Curiozități și carențe din istoria românilor

Curiozități și carențe din istoria românilor

Autor: Dorin Nădrău (SUA)

În lumea post-modernă, care oscilează tot mai frecvent între inepție și pricepere ludică, evenimente, fapte și reflectări ale trecutului nostru, nedeslușite și rămase în semiobscuritate, constituie subiecte care suscită, fără doar și poate, un justificat interes, motivând o legitimă preocupare. Aserțiunea este susținută și de împrejurarea că stresanta realitate cotidiană ne obturează drumul spre clarificarea multor probleme și taine din culisele învolburatei noastre istorii.

Încoronările Regelui Mihai al României lasă loc la câteva incitante întrebări generate de aspecte neclare, discutabile, care solicită o lămurire ori necesare precizări, pretându-se cu prisosință la indispensabile analize și discuții. Fără un răspuns coerent și documentat, dar mai ales credibil, rămâne întrebarea de ce nu există în spațiul public nicio fotografie a Regelui Mihai încoronat. De asemenea, nu se găsește niciun răspuns la întrebarea de ce nu există o imagine cu suveranul stând pe tron sau fotografiat la depunerea Jurământului de Credință. Aceste chestiuni sunt greu de elucidat, fiind de notorietate că pentru orice rege însemnele puterii sunt coroana, tronul și sceptrul, iar istoria universală dovedește că, invariabil, de-a lungul timpului s-au bătut monede și s-au emis bancnote cu regii sau reginele lumii purtând coroana. Este cel puțin bizară lipsa unor fotografii sau imagini filmate care să infirme observațiile relevate anterior, ținând cont că evenimentele adiacente conferirii puterii sunt cele mai importante din viața unui monarh, impunându-se a fi imortalizate pentru posteritate.

O sumară trecere în revistă a celor două domnii ale Regelui Mihai se cuvine a fi evocată, știut fiind că România a fost o monarhie constituțională în cea mai mare parte a existenței sale ca regat, cu excepția perioadei 1938-1944, în timpul dictaturii personale a Regelui Carol al II-lea (1938-1940), precum și a celei a mareșalului Ion Antonescu(1940-1944).Prima domnie (1927-1930) a început la moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl lui renunțase la tron în decembrie 1925 și rămăsese în străinătate. Deoarece Mihai avea doar 6 ani și nu putea guverna, a fost formată o regență alcătuită din principele Nicolae (al doilea fiu al lui Ferdinand și unchiul lui Mihai), patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație (până la 7 octombrie 1929 când a murit, fiind înlocuit cu Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație). Este de remarcat absența din regență a Reginei Maria, una dintre figurile de mare autoritate de până atunci. Noul rege și regența au depus jurământul în fața parlamentului pe data de 20 iulie 1927. Întoarcerea inopinată și ilegală a lui Carol al II-lea din iunie 1930 nu a întâmpinat nicio rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a devenit iarăși „prinț moștenitor”, iar la propunerea lui Mihail Manoilescu, i s-a atribuit titlul inventat ad-hoc de „Mare Voievod de Alba Iulia”, propunere ce a atras proteste în parlament din partea lui Nicolae Iorga.

A doua domnie începe în septembrie 1940, când Carol al II-lea i-a acordat puteri depline generalului Ion Antonescu, care i-a impus să abdice în favoarea fiului său.  Mihai, în vârstă de 18 ani, a fost proclamat rege fără depunerae vreunui jurământ pe constituție (suspendată printr-un decret al Regelui Carol al II-le din 5 septembrie 1940) și fără votul de aprobare din partea parlamentului (dizolvat tot prin acel decret și redeschis abia în 1946). La 6 septembrie 1940, în fața generalului Antonescu (șeful Statului Român și președintele Consiliului de Miniștri), a patriarhului Nicodim Munteanu și a lui Dimitrie G. Lupu (numit anterior, în aceeași zi, prim-președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție și care depusese anterior un jurământ de credință către Șeful Statului Român) a depus un jurământ de credință cu următorul conținut: „Jur credință Națiunii Române. Jur să păzesc cu sfințenie legile Statului. Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea teritoriului României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Ulterior, în aceeași zi, Mihai a fost încoronat cu Coroana de Oțel și uns Rege de patriarhul României Nicodim Munteanu, în Catedrala Patriarhală din București. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi comandantul suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri discreționare, numit „Conducător”.

După abdicarea forțată, Mihai a continuat să se intituleze rege, iar într-un interviu de la începutul anilor ’90, a solicitat și argumentat că poate fi numit „fostul suveran”, însă nu „fostul rege”. Mai trebuie precizat că după anul 2000, Mihai a întrerupt legăturile cu Casa de Hohenzollern-Sigmaringen și a interzis membrilor familiei sale să mai poarte titlu de „Hohenzollern-Sigmaringen”.

Consemnările precedente, fără pretenția de a da răspunsuri unor întrebări persistente, relevă câteva aspecte din istoria unui rege cu un parcurs atipic, parte importantă a zbuciumatei evoluții a monarhiei românești, sugerând reflecții și interpretări privind chestiuni majore care au determinat adevărate carențe și neobișnuite abordări.

Foto. Dorin Nădrău