De ce Nicolae Cristea, Memorandistul?

De ce Nicolae Cristea, Memorandistul?

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

Despre Nicolae Cristea (1834-1902) știam din începuturi că a fost un memorandist transilvănean, originar din Ocna Sibiului, unde în familia mamei mele, născută Maria Drăghici  în 1913, se vorbea despre “Uncheșul”. Dar casa nașterii și copilăriei lui care era? Cei interesați înaintea mea de această temă nu au ajuns la o concluzie clară și nici eu nu am reușit să elucidez misterul, pentru că documentele de familie consultate de mine nu făceau o asemenea precizare, iar atunci când am căutat în arhivele orașului, am găsit în Registrul de stare civilă 0.2., completat în litere chirilice, numele nașilor și pe cel al preotului care a botezat copilul, adică „l-a altuit de vărsat de vânt și miruit”. Se specificau desigur părinții, dar nimic nu se menționa despre condiția lor socială, drept care  unii susțin că tatăl viitorului memorandist a fost învățător în sat, purtând costum românesc la școală, iar alții că era țăran.

Nicolae Cristea-un mare necunoscut

Am încercat să identific casa unde pruncul Nicolae, născut în 14/26 octombrie 1834, văzuse lumina zilei și copilărise. La 14 ani era suficient de mare ca să înțeleagă evenimentul politic de la 1848, mai ales că în localitate veniseră trupe militare și în vecinătatea ei se duseseră lupte grele. De ce căutam cu atâta atenție adresa familiei gospodarilor Ioan și Ioana Cristea din Vizocna unde se născuse viitorul slujitor al Bisericii Ortodoxe, publicist și om politic Nicolae Cristea? Pentru a monta pe casa respectivă o placă rememorativă. Singura cale de atac rămasă era să apelez la amintirile vecinilor, care puteau să păstreze niște date de la părinții și bunicii proprii. Așa am aflat că viitorul memorandist s-a născut chiar în casa bunicilor mei dinspre mamă, pe str. Mihai Viteazul, nr. 88 din localitate sau undeva în imediata vecinătate, mai la deal cu câteva case. Am optat pentru cea din urmă variantă și în cartea îngrijită de mine și de profesorul univ. Marin Diaconu, Procesul memorandistului Nicolae Cristea, am folosit o poză de epocă cu casa nașterii lui.  Până la urmă, tăind nodul gordian, preotul Popa Savu a plasat pe școala de lângă Biserica ortodoxă din Ocna de Sus o placă ce atesta apartenența venerabilei personalități a memorandistului la comunitatea de aici. Emoționantă este formularea dedicată lui Nicolae Cristea pe această placă de comemorare: „Fiu al acestei localități, a urmat școala primară în această clădire. Preot-avocat-redactor. A fost un luptător și apărător devotat cauzei românești în procesul Memorandului de la 1894. Datorită crezului său, a fost întemnițat la Vaț, în Ungaria. Îi păstrăm o vie recunoștință.” Cât de clară și simplă este formularea aceasta în care stă rezumată viața de zbucium a unui intelectual român, care, după ce a urmat între 1856-1860 Facultatea de Drept și pe cea de Teologie la Sibiu, completându-și între 1861 și 1863 formația cu studii de  economie politică și de filosofie la Universitatea din Leipzig, s-a angajat ca profesor supleant la Seminarul andreian, devenind în 1863 membru al ASTREI, angajându-se să organizeze colecția livrescă a noii asociații politice a românilor din Transilvania. Intuindu-i temeinicia și caracterul dârz, Mitropolitul Andrei îl numește redactor-șef al gazetei “Telegraful Român”, pe care o va conduce cu succes timp de 18 ani. În 1876, mai tânărul publicist Mihai Eminescu apreciază ziarul sibian drept „cea mai modernă publicație de peste Carpați.” Om de inițiativă socială, Cristea înființează în 1867 Reuniunea Sodalilor Români din Sibiu, exemplul lui fiind urmat de alte 19 localități transilvănene, spre a constitui o categorie socio-profesională ce lipsea în comunitatea românilor, cea a meseriașilor. Timp de 30 de ani, el a condus cu multe sacrificii această asociație, care până la 1947 și-a continuat drumul, ultimul președinte fiind protopopul Emilian Cioran, tatăl filosofului Emil Cioran.  În 1873, Cristea a fost numit asesor consistorial la Mitropolia Ortodoxă din Sibiu, continuând cu pasiune activitatea publicistică, pusă  în slujba luptei pentru cele mai înalte idealuri ale neamului său, pentru care, ca memorandist a îndurat și detenția de 8 luni la închisoarea de la Vaț, în Ungaria.  Iată floarea cu care nu se face primăvară, mi-am zis, asistând la acel eveniment local din Ocna Sibiului, convingându-mă că pentru omul exemplar ca demnitate națională și modestie morală, ctitor social și vizionar politic era mult prea puțin așezarea unei plăci comemorative. Nici în localitatea unde s-a născut și nici la Sibiu, unde a activat întreaga sa viață nu există o stradă sau o instituție ce poate să-i poarte numele. La Colegiul  Național “Gh. Lazăr” din Sibiu, pe care îl urmase la mijlocul secolului al XIX-lea numele lui este consemnat pe tabloul personalităților cu o regretabilă eroare privitoare la data morții, vinovate de asemenea eroare fiind profesoarele Felicia Cărăușu și Natalia Potolea, care lăsaseră în seama elevilor culegerea datelor, fără măcar să le verifice la final. Cele trei proiecte de numire a unei străzi în Sibiu, depuse succesiv la Primăria orașului, ca și propunerea sculptorului Ioan Cândea să se ridice o statuie în Piața Traian din Ocna Sibiului s-au izbit de incompetență și rea-voință.

