Ion Grămadă, erou al Bucovinei în Primului Război Mondial

Ion Grămadă, erou al Bucovinei în Primului Război Mondial

Autor: col. Vasile Aioanei

Pe 27 august 1917, Ion Grămadă, scriitor, istoric şi publicist bucovinean, cu o strălucită carieră literară de până atunci, moare  sfârtecat de gloanţe, la numai 31 de ani, la comanda unui pluton de vânători de munte, în timpul unui contraatac al Armatei Române pe frontul din zona Carpaților Orientali, la Cireșoaia. O localitate situată între Târgu Ocna și Slănic Moldova, trupul neînsuflețit al acestuia fiind îngropat de camarazi într-o poiană din munții Nemira.

Înainte de a pleca pe front, sublocotenetul Ion Grămadă (născut la 03 ianuarie 1886 în comuna Zahareşti – azi sat în comuna Stroieşti, judeţul Suceava) intenţiona să-şi cuprindă într-o antologie, schiţele, nuvelele şi comentariile politice, pe care le-a publicat în revistele ce le-a condus ori pentru care a scris. Volumului de proză i-a găsit mai întâi mai titlul „Cartea roşie austriacă”, iar mai apoi „Cartea durerii”, ca în cele din urmă să o intituleze „Cartea sângelui”. N-a mai reuşit însă, nici să o editeze şi nici să o publice, pentru că a plecat voluntar în Armata Română, jerfindu-se pentru o cauză a românilor mai bună.

Viaţa şi opera acestui erou al Bucovinei, a fost consemnată pentru prima dată, într-o extraordinar de frumoasă cronică, întocmită de către regretatul istoric literar Constantin Loghin (născut la 04 noiembrie 1892 în  localitatea Budineţ – fostul judeţ Storojineţ pe timpul României Mari, decedat 23 februarie 1961 la Gura Humorului), cel care, în 1938, a fost primul preşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni.

Cronica literară întocmită de Constantin Loghin, a fost publicată în anul 1926 în Revista „Junimea Literară” din Cernăuţi, pe care, după ce am parcurs-o, aveam să constat că definiţia cuvântului „erou” din dicţionarul explicativ al limbii române, este prea săracă pentru a cuprinde puterea de sacrificiu şi iubirea faţă de ţară a lui Ion Grămadă din Zahareşti.

Volumul „Cartea sângelui”, apare postum abia în anul 2002, după 86 de ani, prin îngrijirea scriitorului şi publicistului sucevean Ion Drăguşanul, care i-a reunit în această antologie, atât cronica întocmită de către Constantin Loghin, cât şi cele mai importante dintre schiţele şi nuvelele publicate de Ion Grămadă în presa vremii. Cu toate acestea, scrierile lui Ion Grămadă, nu sunt încă dezvăluite în integralitatea lor, parte din acestea, încă îşi mai aşteaptă editarea.

Ion Grămadă nu a fost, din fericire, singurul erou al Bucovinei care a făcut suprema jertfă pentru întregirea neamului. Scriitorul Anghel Popa, arată în cartea sa „Între fronturi. Bucovineni în România Primului Război Mondial” că la scurt timp de la izbucnirea războiului, peste 300 de tineri bucovineni au trecut graniţa în Regatul României pentru a se înrola voluntari. În decembrie 1917, două batalioane de vânători de munte sub comanda onorifică a Regelui Carol al II-lea, au fost constituite din 1000 soldaţi şi 16 ofiţeri, voluntari bucovineni şi transilvăneni. România Mare s-a înfăptuit prin jertfa celor peste 112 de mii de soldaţi şi români ai Armatei Române, care şi-au pierdut viaţa pentru ca noi să putem fi astăzi ceea ce suntem, fiecare dintre ei, eroi ai neamului. Independenţa Regatului României obţinută în 1878, nu s-ar fi putut realiza fără jerfta ostaşilor români; primul soldat erou al Războiului de Independeţă, a fost voluntarul bucovinean Constantin Popescu, fiul preotului Ioan Popescu din Cernăuţi, în memoria căruia la Calafat s-a ridicat un monument.

