Călătorie în Basarabia străbunilor

Călătorie în Basarabia străbunilor

Autor: Marina Antonia Negrilă (Cleveland, Ohio, SUA)

Am pregătit mental vizita în Basarabia de mai mulți ani, dar am așteptat momentul potrivit pentru a o putea efectua. Iată că în toamna anului 2023 a fost posibil să-mi îndeplinesc visul și să realizez această călătorie de suflet la locurile de baștină ale străbunilor mei.

Cu vreo 10 ani în urmă am început să studiez Istoria familiei, atât cea paternă cât și cea maternă, mai întâi din curiozitate, însă, după câțiva ani, acest hobby s-a transformat în pasiune. Cu cât înaintam cu cercetarea mea, cu atât mi se părea mai fascinantă povestea personajelor: strămoșii mei. Câteva documente rămase din familie și cercetarea personală pe internet și în biblioteci, m-au ajutat să strâng un volum destul de mare de informații și să am date privind cinci generații în urma mea. Știam multe fapte auzite încă din copilărie, căci înregistram totul din discuțiile care aveau loc în familie, dar, ca să pun pe hârtie istoria înaintașilor, trebuia să verific, prin ore de căutări pe internet, că orice poveste de care mi-aduceam aminte este un fapt real, nu un mit. De asemenea, m-am documentat din cărți și articole care descriau evenimente istorice din perioadele în care au trăit strămoșii mei, căci voiam să-mi pun personajele în atmosfera reală în care și-au petrecut viața.

Pentru a verifica amintirile copilăriei, dar și pentru a afla date noi, era necesar să fac o vizită în Republica Moldova de astăzi, să merg la locurile de unde originează rudele mele și să fac cercetare în Arhivele Naționale. Am pregătit minuțios amănuntele călătoriei și am fost ajutată de persoane extraordinare, competente și binevoitoare, cărora le sunt profund recunoscătoare.

Chiar dacă inițial mă gândeam la o vizită mai mult dedicată cercetării în arhive, la fața locului s-a dovedit că nu aveam timpul necesar pentru această variantă și am hotărât să mă limitez la scurte călătorii la locurile de „baștină” ale strămoșilor mei și să las cercetarea în arhive pe seama specialiștilor. Această variantă mi-a adus experiențe deosebit de plăcute, care mi-au produs adevărate revelații.

Astfel, am vizitat satul Grozești de pe Prut și satul Boldurești, ambele aflate în raionul Nisporeni, două sate frumoase cu oameni destoinici și muncitori. Acolo am găsit date despre rudele mele materne, familia Bogos, care s-au stabilit în acea parte a Basarabiei cu trei generații în urmă. Străbunicul meu Dimitrie Vasile Bogos s-a născut în satul Săciteni (sau Sociteni), în anul 1865, în familia preotului Vasile Emanuil Bogos. A absolvit Seminarul Duhovnicesc din Chișinău la 15 iunie 1888 și a fost hirotonisit preot la 11 septembrie 1888 pentru biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” din satul Grozești, unde a sjujit din 1888 până în 1893.

În 1892, prin rezoluția Înalt Prea Sfințitului Isakie, este numit deputat duhovnicesc (duhovnâi sledovateli) din partea circumscripției 4 a ținutului Chișinău; a îndeplinit această funcție timp de 12 ani.

Foto. Biserica Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil din satul Grozești

Foto. Interior al bisericii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, satul Grozești

La 28 decembrie 1893 a fost transferat la cerere la parohia din satul Boldurești, unde a slujit din anul 1893 până în anul 1920. La Grozești și-a întemeiat familia și împreună cu soția sa, Vera Nicolae Vartic, au avut primii lor copii, Dimitrie (bunicul meu), Sergiu și Vladimir. La Boldurești s-au născut ceilalți copii ai lor: Nina și Maria.

Referirile făcute la adresa străbunicului meu, preotul Dimitrie V. Bogos, în monografia bisericii „Sf. Nicolae” din Boldurești, scrisă de protoireu mitrofor Manole Brihuneț, atestă contribuția sa la înfrumusețarea bisericii unde slujea, vopsind-o și îmbogățind-o cu icoane și obiecte de cult valoroase. În anul 1901, este menționată o reparație capitală a bisericii, efectuată de țăranul din gubernia Podolia, Condrat Sidenko. În afară de reparații, Sidenko a pictat (sau doar a restaurat) o icoană a Maicii Domnului cu copilul Iisus în brațe, care se află în partea dreaptă a naosului bisericii; în colțul din dreapta, jos, a picturii, este înscris numele lui Condrat Sidenko. În monografia bisericii din Boldurești, scrisă de M. Brihuneț, această pictură este denumită: Icoana Maicii Domnului de la Hârbovăț. În Altar se găsește o icoană valoroasă cu chipul Mântuitorului Isus Hristos de la Locul Înalt, iar nota de pe ramă atestă că a fost achiziționată de preotul Dimitrie V. Bogos.