Am decis că trebuie făcut mai mult, pentru că ori de câte ori aminteam numele lui Nicolae Cristea, constatam că aproape toți interlocutorii plecau cu gândul spre Elie Miron Cristea (1868-1939), cel dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, ales ca prim ministru prin anii 1938-1939. Mai puțin se știa pe atunci că numele de Nicolae Cristea fusese purtat și de niște delegați la Marea Adunare de la Alba Iulia; dintre ei, doi se născuseră în 1882, fiind unul din Mândruloc, județul Arad, și altul din Ocna Mureș, Alba, iar cel de-al treilea, chiar cu șapte ani mai tânăr ca ceilalți, reprezenta Sita Buzăului, Covasna. Nici aici nu era posibilă vreo confuzie, pentru că memorandistul sibian se născuse cu câteva decenii bune înainte, iar destinul lui fusese cu totul singular.

Dar câți dintre contemporanii noștri îl cunosc? Cea mai mare nedumerire, una care chiar mă revolta, era să văd că, în anii socialismului, lumea identifica pe memorandistul finelui de secol a XIX-lea cu un comunist având același nume, respectiv Nicolae Cristea (1906-1943), voluntar în Brigăzile Internaționale cu care a participat la Războiul Civil din Spania și în Rezistența Franceză din al Doilea Război Mondial. Cum să scot din terenul contaminat al atâtor confuzii imaginea sibianului de inițiativă socială și de atitudine politică, publicist notoriu în secolul său, cel mai mare dintre toți^[1], cum avea să susțină istoricul Vasile Netea? Chiar dacă nu aveam pe atunci argumente să împărtășesc aprecierea superlativă a istoricului V. Netea, înțelesesem că modelul memorandistului merita popularizat, dar pentru aceasta cineva trebuie să-l facă mai bine cunoscut, scoțându-i la lumină opera. I-am atașat atributul de memorandist, ca să-l deosebesc pe sibianul Cristea de toți ceilalți, cu care putea să fie confundat.