La izbucnirea Primului Război Mondial, toţi tinerii din Bucovina erau în dilemă, „să accepte să se înroleze sub steag străin sau să treacă graniţa în Regatul României şi să lupte alături de dorobanţul român” (Constantin Loghin). A doua variantă era susţinută de majoritatea tineretului intelectual. Aceasta şi pentru că, în Regat, pregătitile pentru confruntarea militară, mobilizarea armatei, au avut loc imediat după atentatul de la Saraievo din 28 iunie 1914; intrarea României în război era inevitabilă din perspectiva unirii teritoriilor româneşti aflate sub dominaţie străină. Perioada de neutralitate, faptul că România intră în război abia în 1916, se datorază, după cum ştim, opoziţiei regelui Carol I, care-şi dorea Ţara aliată cu Puterile Centrale, pe când interesele de întregire teritorială a României dictau o alianţă cu Antanta, opţiune care era susţinută de mai toţi politicienii şi intelectualii români ai vremii, alianţă care, din fericire s-a şi realizat, iar sorţii ne-au dat câştig de cauză. Am putut înfăptui România Mare.

Acesta era spiritul de resurecţie naţională în Bucovina şi Transilvania, când, scriitorul Ion Grămadă s-a hotărât să treacă graniţa şi să se înroleze voluntar în Armata Română. Erou între eroii neamului, Ion Grămadă se ridică totuşi deasupra celorlalţi voluntari bucovineni şi transilvăneni prin determinarea şi puterea sacrificiului său. Trece în Regat în august 1914, unde va fi mai întâi profesor de germană, iar în momentul intrării României în război, se înrolează voluntar. Aceasta însă, după ce absolvă o Şcoala de ofițeri la Botoșani în anul 1916, şi va intra în campaniile militare ale anului 1917.

Înrolat voluntar, ar fi putut rămâne profesor de germană la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu, ori în zona de instrucţie a oştirii. Sublocotenentul Ion Grămadă n-a acceptat însă aceste funcţii, considerându-le favoruri. El a cerut, şi i s-a aprobat, să intre în prima linie a frontului. Ca „să dovedească cu fapta ceea ce a propăvăduit cu cuvântul” (Constantin Loghin). Şi mai ales, prin modul în care, odată ajuns pe front, îşi încuraja camarazii, conştientizându-i că „pentru patrie soldatul trebuie să îmbrace cămaşa morţii”, după cum rezultă din consemnările camarazilor lui de armă de atunci şi de mai târziu.

Cei care i-au studiat mai bine viaţa şi opera, spun că Ion Grămadă a avut încă din clasele primare înclinaţie şi preocupare pentru însuşirea materiilor. Şi  pentru literarură în mod special. ” […] l-au pasionat istoria şi geografia […] i-a plăcut mult gazetăria”.

După liceul pe care l-a absolvit la Suceava, Ion Grămadă s-a înscris la  Universitatea din Cernăuți, secțiunea litere, devenind după absolvire licențiat în istorie şi geografie. Prietenul său de atunci, profesorul și istoricul bucovinean Dimitrie Marmeliuc, avea să îl descrie postum: „[…] se caracteriza printre noi ca un tânăr aparte, de o senzulitate excesivă, asociată cu o sensibilitate ce dădea de multe ori în violență bruscă. Citea mult și povestea frumos. Ochii săi mari și negri i se umpleau de fulgere de câte ori vorbea despre soarta românilor din Bucovina, de câte ori povestea scene din tragedia poporului românesc de pretutindeni. Preocupările sale literare l-au îndemnat de timpuriu să scrie”.

Publicistul Ion Grămadă a debutat editorial în 1903 cu o lucrare de istorie, intitulată „Din Bucovina de altădată”, iar în literatură, tot în 1903, cu schița „Înviere”, în care descrie împăcarea unui tânăr țăran cu destinul, care îşi dă obştescul sfârşit, chiar în ziua de Paște. A început să scrie schiţe şi nuvele încă din liceu, iar ca student şi-a câştigat existenţa din publicarea lor.

