Întoarcerea lui Eminescu

Întoarcerea lui Eminescu

Nicolae Dabija (1948-2021)

(15 ianuarie 1989 – Chişinău, Basarabia)

Chiar acum când ninge pe Moldova
veste ne-a sosit din Cernăuţi
că de-acolo Eminescu-tânăr
a pornit spre Chişinău, desculţ.

Cu desaga plină de poeme
să se-adeverească a pornit –
dacă mai suntem la locul nostru
şi să vadă dacă n-am murit.

Să-i ieşim, pe viscol, înainte
care cu o carte sau o floare:
paşii din omăt să i-i culegem
şi să-i cerem în genunchi iertare.

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă
şi-l purtăm pe drumuri de un veac:
ba copiii mor în Bucovina,
ba se-aprinde grâul în Bugeac.

Iartă-ne, bădiţă, să îi spunem,
că ades – cum veacul e-n delir –
ai fost oaspete în casa Ta
şi în ţara Ta un musafir.

Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă
vinul când curgea gârlă la vale –
la dureri veneai să fii cu noi
şi-ţi simţeam prezenţa Dumitale.

Ne-au bătut şi cerul şi pământul,
vremuri grele au trecut pe-aci,
ne ziceam: s-avem pâinică-n casă,
fără poezie-om mai trăi.

Multe am păţit în acest secol
care neschimbându-se ne schimbă,
deseori ne-am ruşinat să spunem
că vorbim cu Tine-aceeaşi limbă.

Cine ne-ar ierta pentru copiii
care deschideau volumul Tău
şi-ţi găseau poemele ciuntite
şi cârpită soarta Ta, mereu?!

Și-aş boci acum, dar n-am cuvinte:
cei care în cuie te-au bătut
nu străini au fost, sosiţi din lume,
tot dintre ai noştri te-au vândut.

Asta e durerea noastră mută
că visând să-şi numere arginţii –
câte-un Iuda, la un colţ de stradă,
vinde-şi şi poeţii, şi părinţii.

Unii s-au deprins stăpân să-şi aibă –
ăsta fiind al vieţii unic rost –
chiar ar face revoluţii, numai
să rămână şerbi precum au fost.

Unde străjuiau clopotniți sfinte,
unde cetăţui dădeau în spic,
azi, oricât ţi-ai încorda privirea,
nu mai dai cu ochiul de nimic.

Am rămas aproape fără codri,
şi ne răspundeau hulpavii hoți:
de ce taie plopii?! – ca să fie
ca la Eminescu fără soţ.

Şi atâţia plaiul ne-au prădat,
iar acum căinţele le vin;
nu le e ruşine c-au furat,
ci ruşine c-au furat puțin.

Pe atâţia tipi i-am dus în cârcă,
de bocesc când prind să-mi amintescu;
şi jurau, cât vin aveau în cană,
că-l iubesc şi ei pe ЭМИНЕСКУ.

Despre noi ce ţi-am putea vorbi,
suferim, în parte, fiecare,
pedepsiţi, cum veşnic ni se spune,
doar pentru păcate viitoare.

Căci la noi aşa-i de la un timp –
dacă-ngheaţă via sau puieţii –
pentru tot ce se întâmplă-n ţară –
nu răspund miniştrii, ci poeţii.

Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,
dar de astăzi, împlinind un rost,
să sperăm că-n fiecare casă
va găsi Cuvântu-ţi adăpost.

…Chiar acum când ninge pe Moldova,
când nămeţi prin cerul ei se-alungă,
Eminescu a pornit spre noi,
şi – să deie Domnul să ajungă!

Foto. Nicolae Dabija