Proiectul restituirii unei personalități de intelectual transilvănean

Așa a început cercetarea noastră. Dar imboldul cu al său primus movens nu ne-a aparținut. Îmi amintesc surpriza unui telefon primit, probabil prin anii ‘80, de la directorul Editurii Științifice și Enciclopedice de la București, Mircea Mâciu, care, fără vreo explicație argumentativă, mi-a solicitat direct și hotărât o carte cu opera publicistului Nicolae Cristea. M-a prevenit că o restituire corectă, realizată științific, presupune un sacrificiu de energie, de timp, iar rezultatul ce mă aștepta era că numele meu de îngrijitor al ediției va figura într-un rând mărunt, aproape neobservat, întrucât cu majuscule va fi pe copertă și pe pagina de titlu numele publicistului. I-am răspuns că mi se pare normal să fie așa, astfel că înțelegerea noastră părea deplină. Numai după ce am pus receptorul la loc, mi-am pus întrebarea de unde mă cunoaște directorul editurii. Probabil din scris, pentru că în câteva publicații importante, cum era „Transilvania” la Sibiu și „Manuscriptum” sau „Limbă și literatură” la București se putea-mi-am zis- să fi reținut ceva din articolele mele. Imediat apoi, adică de când Constantin Noica a început să mă viziteze la Sibiu, mi-a parvenit amănuntul că el, filosoful, era bun prieten cu profesorul Mâciu și că, exact în biroul acestuia de la editura bucureșteană, dăduse întâlnire lui Mihai Drăgănescu, autorul studiului Profunzimile lumii, gânditor pe care Noica l-a sfătuit să se ocupe numai de filozofie, părăsind toate celelalte preocupări. Noica se oferea în mod stimulator chiar să fie lectorul viitorului volum al lui Drăgănescu, ceea ce se va petrece în 1984. Dar în acest răstimp, ei s-au întâlnit nu numai la București, ci și la Păltiniș sau la Recea Făgărașului. Așadar, de la Noica a pornit totul, căci el i-a dat telefonul meu directorului Mâciu și, probabil și ideea unei cărți. Raționamentul meu se plia pe faptul că în perioada 1980-1987, cât a durat prietenia noastră intelectuală, desigur că i-am arătat domnului Noica Jurnalul lui Nicolae Cristea descoperit în arhiva Institutului Ortodox din Sibiu, text pe care mi-am propus pentru început să-l public într-o ediție critică. Spre a realiza ce presupune o asemenea restituire științifică, îmi amintesc că l-am consultat și pe prof. univ. Eugen Simion la Academia Română.

Oricum, am pornit la drum fără să pot realiza ce mă va aștepta, pentru că plecam pe urmele unui intelectual poliglot care stăpânea perfect limbile străine latină, germană, maghiară și chiar franceză, astfel că Jurnalul cuprindea citate din toată presa Imperiului austro-ungar și chiar din țările Vestului Europei. Nicolae Cristea fusese un cititor pasionat și consecvent. Au urmat 10 ani de căutări prin presă, în descinderi la marile biblioteci din București, Cluj-Napoca, Alba Iulia și, desigur, Sibiu, cu trimiteri la biblioteci din Viena și Budapeste, ca să ajung în final la redactarea celor 146 note bibliografice ale acelei ediții, căci fără de ele cartea nu putea fi înțeleasă de contemporanii mei.

Am considerat că un preludiu cu totul necesar ar fi un volum al meu cu câteva studii dedicate în acei ani publicistului, lucrătorului astrist, inițiatorului social și omului politic, intitulat Memorandistul Nicolae Cristea și epoca sa (Editura Technomedia, Sibiu 1996), care a fost prefațat de acad. Mircea Păcurariu. După doi ani vedea lumina tiparului cartea File de memorialistică. Jurnal, cu prefața Înalt Prea Sfințitului Antonie Plămădeală, editată la Casa de Presă și Editură Tribuna. Începută în închisoare, în 8/21 martie 1895, confesiunea sa dramatică luminează traiectul ultimilor șapte ani, până la 19 noiembrie 1901, știindu-se că în 7 februarie 1902 el a murit.