Din familie de ţărani fiind, Ion Grămadă a avut o preferinţă în operele pe care le-a creat, să descrie modul de a fi al ţăranului bucovinean, „să-i surprindă spiritul, […] mentalitatea şi demnitatea”, valorile care îl definesc. După cum menţionează criticii literari, Ion Grămadă a scris şi ne-a lăsat moştenire, „o proză simplă, însă, deosebit de profundă şi frumos scrisă, […] o scriitură vitalistă, matură, cu o tensiune a misterului, specifică literaturii Europei Centrale, cu trăsături psihologizante şi o rară ştiinţă a portretului”.

Şi-a publicat schiţele şi nuvelele pe care le-a scris, în cele mai prestigioase reviste literare ale vremii sale, nu numai din Bucovina, ci şi din Transilvania şi Regatul României, cum sunt: „Junimea literară”, „Viața românească”, „Tribuna”, „Neamul românesc”. Şi de asemenea, în revistele de limbă română care apăreau la Budapesta şi Viena, cum sunt: „Luceafărul” şi „România Jună”; într-o perioadă nemaiputând face faţă solicitărilor gazetelor româneşti ale timpului său. Reviste în care, publică totodată și comentarii politice, în care „susține punctul de vedere național privitor la drepturile legitime ale românilor”. În anul 1907, înfiinţează el însuşi la Cernăuţi, gazeta „Deşteptarea”, ce avea să se constituie în una dintre cele mai populare reviste din acea perioadă.

Ca prozator, pe Ion Grămadă l-au preocupat de asemenea, marile personalităţi ale istoriei şi literaturii române, despre care a studiat şi a scris, la loc de cinste fiind poetul naţional Mihai Eminescu. A fost de asemenea, fascinat, de uriaşa personalitate a savantului Nicolae Iorga şi a participat la cursurile sale ţinute la Vălenii de Munte. Era în fapt, un discipol al istoriografului Nicolae Iorga, scrierile sale înscriindu-se în curentul ideologic şi literar „semămătorismul”, promovat cu succes de marele învăţat (apărut după Răscoala din 1907, curent ce atrăgea atenţia asupra necesităţii ridicării gradului de cultură a ţărănimii, punea preţ pe tradiţiile istorice şi susţinea lupta de eliberare naţională a românilor aflaţi sub stăpâniri străine şi care era totodată, curentul literar al  generaţiei sale).

În 1910, Ion Grămadă, la recomandările şi prin susţinerea lui Nicolae Iorga, a ajuns student la Universitatea din Viena, iar în 1913 a obţinut doctoratul în istorie cu tema „Participarea românilor în 1683 la asediul Vienei” (în fapt, fiind vorba ajutorului pe care românii l-au dat austriecilor, siliţi de turci să lupte alături de oştile otomane, pe timpul voievozilor Şerban Cantacuzino din Muntenia, Gheorghe Duca din Moldova şi principelui Mihail Apafi din Transilvania. În perioada de pregătire a luptelor, românii  întârziind construirea podurilor şi transmiţând de informaţii despre mişcarea oştilor otomane, lucruri ce le-au fost deosebit de utile austriecilor, recunoscute oficial  mai târziu de către aceştia, ceea ce a  să stârnit mânia turcilor. Toate acestea, pentru că românii n-au putut lupta aliaţi cu păgânii contra fraţilor lor creştini).

La Universitatea din Viena, Ion Grămadă fraternizează cu organizaţia studenţească a românilor din Imperiului Habsburgic -, „România Jună” (sub auspiciile căreia Mihai Eminescu şi-a publicat capodopera poetică-, „Luceafărul”), scriind mai târziu o importantă monografie închinată acestei societăţi. Tot la Viena, redescoperindu-şi pasiunea pentru poetul naţional, scriitorul şi-a ales, conceput şi redactat teza de doctorat în litere, cu titlul -, „Mihail Eminescu. Contribuții la studiul vieții și operei sale”, susținută la Heidelberg în Germania, în anul 1914, cu puţin timp înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, obţinând şi titlul de doctor în litere.

Prin intermediar german, Ion Grămadă a tradus din literatura modernă, respectiv din operele scriitorului polonez Henry Sienkiewicz, ale scriitorului german Paul Heyse şi scriitorului norvegian Bjornstjierne Björnson, precum şi din cele ale scriitorul rus Vladimir Korolenko.

