Ion Nistor, o viață în slujba istoriei și unirii Bucovinei

Ion Nistor, o viață în slujba istoriei și unirii Bucovinei

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

I-a așezat Dumnezeu aproape nu numai în istorie, ci și prin ziua nașterii. După 3 august, când ne amintim de unificatorul Bucovinei Iancu Flondor, calendarul datelor importante din trecutul neamului ni-l readuce pe Ion Nistor, savantul care a scris și a contribuit la făurirea celor mai glorioase pagini din istoria Bucovinei. Unii cercetători s-au axat pe animozități și conflicte politice dintre aceștia doi mari bărbați ai Bucovinei. Nu mă voi aprofunda într-o dispută de acest gen, căci până la urmă ambii au pierdut totul ce le-a fost mai scump – idealurile pentru care au luptat pe viață și pe moarte. Deosebirea e doar că, fiind cu 15 ani mai tânăr și având o viață lungă, Ion Nistor și-a trăit aievea toate pierderile și deznădejdiile. În unele surse este indicată data de 4/16 august, în altele 4/17 august, anul 1876, când doi ţărani cu o stare modestă, Ilie al lui Gheorghe Nistor şi Măria a lui Dumitru Nistor, din cătunul Bivolărie (sau Peste Apă) al comunei Vicovul de Sus, pe lângă cele zece fiice ale lor, au adus pe lume un viitor academician şi ministru, dar mai important decât toate – un luptător pentru unirea Bucovinei.

Propus pentru ocuparea, la Universitatea din Cernăuți, a nou-create catedre de Istoria Europei sud-estice, cu deosebită considerație a istoriei românilor, în lecția inaugurală din octombrie 1912, doctorul docent Ion Nistor, accentua: „La noi în Bucovina, ori încotro ne-am întoarce ochii, dăm de rămâșițe de cultură românească și de instituțiuni românești. Fost-a doar țara aceasta leagănul statului moldovenesc. În lupta aprigă cu pământul pustiu și cu barbarii năvălitori, românii, cu o mână pe plug și cu cealaltă pe spadă, au cucerit cu greu țara aceasta pentru cultură, întipărindu-i pecetea individualității lor în istorie”. Vorbind nemțește ca să fie înțeles, profesorul român le-a spus colegilor germani că noua catedră trebuie să fie îndeosebi o catedră de istorie a românilor, deoarece românii „dețin rangul întâi între neamurile din Europa sud-estică”. Funcțiile politice ce le-a îndeplinit mai târziu nu l-au îndepărtat de la preocupările profesiunii sale de credință – istoria.

Începută în 1942, în 1950 și-a finalizat lucrarea „Istoria României”, cu marea dorință de a-și publica manuscrisul, „îndată ce împrejurările vor permite”. Nu i-au permis împrejurările să-și vadă editată nici altă operă a vieții sale, „Istoria Bucovinei” (de la răpirea din 1775 până la întoarcerea la Patria mamă, noiembrie 1918), la care a lucrat cam în aceeași perioadă. „Prin această lucrare înțeleg să-mi îndeplinesc o datorie de conștiință față de țara mea de origine, unde am văzut lumina zilei, am copilărit, mi-am făcut studiile și pentru binele și propășirea căreia am închinat cea mai bună parte din activitățile mele”. Când a scris aceste cuvinte, profesorul Ion Nistor încă nu știa câte pierderi și lovituri ale destinului îl așteptau înainte. După al Doilea Război Mondial a pierdut o parte din Bucovina sa, cu Cernăuțiul și Universitatea al cărui rector a fost de la inauguratea în 1920, dar cea mai mare durere, după cum mărturisește fiica sa, Oltea Nistor Apostolescu, a fost pierderea bibliotecii personale, de circa 20 mii de volume, majoritatea de istorie, strânse o viață întreagă, cumpărate din țară și străinătate.

Ion Nistor a fost atât de legat de Cernăuţi, unde alături de Iancu Flondor (controversele au apărut mai târziu), au pregătit Unirea Bucovinei, încât a refuzat de două ori ofertele unor posturi prestigioase – la Universitatea din Iaşi şi cea din Bucureşti, fapt pentru care a fost răsplătit cu fericirea să organizeze şi să transforme cea mai înaltă instituţie de învăţământ din ţinut dintr-un pivot al culturii germane într-o universitate românească. Numele său era rostit cu stimă şi iubire de studenţimea românească din Cernăuți, în perioada interbelică. Ion Nistor a fost bărbatul despre care Nicolae Iorga a scris că-i „cel mai vechi dintre propovăduitorii, acolo pe vechiul pământ moldovenesc, al unei învăţături de unitate culturală, de unitate morală, care trebuia să ducă de la sine, îndată ce împrejurările ar fi ajuns mai prielnice, la fericita Unire politică de azi”.

Studenţii din acea perioadă au lăsat mărturii că, odată cu rectorul Ion Nistor, în aulele Universităţii Cernăuţene intra neamul românesc din Bucovina cu întreaga sa istorie, cu speranţele şi demnitatea sa. Şi un asemenea om n-a fost lăsat să-şi trăiască liniştit bătrâneţile. După ce a suferit, odată cu refugiul din Cernăuţi, cele mai mari pierderi în viaţă, trebuia să mai plătească ultimul tribut pentru simţul naţional şi dragostea de popor. La vârsta venerabilă de 74 de ani a fost smuls din sânul familiei şi aruncat în închisoarea din Sighet, unde fostul ministru şi rector de universitate, academicianul Ion Nistor a purtat „uniforma vărgată” timp de cinci ani. După eliberare a mai trăit şapte ani, ruinat sufleteşte de nedreptăţile ce i se făceau şi de grija pentru manuscrisele sale. A plecat în veşnicie într-o toamnă târzie, la 11 noiembrie 1962, condus în tăcere de ultimii temerari ai apusului de glorie română, printre care şi Pan Halipa şi câţiva bucovineni, sosiţi cu o coroană mare de brad din Carpaţii Arboroasei.

Foto. Maria Toacă