De acum drumul spre restituirea publicisticii mi se părea deschis, dar articolele nesemnate în presa timpului mi-au creat o reală dificultate de principiu, ca și limba română puternic latinizată din „Telegraful Român” de la Sibiu în perioada aceea, care m-a descurajat mult, foarte mult timp. Cel care avea să îmi redea încrederea, mulți ani mai târziu, a fost universitarul bucureștean Marin Diaconu, eminent îngrijitor de ediții dedicate îndeobște unor filosofi români, drept care le-a consacrat ediții lui Nicolae Vulcănescu, Nae Ionescu și Emil Cioran, dar și academicianului Eugen Simion ori Expresionismului românesc etc.. Modelul Domniei Sale și colaborarea directă la două ediții dedicate lui Radu Stanca^[2], pe care le-am îngrijit împreună, mi-au redat curajul să revin la restituirea abandonată după realizările anilor 1986 și 1988. Am împărțit cu prof. univ. Marin Diaconu travaliul îngrijirii unui alt segment din opera lui Nicolae Cristea, anume Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, volum apărut la Editura D*A*S din Sibiu în 2018, anul Centenarului.

Tot acest exercițiu de îngrijire critică, ce depășește trei decenii de muncă, mi-a folosit la construirea celui mai dificil volum, cel de față, dedicat Publicisticii lui Nicolae Cristea, apărut în 2019 la aceeași Editură D*A*S din Sibiu. Selecția celor mai reprezentative dintre editorialele perioadei 1865-1883 a fost înlesnită de declarația limpede pe care Nicolae Cristea a făcut-o la finalul primei părți a serialului Idei conducătoare: „Pentru a delătura presupunerile răspândite uneori cu tendenție, declarăm că toți articulii câți se scriu în fruntea foaiei noastre fără vreun semn sau nume, sunt scriși de redactorul acestei foi. R[edacția]“^[3] Articolele selectate aici readuc în atenție temele preocupărilor sale pentru ridicarea meseriașilor români în Transilvania, inițiativă a președintelui Reuniunii Sodalilor Români de la Sibiu. În studiul său amplu Cestiunea lucrătorilor autorul dovedește virtutea didactică a explicării detaliate a evoluției de la Antichitate la lumea contemporană lui, lăsându-ne să descoperim modelul luat din chiar istoria medievală a cetăților privind  legătura productivă dintre maestrul unei meserii și ucenicul (adică sodalul) său: „Între murii cetăților își ocupa meseria locul său. Forma ei era cea a întreprinderii mici și a lucrului de mână, persoana întreprinzătorului sta în strânsă legătură cu lucrul. Maestrul lucra cu sodalii săi împreună și aceștia trăiau cu dânsul laolaltă, având casă comună și primeau pentru munca lor subzistență și o plată computată după timp și după bucățile lucrate. Numărul diverselor meserii a crescut repede. În documentele cetăților din secolul 11 și 12, aflăm enumerate mai mult de 50 specii de meserii.”^[4] Cristea era el însuși un om al cetății, bun cunoscător al istoriei transilvane.

