A plecat în veșnicie Maria Gaisan, cu o inimă română mai puțin la Cernăuți…

A plecat în veșnicie Maria Gaisan, cu o inimă română mai puțin la Cernăuți…

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

Ieri (17 septembrie, n.n.) am aflat că, după o grea suferință, a încetat să bată inima Mariei Gaisan, româncă din Boian, înrădăcinată la Cernăuți. Multă lume a cunoscut-o ca pe o personalitate energică şi generoasă, care a stat la temelia Societăţii medicale „Isidor Bodea”, ca pe o gazdă primitoare pentru toţi românii. Mulți români din Cernăuți și din împrejurimi au beneficiat de bunătatea farmacistei Maria Gaisan, când aveau nevoie de un medicament deficitar. Dacă nu găsea medicamentul, doamna Maria avea întotdeauna un sfat bun, care ajuta mai mult decât cele mai scumpe leacuri. Eu le datorez soților Nicolae și Maria Gaisan o fărâmă din dragostea pentru Cernăuţi. În primii ani, de grea acomodare după revenirea de la studii din Chişinău, orașul nu mi se părea atat de străin și rece, mai ales când îl întâlneam pe doctorul Nicolae Gaisan, plimbându-și făptura olimpiană prin centrul orașului. În casa soților Gaisan l-am cunoscut pe regretatul jurnalist sucevean Mircea Motrici și am primit o carte cu autograf de la poetul Grigore Vieru.

Se duc românii noștri, rămânem mai săraci în acest oraș. Pleacă luând cu ei în mormânt triste, dramatice poveşti de viață despre lupta pentru supraviețuire. De la Maria Gaisan am reușit să înregistrez drama copilăriei din timpul refugiului cu părinţii în România, şi prin câte încercări a trecut la baştina sa, comuna Boian. Acum șapte ani, la împlinirea a 80 de primăveri, am evocat cu distinsa jubiliară una din întâmplările miraculoase din viaţa sa, trăită în „Grădina Maicii Domnului”, cum numea dumneaei Bucovina, precum şi imagini din zbuciumata-i tinereţe.

Maria Haisan evocă crâmpeie din memoria-i de copil:

– Era în iarna lui 1944, cu câteva luni înainte de a doua neaşteptată „eliberare”. Bunelul a intrat val-vârtej în casă, grăbind-o pe bunica să strângă lucrurile de mai mare trebuinţă… „Cum s-o las pe Savina cu patru copii?” (fratele cel mic, Traian, avea numai două luni), începu să plângă bunica. „Cine ţi-a spus c-o lăsam pe Savina!”, s-a răstit bunelul. Au pus în desagă ce le-a nimerit sub mână, au hrănit animalele din grajd, lăsând lângă văcuţă ciubărul cu apă… Când ne-am întors după un an şi jumătate, căsuţa noastră era ocupată de-o familie de ucraineni. Trăiau ca în cort, plodind iepuri în casă. Am stat pe la vecini până ne-am recăpătat gospodăria. Mama a avut mare chin, căci iepurii au săpat tuneluri pe sub pământ, din casă spre capătul grădinii. Ne-am muncit mult până am scos toată mizeria.

Zilele Mariei s-au luminat când a mers la şcoală, nimerind în aceeaşi clasă cu Tamara, fiica preotului Boris Ţapu. Era oaspete drag în casa cucernicului părinte. De la preoteasa Zinaida, iscusită gospodină, de o bunătate rar întâlnită, a învăţat secrete culinare, mai ales să coacă dulciuri delicioase. Nu o dată a primit în dar de Paşti de la mama prietenei sale o rochiţă sau altceva cusut de mâinile preotesei. Datorită Tamarei şi-a ales farmaceutica. Fiind pasionată de sport, la început a înaintat documentele la facultatea de educaţie fizică. Părinţii nu erau încântaţi de alegerea ei, socotind că nu e profesie potrivită pentru o fată. Întâlnindu-se la Chişinău cu Tamara, şi-a schimbat decizia.

Prinsă în vârtejul tinereţii, întâi cu grijile studiilor şi ardoarea competiţiilor sportive la facultate, apoi cu ascensiunea profesională şi creşterea fiului, Maria a şi uitat de drama refugiului în România. Trecutul, însă, se întoarce uneori într-un mod incredibil. Prin 1968 a fost prima dată în România, după refugiul din 1944. Îi treceau furnici prin tot corpul ori de câte ori derula firul acestei poveşti:

– Mă întorceam cu bărbatul de la o mătuşă, sora tatălui meu. Trenul ne ducea spre Haţeg, o localitate bănăţeană. Priveam prin geam, dusă cu gândul departe… Nici n-am observat când alături de noi s-a aşezat o femeie necunoscută. Deodată îi spun soţului că intrăm în comuna Bucova şi o să-i arăt cantonul unde am trăit un an şi jumătate în timpul refugiului. Femeia din compartimentul nostru m-a întrebat mirată cine sunt că ştiu de canton. Numele de familie al tatei nu i-a spus nimic, dar când am pomenit de mama, de Savina Bogoslaveţ, necunoscuta a rămas fără grai. Aflând cine stă lângă mine am încremenit şi eu. Era mama Sanda, vecina noastră din Bucova, care ne-a ajutat să supravieţuim în groaznica iarnă din 1944. Şi mama, şi ea aveau copii de ţâţă. Bărbaţii luptau pe front, tot greul căzuse pe umerii femeilor. Mama şi cu Sanda se rânduiau – una mergea la lucru în câmp ori cu vitele în munţi, iar alta rămânea să alăpteze băieţeii. Noi o numeam pe Sanda mamă, iar fiul ei, Romăluţă, îi spunea la fel mamei noastre. După plecarea noastră, mama Sanda ne-a căutat prin Crucea Roşie. Credea că nu mai suntem în viaţă, se uita la mine ca la un înviat din morţi. Degrabă a trebuit să coboare. Prin sat trenul avea viteză minimă şi mama Sanda ne-a însoţit (noi în vagon, dar ea pe jos) până la capătul comunei. I-am dat adresa de la Lipcani şi de la Boian. Am fost de câteva ori la ea în ospeţie…

Maria Gaisan coboară în pământ, iar această miraculoasă întâmplare rămâne în pagini de carte și în inima mea.

Foto. Maria Toacă