nu-și aminteau să mai fi văzut vreodată un astfel de fenomen; ei povesteau că atunci marea a înghețat cu valurile vizibil proeminente, foarte spectaculos. Tata nu a mai văzut cu proprii săi ochi fenomenul, când a ajuns el la Constanța înghețul trecuse deja.

Mama și cu mine ne-am întors acasă abia spre sfârșitul lunii februarie, când transportul către Constanța a intrat în normal.

În acel februarie, la București, am învățat să joc Remi, căci, petrecând așât de mult timp în casă datorită vremii, mama trebuia să-mi găsească preocupări care să mă atragă.

În anul 1954 se produc unele schimbări la Secția L8 Constanța, în urma cărora aceasta își pierde din importanță. Tatăl meu își anunță superiorii că ar vrea să fie mutat la București sau într-unul din orașele apropiate (Ploiești, Pitești).

În iulie 1955 se produce un accident de cale ferată la Coțofeni, pe linia Craiova-Filiași, unde deraiază un vagon dintr-un tren accelerat, din cauza stării necorespunzătoare a liniei. Din ordinul ministrului Transporturilor tata a fost detașat în luna august 1955 la conducerea Secției L6 Craiova, iar în luna octombrie 1955 este mutat la această secție cu funcția de Șef de Secție. Cu privire la acest moment din cariera profesională a lui tata, mi-aduc aminte foarte bine discuțiile pe care le-am auzit atunci în familie. Se pare că ministrul Transporturilor îl ținea minte apreciativ pe tata încă de pe când condusese ancheta pentru un accident ce avusese loc pe linia de sub îngrijirea Secției L8 Constanța. Parcă acel accident fusese pe la Mangalia și avusese loc cu unu sau doi ani în urmă. Ministrul le-a spus subalternilor săi: „Să mi-l aduceți pe băiatul acela!” Astfel a ajuns tata să conducă ancheta accidentului din anul 1955 de pe linia ferată aferentă Secției L6 Craiova. Câteva luni mai târziu, ne-am mutat și noi, familia lui, la Craiova, unde voi urma clasele primare 2-4, clasele de școală medie 5-7 și liceul la Colegiul Național Nicolae Bălcescu, care din 1997 a revenit la denumirea inițială de Colegiul Național Carol I.

Ca și stațiunea de munte Sinaia, orașul port Constanța, „Constănțica mea”, cum am numit-o cu multă afecțiune după mutarea la Craiova, îmi va rămâne întipărită în memorie, ca fiind o perioadă a copilăriei mele fericite, alături de părinți. La Craiova va începe un nou capitol din viața mea.

(Marina Negrila, Arhitect înregistrat în SUA și România)

Foto. Marina Negrilă