Preotul D. V. Bogos s-a ocupat, de asemenea, de predarea religiei în școala ministerială, iar în 1894 a fost chiar supraveghetor al școlilor parohiale din circumscripția 4 a Chișinăului. În prefața monografiei lui M. Brihuneț, Prea Sfințitul Petru, Episcop de Ungheni și Nisporeni, îi pomenește pe preotul Dimitrie Bogos și pe cei doi fii ai săi Dimitrie și Vladimir, „ca fiind personalități de referință” și „având o contribuție inestimabilă pentru istoria bisericii Sf. Nicolae din Boldurești, dar și a satului Boldurești”. Preotul Dimitrie V. Bogos s-a stins din viață în 1922, la puțin timp după ce a trăit o tragedie în familie: fiica sa Nina, de profesie medic, căsătorită cu Grigore Cazacliu (deputat în Sfatul Țării), decedează în 1921, la vârsta de 24 de ani.

Faptul că nu au fost uitați chiar și după 100 de ani de la moartea străbunicului D. V. Bogos și 75-77 de ani de la dispariția fraților Bogos: Dimitrie și Vladimir, arată ce aport important au adus în viața comunităților în care au trăit.

Am găsit date despre ei la primăriile din aceste sate precum și la bisericile unde a slujit preotul Bogos. Dimitrie D. Bogos, de profesie avocat, fiul cel mare al preotului Bogos, are biografia sa afișată la primăria din satul Grozești, ca fiind cetățean de onoare al satului în care s-a născut. Iar locul casei în care s-a născut este marcat de un panou pe care, de asemenea, este afișată biografia și fotografia sa, fiind citat ca Erou al Reîntregirii. Cei din Grozești spun cu mândrie că Dimitrie, chiar dacă și-a făcut școala la Boldurești, totuși la Grozești s-a născut și a primit cei 7 ani „de acasă”, adică educația primită în familie de la părinții Dimitrie și Vera Bogos.

Foto. Biografia lui Dimitrie D. Bogos afișată la Primăria din Grozești

Foto. Biografia lui D. D.Bogos afișată pe un panou pe locul casei unde s-a născut. „Glorie lui eternă!” este notat în finalul biografiei

Foto. Panoul care se află pe locul casei unde s-a născut Dimitrie D.Bogos

Foto. Eroi ai Reîntregirii 1941-1944. Glorie Eternă Eroilor Războiului de Eliberare a Patriei!

Foto. La 100 de ani, Memorialul dăinuirii noastre 1918-1944: Triumf și Sacrificiu

Foto. Biserica Sf. Nicolae din satul Boldurești nu a fost închisă în perioada comunistă, ci a rămas în funcțiune

Vladimir D. Bogos, medic, care a fost membru în Sfatul Țării și a votat unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, este comemorat la Boldurești astfel că numele și datele sale personale sunt înscrise pe o placă din granit. Placa dedicată lui Vlad Bogos este așezată în parcul din satul Boldurești, unde, la intrare, se află inscripția: „BOLDUREȘTI 1426”. Acesta este anul când a fost atestat documentar satul Boldurești, sub denumirea inițială de Păduceni. Tradiția locală susține că denumirea de Boldurești se trage de la vornicul Boldur, dregător la curtea lui Ștefan cel Mare, originar din Păduceni.

La Școala Gimnazială din satul Boldurești, am întâlnit profesorii și elevii școlii, care au pus întrebări, fiind interesați în a afla mai multe amănunte despre viața și activitatea lui Vladimir Bogos, deputat în Sfatul Țării din partea Societăților Studenților Moldoveni din Kiev și Odessa. Unul din elevii școlii din Boldurești mi-a pus o întrebare deosebit de interesantă: cum oare acest tânăr care, la 27 martie 1918 avea numai 24 de ani, a fost atât de matur și a gândit corect, votând pentru Unirea Basarabiei cu România. Educația primită în familie și mediul în care a trăit, au fost desigur cauzele maturității sale politice și i-au dat o vedere de ansamblu asupra problemelor vremii. În anii studenției la Kiev, a reactivat, în martie 1917, Cercul Național al studenților și ostașilor români basarabeni „Deșteptarea”. Din ziua reînființării Cercului, lozinca „autonomie”, a fost substituită cu „unirea cu România”. În mai 1917, Vlad Bogos a venit la Chișinău cu programul Cercului, în care, „pentru prima dată, apare imperativ și fără echivoc, ideea de unire cu România.” (extras din jurnalul zilnic al lui Vladimir D. Bogos)

