Copiii cu iPhone şi comuna primitivă

Copiii cu iPhone şi comuna primitivă

Autor: G. R. (Canada)

Dacă lumea, aşa cum am cunoscut-o până acum, se va nărui, iar în locul ei va reapărea o formă de organizare primitivă a umanităţii, să ştiţi că totul va fi din vina părinţilor de astăzi.

Ei înşişi nematurizaţi, cu probleme psihologice mai dibaci sau mai prost ascunse, părinţii copiilor de astăzi sunt direct responsabili de iminentul declin al umanităţii.

Dar să-i observăm pe părinţii „moderni” ai copilului român, vieţuitor în propria ţară sau departe de aceasta, acolo unde au dat bir cu fugiţii peste cinci milioane de conaţionali.

Tratarea celui mic ca pe „un proiect”, nu ca pe o fiinţă umană care trebuie să trăiască în societate, a dat naştere unor monştri care au impresia că lumea se învârte în jurul lor. La rându-le, părinţii „moderni” au impresia că, lăsând micii monştri egoişti pe care i-au creat să facă tot ce le trece prin cap şi să încalce grosolan orice regulă de bună-cuviinţă, vor livra societăţii nişte adulţi capabili să depăşească orice obstacol. Nimic mai fals.

Ce contează că „ţuţu lu` mama” o pocneşte pe însăşi mămica lui cu pumnii şi picioarele, iar apoi se tăvăleşte pe jos în mijlocul străzii, fie şi numai pentru că a fost contrazis!? Ce contează că „bubu lu` tata” nici nu-l bagă-n seamă pe însuşi tăticul lui atunci când acesta îi cere să facă un lucru!? Nu, nimic nu contează în ochii acestor părinţi „moderni” atunci când vine vorba de bunul plac al odraslei lor.

Educaţia „odraslelor-proiecte” rămâne pe seama societăţii. Mai târziu, adultul inadaptabil, depresiv şi dependent de substanţe diverse va fi „îngrijit” de stat şi va achita nota piperată a bunului plac cultivat de părinţii săi. Dar până atunci e „cale lungă” şi totul permis: urlete, istericale, mofturi, îmbrăţişări „de calmare” sau pupici cu scop bine definit.

O menţiune specială pentru taţii „moderni” care au degenerat în accesorii ale unor mame prea ocupate de propria imagine publică, mereu contra-cronometru şi mereu dispuse să-şi uşureze misiunea. Ambii parteneri, cu iPhone-uri, job-uri „corporate” & stuff – cum se vorbeşte, mai nou – confundă propria familia cu departamentul de vânzări al companiei pentru care lucrează între 9 dimineaţa şi 5 după-amiaza. Totul este „imagine”: copiii au tunsori moderne, haine şi accesorii scumpe, iar vacanţele şi le petrec în „destinaţii exotice”. Dacă te apropii puţin de acest tablou „perfect” iar proasta creştere erupe ca un vulcan, ţi se precizează rapid că micuţul „primeşte educaţie Waldorf”.

Acelaşi lucru se întâmplă atunci când bunicii îndrăznesc să intervină pentru domolirea juniorilor proveniţi din „familii corporate”. Imediat, mămica, bătută adineaori de odraslă cu pumnii şi picioarele, se întrerupe din postarea pe Facebook şi intervine brutal: „Doar eu îi fac educaţie acestui copil!”…

Taţii, cum spuneam, aproape că nici nu contează în peisaj, cu excepţia dusului în braţe şi a împinsului de cărucior. Ei trebuie să ştie să pozeze, motiv pentru care mămicile corporate le aleg pantalonii mulaţi şi cămăşile. De „restul” se ocupă bunicii timoraţi cu „educaţia Waldorf”, eventual bona plătită din salariile de „middle manageri” ale familiei (ba chiar din pensiile bunicilor, deseori) şi, desigur, societatea atât de incluzivă.

Ridicolul unor astfel de situaţii – din ce în ce mai dese, din păcate – este covârşitor, iar efectele lor pe termen lung sunt cutremurătoare. Lăsând la o parte aspectul cu „cine ne va plăti pensiile?” (legitim, de altfel), gândiţi-vă la cum va arăta lumea peste 30 de ani. Oamenii vor fi total dependenţi de Cineva care le va da atât cât au nevoie şi, implicit, foarte uşor de controlat.

Semnele acelor timpuri le-am văzut încă din urmă cu zece, cincisprezece ani. Nu mai avem feminitate, avem doar feminism. Nu mai avem responsabilitatea tatălui în familie, ci un „prieten” al propriilor copii, adesea ridicol şi incapabil să înţeleagă diferenţa dintre adolescent şi adult.

Complementaritatea dintre soţ şi soţie a fost înlocuită cu o concurenţă pe cât de stupidă, pe atât de distrugătoare. Încet, încet, va fi o minune să vezi un cuplu căsătorit şi chiar un cuplu care rezistă mai mult de trei ani. Copiii născuţi în aceste vremuri, de către aceste cupluri, sunt „educaţi” în online, pe YouTube, atunci când mămica şi tăticul corporate nu vor să facă un „go out” pentru reîmprospătarea pozelor de pe Facebook.

Pare-se că Pitagora, care spunea „educaţi copiii şi nu va fi necesar să pedepsiţi adulţii”, e „depăşit”, iar gândirea lui lipsită de noimă în contextul actual. Dacă nu vă place cum trăim astăzi, nu vă îngrijoraţi prea tare – mâine va fi mult mai rău!