Prin grupajul articolelor Idei conducătoare, Cristea propune cititorilor ziarului „Telegraful Român” o istorie comentată cvasididactic a românilor transilvăneni în vremea Revoluției de la 1848 și a perioadei ce i-a urmat acesteia. „Dacă nu ne trimitea providenția pe un Iancu, care cu geniul său să știe concentra un număr de combatanți, epoca cea mai mare trecea peste noi, pe lângă toate sacrificiile, ca alte multe, fără de a ne însemna numele în analele sale.”^[5] Editorialul acesta dedicat comentării Adunării de pe Câmpul Libertății din Blaj în 1848 reconfirmă crezul său politic activist bazat pe „razimul de dinastie și tron, factorul cel unic neschimbăcios în monarhia noastră și apărarea intereselor naționale pe terenul legal, în strânsă legătură cu interesele, (punctele 1,3 și 4 al Protocolului adunărei din 3 mai 1848) patriei comune.”^[6] Este evenimentul european pe care în cursul său de istorie universală de la Universitatea din Leipzig din anii 1861-1863 contele Heinrich von Treitschke îl deformase în defavoarea românilor. În fața unei asemenea falsificări, studentul sibian nu a ezitat să ia cuvântul, corectând pe profesorul său cu argumente convingătoare. Profesorul își va corecta afirmațiile din curs și va cere în mod public scuze studentului român Nicolae Cristea^[7]. Relația dintre ei se va menține peste ani, căci presa sibiană a anului 1887 consemnează cu ocazia sărbătoririi lui Fr. Schiller, eveniment organizat de Asociația pentru cunoașterea Transilvaniei, vizita făcută de conte în orașele transilvane și nu ne îndoim că la Sibiu a fost posibilă o reîntâlnire cu Nicolae Cristea. „Profesorul dr. Heinrich von Treitschke- precizează cu exactitate ziaristul german- a părăsit sâmbătă seara Sibiul, îndreptându-se spre Mediaș, unde a stat câteva ore, plecând apoi la Sighișoara, de unde duminică a plecat la Brașov. Peste tot a fost primit de foști studenți și admiratori într-un mod cordial. De la Brașov s-a îndreptat spre granița țării. Ne dorim o revedere cu el pe durată mai îndelungată.”(s.n.)^[8]

Slujind Biserica Ortodoxă Română la Sibiu ca profesor de morală la Institutul teologic și ca asesor consistorial, Cristea a activat direct sub oblăduirea a patru mitropoliți, începând cu Andrei Baron de Șaguna și continuând cu urmașii lui. În mod cert, în aprecierea publicistului nici un altul nu l-a putut egala pe „epocalul” și „neprețuitul” Șaguna, a cărui viață era „un ideal de virtute”^[9]. Cristea a urmat modelul șagunian, susținându-i proiectele bisericești și sociale. Ideile șaguniene au devenit propriul său crezământ și întreaga viață a lui Nicolae Cristea a fost pusă în slujba lor. Cristea i-a stat alături până în ceasul morții, drept care comemorarea înaltului arhiereu i-a prilejuit amintirea sfaturilor pe care le rostea Mitropolitul Andrei: „ „Constanți și zeloși” pretindea până era în viață nemuritoriul Arhiereu să fim, „spre a ne ține la înălțimea învățăturilor umanitare și civilizatoare”, precum a fost dânsul „în toată viața sa, până și pe patul boalei sale ultime. Pentru că, zicea dânsul, fiecare din noi „este membru al unei familii, al unei națiuni, al unei religiuni și al unei patrii” și numai pe calea indicată, prin constanță și zel „răspunde“ cineva și îndatoririlor sale creștinești și „doctrinelor moderne de civilizațiune”. Constanți și zeloși să pretindem și noi de la noi înșine să fim, de sus până jos, și ne vom arăta demni de numele de creștin, demni de a fi membri ai unei familii, națiuni și patrii; dară totdeodată și demni de mormântul care nu va mai fi un centru sau tezaur de doliu, ci un loc de peregrinagiu pentru toată suflarea care prețuiește faptele și nu consideră sărăcia vorbelor.”^[10] (s.n.) Iată înserate în acel remember plin de pioșenie principiile etice ale decalogului șagunian lăsat urmașilor. Un sentiment de continuitate dincolo de moarte va deveni fundamentul spiritual pe care Cristea îl mărturisește în mod clar cu acest prilej, căci „moartea a făcut numai o schimbare în cele pământești și trecătoare;  cele spirituale și netrecătoare însă se continuă întocmai ca și când ar fi el cu și între noi.”[11]