După doctoratul în istorie pe care şi l-a luat la Viena în anul 1913, Ion Grămadă este numit profesor suplinitor la Liceul de stat nr. III din Cernăuți, iar la începutul anului 1914, a început să lucreze ca redactor la revista „Viața Nouă”, unde a scris până la izbucnirea războiului.

Prietenul său, Dimitrie Marmeliuc, şi acesta voluntar bucovinean Armata Română pe frontul Primului Război Mondial, fost profesor de limba şi literatură greacă la Universitatea din Cernăuţi, cu care scriitorul Ion Grămadă s-a reîntâlnit în 1916, la Şcoala de ofiţeri din Botoşani, avea să ne mai transmită postum: „[…] bănuit de iredentism, neștiind ce atitudine va lua România, deoarece trăia încă Regele Carol I și neputându-și procura informațiuni din Vechiul Regat, Grămadă a scris câteva articole în direcțiunea patriotismului austric, dictat de împrejurări și împotriva voinței sale. Cât am stat la Cernăuți, o zi m-am întâlnit cu Ion Grămadă. Era deprimat. Se simțea urmărit de organele polițienești. Se credea nesigur la Cernăuți”.

În toamna anului 1914, în momentul în care rușii înaintau spre Cernăuți, în haosul general creat de invazia muscalilor, Ion Grămadă a trecut frontiera pe la Mamornița (azi în Ucraina -, că ruşii ne-au luat în 1940 şi mai apoi în 1944, nu numai Basarabia şi Nordul Bucovinei, ci şi Ţinutul Herţa!) și s-a stabilit în București. Unde, în toată perioada neutralității, „a scris și a vorbit despre nedreptățile regimului austriac față de românii bucovineni și a militat pentru intrarea României în război de partea Antantei”. Un an mai târziu, a fost numit profesor de istorie şi germană la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, dar „obişnuia să vină frecvent la București, fiind în contact permanent cu mediul cultural din Capitală”.

Meritul remarcabil al publicaţiilor lui Ion Grămadă este că a contribuit prin tot ce a scris, la menţinerea vie a conştiinţei naţionale, a întreţinut spiritul unionist al românilor, nu doar din Bucovina, ci şi din Transilvania, a celor din Basarabia chiar. Conştientizându-i că „sub stăpâniri străine, nu vor avea viitor […], vor fi încontinuare umiliţi şi batjocoriţi la ei acasă”.

Ion Grămadă, ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor consacrat, de o mai mare anvergură şi notorietate, dacă n-ar fi ales să se sacrifice pentru cauza neamului său. Sfârşind pe câmpul de luptă, nu a putut lăsa literaturii române o operă completă, „ […] eroul Ion Grămadă ni l-a răpit pe scriitorul Ion Grămadă”

A fost răpus de gloanţe în timp ce încerca să cucerească vârful muntelui de la Cireşoaia. „În acea perioadă, înălţimile din zona Târgu Ocna – Oneşti erau ocupate de armata austro-ungară, iar generalul Alexandru Averescu a considerat că punctul slab al Armatei 1 austro-ungare era la Cireşoaia […] A fost o bătălie de coşmar pentru toţi soldaţii români angajaţi în această luptă, […] inamicul era sus pe vârf, iar ei trebuiau să atace şi să le cucerească poziţiile”  În fapt, este vorba de una dintre cele trei bătălii, menţionate în manualele de istorie din zona Oituz.

Gândul scriitorului Ion Grămadă de a rămâne în conștiința neamului cu o faptă eroică, i s-a împlinit, chiar dacă într-un mod tragic. Periodicele vremii aveau să consemneze: „În acea fatală zi de 27 august, cu arșiță și soare, cu năduf de lupte și cu fum de obuze, pe o colină însângerată a Cireșoaiei, înaintând la un contra-atac îndrăzneț, Ion Grămadă a fost străfulgerat de gloanțele cotropitorului în abdomen și a murit, strigând sergentului Donose de lângă el: Sergent Donose, ia comanda plutonului și du-l înainte, tot înainte! Într-un suprem efort de recucerire a unei poziții pierdute, trupul lui s-a rostogolit în țărâna sfântă a pământului apărat, iar sângele lui s-a amestecat cu pietrișul muntelui, pentru ca din el să răsară sublima floare a libertății. Camarazii l-au ridicat cu duioșie pe brațe, i-au săpat mormânt de proaspete brazde în Poiana Vrânceanu și l-au pus în el împreună cu locotenentul botoșănean Ion Spiru, ridicându-le la căpătâi cruce de stejar, cioplită de mâini ostășești în bătaia gloanțelor”

