Freud intervine direct în scandalul zilei!

Freud intervine direct în scandalul zilei!

Autor: Liviu Antonesei

Eseul de față îl datorez fotografiei cu care ilustrez postarea, pe care am primit-o de la Brîndușa Palade, care o primise de la fosta sa studentă Oana Camelia Șerban, care o haiducise de pe paginile de FB ale studenților săi de la filosofia bucureșteană. Am răs homeric văzînd poza, pentru că sunt un iubitor al glumelor cu dimensiuni intelectuale, culturale. Dar în vreme ce rădeam, mi-am dat seamă că vorbele puse în seama lui Freud sunt căt se poate de adevărate. Sosite cumva prin tunelul timpului, vorbele lui Freud sună așa: „Am mai văzut eu cazuri interesante, dar Lavric ăsta…”. Și Freud are dreptate să fie descumpănit, deși a descoperit o sumă de complexe și a descifrat o mulțime de mecanisme psihice, de la Oedip și uciderea tatălui la simplele lapsusuri. E adevărat, deși i-ar fi fost la îndemănă, n-a tratat uciderea fiului, cum n-a rezervat timp nici complexului Tezeu, asta mi-a amintit într-un mail excelentul scriitor Peter Demeny.

Dacă în aceste cazuri îl putem bănui de dezinteres, în cazul evocat de mine în eseul anterior, Freud chiar nu avea ce să facă. Aici este vorba despre despre narcisism și Complexul Narcis, în cazul ambilor parteneri din relația paideică proclamată non-relație de magistru. Or, deși narcisismul este o constantă a istoriei omului, fenomenul ca atare nu era deosebit de pregnant în vremea lui Freud, iar Complexul Narcis era mai degrabă o raritate, refugiată în mediile artistice decadente, în cele ale dandies și chiar printre unii politicieni socotiți pe bună dreptate excentrici. Șansele lui Freud să se ocupe de un număr mare de narcisiști erau prin urmare reduse, iar celor doi aproape sigur le-ar fi greșit terapia, dacă i-ar fi fost solicitată.

Și asta pentru simplul motiv că nu este suficientă structura și/sau pornirea narcisistă, mai sunt necesare și niște condiții de afirmare, de promovare. O scenă, un public și mijloace de comunicare extinse. Pe vremea presei clasice, a filmului, afișelor enorme, revistelor populare etc s-a făcut o anume pregătire pentru explozia narcisismului, au apărut deja vedete și dive din diverse zone ale elitei, dar a trebuit să sosească televiziunea pentru ca fenomenul să se generalizeze. Televiziunea a produs vipuri și vipițe din lumea artelor, spectacolelor, sportului, modei și de bună seamă din politică. Și în ordine academică a mai produs ceva, „Școala narcisistă de la Chicago”, care s-a trezit în față cu un șantier imens de explorat, ceea ce a și făcut, alăturăndu-și ulterior sociologi, antropologi, imagologi șamd. Pouvoir sur scène de G. Balandier a devenit clasică în analiza politicii.

Dar abia apariția internetului și mai ales a rețelelor sociale avea să conducă narcisismul spre universalizare, l-a democratizat în fapt. Astăzi, oricine își joacă marele sau micul său narcisism în acel spațiu. De la gospodina care se laudă cu plăcintele pe FB la Trump care conduce America pe Twitter. Democratizarea accesului la comunicare pare și chiar este un căștig, nu cred însă că și democratizarea narcisismului, degradarea fără precedent a problematicii și a limbajului public sunt tot căștiguri.

Dar aceste, să le spun, evoluții au mai produs ceva, confuzia toxică și desigur întreținută interesată dintre intelectualul public și cel mediatic. Intelectualul public nu are agendă personală, își asumă agenda publicului, o supune analizei critice și încearcă să-i ajute pe cetățeni, publicul, să observe despre ce este vorba. Chiar cănd emite opinii foarte tranșante, nu-l poți suspecta că nu sunt ale sale, că face trafic în favoarea cuiva. Intelectualul mediatic în schimb nu are decăt agendă personală, chiar dacă și-o poate schimba mai des decăt ciorapii, iar publicul trebuie orientat în favoarea unei cauze sau alteia. În fine, dacă intelectualul public este neprețuit, în sensul că nu are un preț, pentru cel mediatic prețul e esențial, altfel se vinde celui mai generos. Sigur că tabloul e puțin schematic, există și cazuri foarte puține, dar mai ales aiurea, cum e BHL în Franța, care reușesc să țină un fel de echilibru între cei doi poli. Oricum, ce am sesizat eu este că un intelectual tot mai mediatic devine în același timp tot mai puțin public! Cu riscul de a nu mai fi intelectul deloc!

În anii ’90 și chiar mai încoace erau zeci de intelectuali publici, acum pot fi patru-cinci dacă numărăm cu generozitate. Ceilalți au dispărut în profesiile lor, au dispărut de tot sau s-au retras în niște enclave, din care uneori emit mesaje prin bloguri, publicații confidențiale etc. Nu sunt invitați la TV, iar dacă sunt devin reticenți. În schimb, e plin de mediatici, mai mult sau mai puțin intelectuali! Cei doi de la care am început discuția încă din eseul precedent, vor fi vrut, au făcut poate și eforturi, pentru a deveni intelectuali publici. Nu le-a ieșit pentru că narcisismul este o capcană foarte periculoasă… Să dorești să te pronunți mereu în orice chestiune, să te învârți pe lângă mărimi politice contra unor avantaje diverse, să umbli după titluri și tinichele, să suferi dacă o cameră de televiziune n-a fost atentă cu tine, ei bine, toate acestea se plătesc, se plătesc cu substanța proprie…

Am fost întrebat de ce în eseul precedent nu am dat numele. Păi spusesem de la bun început, pentru că mă interesa mai mult paradigma decât cazurile în sine. Nici acum nu le dau, dar comite Freud o indiscreție și nu mă apuc acum să-l cenzurez pe Freud. Dar am mai avut un motiv, încerc să nu încurajez narcisismul, începând cu al meu propriu…

(11 Decembrie 2020, în Iași)

Foto. Liviu Antonesei