Când s-au împlinit 10 ani de la moartea „celui mai mare dintre Părinții sufletești, cari le-au păstorit vreodată biserica, și celui mai distins bărbat politic din câți au condus vreodată afacerile politice ale Românilor din Transilvania” autorul articolului comemorativ Ziua de doliu nu ezită să folosească superlativul pentru „geniul acel mare al secolului”, întrucât Andrei Șaguna avea incontestabilul merit „de a desgropa un popor politicește și bisericește și a-i asigura, între împregiurări grele, metropolia desgropată de dânsul de sub ruinele, sub care era îngropată de la 1700, mulțămită intrigelor iesuitice în alianță cu ignoranța clerului nostru înalt din timpurile acele.”^[12] Deplin motivată și argumentată convingător, admirația pentru marele ierarh nu s-a transformat în servilism, căci  temeinica sa convingere politică în doctrina activistă va fi susținută până la finele vieții sale, aceasta dovedindu-se la începutul secolului al XX-lea calea cea adevărată care a condus spre Marea Unire a românilor în 1 Decembrie 1918.

Restituirea noastră s-a încheiat cu un al cincilea titlu, Procesul memorandistului Nicolae Cristea, realizat în colaborare cu profesorul Marin Diaconu, căruia îi datorăm și ideea acestei cărți. Volumul a apărut la Editura Eikon  din București în 2021, fiind susținut de o prefață intitulată Restitutio in integrum, în care în cuprinsul celor 50 de pagini ne-am propus să subliniem pârghiile din care se constituie complexa personalitate a memorandistului, model de urmat în viața politică a timpului nostru.

[1] V. Netea, Discuții asupra ziarelor și ziariștilor ardeleni, în Pentru Transilvania, (Pământul și oamenii), f.a., p. 213.

[2] Radu Stanca, Dăltuiri, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2012 și  Radu Stanca, Profil spiritual,  Fundația Națională pentru Știință și Artă, București,  2015, cu o prefață de Eugen Simion.

[3] N. Cristea, Idei conducătoare (I), în „Telegraful Român”, nr. 57, Anul XXIII, Sibiu, 20 iunie /1 august/ 1875.

[4] N. Cristea, Cestiunea lucrătorilor V, „Telegraful Român”, nr. 71, anul XXII, Sibiu, 8/20 septembrie, 1874.

[5] N. Cristea, Idei conducătoare, VII, „Telegraful Român”, nr.68, an XXII, Sibiu, 28 august/9 septembrie/, 1875, p. 1.

[6] Ibidem.

[7] Episodul acesta va fi menționat aluziv într-o scrisoare trimisă din închisoarea de la Vaț Mariei, fiica sa, și soțului ei, Ion, în 13/25 decembrie 1894. Vezi Anca Sîrghie, Memorandistul Nicolae Cristea și epoca sa, ediția a II-a, Editura Technomedia, Sibiu, 2011, p. 230.

[8] Vezi „Siebenbürgisch Deutsches Tagesblatt”, nr.4169, din 30 august 1887. S-a păstrat și o scrisoare pe care contele o redacta la 12 august 1887 în drum spre Transilvania, adresată lui Friederich Teutsch fiul, căruia îi mărturisea bucuria de a vedea un vechi vis devenind realitate, respectiv „dobândirea unei imagini asupra țării și a oamenilor și aceste rânduri doresc să vă spună printre altele și că furtuna se apropie.“ Din această epistolă, publicată în „Kronstädtherzeitung” la Brașov, reiese mândria sa de a fi german și de a fi folosit în călătoria mult visată aproape fără excepție „iubita limbă maternă.“

[9] N. Cristea, La mormântul Archippului și Metropolitului Andrei Baron Șaguna, „Telegraful Român”, nr. 48, anul XXIV, Sibiu, 17 (29) iunie, 1876.

[10] Ibidem.

[11] Ibid., Apud Nicolae Cristea, , La mormântul Archippului și Metropolitului Andrei Baron Șaguna  în vol. Nicolae Cristea. Publicistică, Editura D*A*S, Sibiu, 2019, p. 153.

[12] N. Cristea, Ziua de doliu, „Telegraful Român”, nr. 68, anul XXXI, Sibiu, 16 (28) iunie, 1883.

Foto. Anca Sîrghie