În așteptarea asaltului final, Ion Grămadă a avut totuşi puţinul  răgaz pentru a-și analiza viața, trăirile şi sentimentele, și a scrie prietenilor despre toate acestea. Într-una din scrisorile sale, (considerată de exegeţi „o adevărată expunere filozofică”), trimisă doamnei Constantinescu, în casa căreia, din localitatea Abbazia – nordul Italiei, a fost meditator de germană, spunea: „Aici mi-am schimbat viața și, adâncindu-mă în sufletul meu, m-am revăzut pe mine, stând de multe ori de vorbă, ore întregi, cu mine însumi. Adesea îmi fac bilanțul vieții mele și mă întreb ce bine am făcut eu pe pământ. Și totdeauna regret că n-am putut lucra mai mult, spre a aduce mai multă fericire altora. Căci atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-a făcut altora. Încolo totul e praf și cenușă pe care le spulberă vântul.

Războiul nostru e sfânt. […] regret numai că nu mi-am legat numele de o faptă nepieritoare, care să aducă folos altora. Dar sper că în lupta ce mă așteaptă în curând îmi va ajuta Dumnezeu să îndeplinesc o faptă, care să mă treacă la nemurire.

Necunoscutul acela, spre care mergi, mulțumirea că-ți faci toată datoria, suprema datorie: intensitatea cu care trăiești viața ce ți-a dăruit-o Dumnezeu constituie un farmec de care vibrează toată ființa ta. Doamne ajută-mi să fiu tare, să fiu vrednic și neînfricat, spre a putea răzbuna lacrimile ce le-au vărsat ai mei vreme de una sută cincizeci de ani de robie”

Pe 11 decembrie 1917, la mormântul lui Ion Grămadă din Poiana Vrânceanu a fost organizat un parastas la care au participat Regele Carol al II-lea, pe atunci principe moștenitor, comandantul Corpului IV de Armată, generalul Artur Văitoianu și șeful Marelui Stat Major al Corpului, generalul Ion Manolescu, precum și un mare număr de ofițeri și soldați. Iar în iunie 1926, trupul lui Ion Grămadă a fost adus şi reînhumat cu onoruri militare în Cimitirul Eroilor din municipiul Suceava, orașul adolescenţei lui.

Ion Grămadă a devenit imediat după război, unul dintre eroii simbol ai Armatei Române. Însă, peste memoria acestuia s-au adunat apoi zeci de ani de uitare, pentru că, în perioada comunistă, „luptătorii pentru cauza naţională” trebuiau să fie alţii.

Memoria lui Ion Grămadă a fost readusă, cât de cât în actualitate, după Decembrie 1989. Cu toate-acestea, mulţi suceveni nu ştiu nici acum, cine a fost Ion Grămadă, erou al Bucovinei în Primul Război Mondial.

În semn de prețuire a memoriei sale, la 26 august 2007 s-a inaugurat un bust al eroului Ion Grămadă pe o ridicătură de pământ de pe partea dreaptă a DN17 (E58), în dreptul localității Stroiești, judeţul Suceava. Un infim gest de recunoştinţă, pentru cel care a reuşit, aşa cum spunea el însuşi, ca prin sacrificiul acestui său, „Bucovina să nu se întoarcă la Patria Mamă ca o cerşetoare”, ci numai prin fapte de armă.

Împreună cu membrii Cenaclului literar „Nectarie” din comuna Vama judeţul Suceava, condus de ec. Ioan Mugurel Sasu, la bustul eroului de pe acea ridicătură de pământ, pe 27 august 2024, am depus o coroană de flori, iar şedinţa lunară a Cenaclului, am ţinut-o la locuinţa lui Dumitru Muntean din satul Zahareşti, mândru că un consătean de-al său, a putut scrie o pagină din istoria Unirii Bucovinei cu Patria Mamă.

Foto. Vasilea Aioanei