Foto. Placă comemorativă în memoria lui Vlad Bogos, la Boldurești, în parcul din sat, cu primarul, directoarea și profesori ai școlii gimnaziale și cu trei deputați din Parlamentul Rep. Moldova

„Acțiunea studenților de la Kiev, a însemnat prima expresie a dreptului la autodeterminare și primul pas făcut pentru unirea Basarabiei cu România.” (extras din cartea scrisă de Dimitrie Bogos: La Răspântie, Moldova de la Nistru, 1917-1918). În continuare, programul Cercului Național, va fi cel adoptat de studențimea basarabeană, fiind programul după care Vlad Bogos a condus-o în anii 1917-1918. De asemenea, acest program va fi preluat de Partidul Național Moldovenesc, căci „studenții pășesc cu un pas mai mult spre întregirea neamului.” (extras din cartea scrisă de Dimitrie Bogos: La Răspântie, Moldova de la Nistru, 1917-1918).

Un moment important din vizita mea în Rep. Mpldova, a fost la Primăria Municipiului Chișinău, unde, la etajul 1 al clădirii, am găsit afișată lista primarilor orașului, cu fotografia fiecăruia și anii în funcție. Printre aceștia se află, desigur, Dimitrie D. Bogos. Citisem în mai multe articole foarte bine documentate, pe internet, despre bunicul Dimitrie Bogos și realizările sale ca primar de Chișinău, dar faptul că i-am văzut fotografia în incinta Primăriei, a fost o răsplată deosebită.

Alt drum și vizită ce a durat o zi întreagă, a fost la satul Năpadova, situat pe malul drept al Nistrului, în raionul Florești, la 155 km nord de Chișinău. Satul a fost menționat prima dată într-un document la 20 aprilie 1554, cu denumirea Suflinți, când voievodul Alexandru Lăpușneanu l-a dăruit lui Ion Movilă, logofătul. Pe atunci era sat domnesc și Ion Movilă, cu oamenii lui, asigurau „paza marginii la Nistru”, cum este menționat în documentul respectiv, adică păzeau hotarul țării la Nistru. Din vestigiile arheologice găsite pe aceste teritorii, reiese că din vechi timpuri, cu sute de ani înaintea erei noastre, aici locuiau geto-dacii, strămoșii neamului nostru.

Știam din istorie că imediat după anul 1812, când rușii au răpit și anexat pentru prima dată Basarabia, mulți  moșieri români basarabeni plecau din Moldova ocupată de ruși, peste Prut, în Moldova românească, împreună cu țăranii de pe moșiile lor, pentru a evita ca aceștia să devină legați de pământ (iobagi), cum era în Rusia țaristă. Astfel a făcut și boierul Chiriac Gheorghiu Hârjău, a plecat în Moldova, la Iași, unde s-a căsătorit cu Zamfira, fiica boierului moldovean Bălănescu. Ca mulți alți boieri basarabeni plecați în Moldova româneacă, cam în 1827-1830, se întoarce în Basarabia datorită promisiunilor țarului Alexandru I, care a acordat o largă autonomie acestei provincii pentru a opri exodul peste Prut al populației românești. Prin ucazul dat de Alexandru I al Rusiei, este asigurată libertatea țăranilor și orășenilor, dreptul la proprietate și păstrarea rangului de boier cu toate titlurile, precum și păstrarea legislației moldovenești, bazată pe obiceiul pământului. În anul 1832 Vel Sărdarul Chiriac Hârjău a cumpărat moșiile Năpadova și Suflinți, situate pe Nistru, după care s-a hotărât să rămână în Basarabia. În urma depunerii, în 1830, a dosarului cu acte doveditoare, boierii Hîrjău sunt înregistrați ca nobili basarabeni și confirmați de către Departamentul Heraldic al Senatului Nobilimii din Basarabia în anul 1836, cu înscrierea în partea a IV-a a Cărții Nobilimii Basarabene, ca „Nobilime Imigrată”. În Moldova de la est de Prut, care din 1812 era anexată la Imperiul Rus, Chiriac Hârjău a primit numele rusificat de Erjiu.

Foto. Nistrul în drum către Năpadova

Chiriac Gheorghe Erjiu și Zamfira au avut 9 copii. Al patrulea copil al lor: Ecaterina (Catinca) Erjiu (cca. n. 1820-d. 1889), s-a căsătorit în ianuarie 1850, la Năpadova, cu nobilul polonez Andrei Carl Osinskii. Căsătoria s-a oficiat în biserica din piatră „Sf. Nicolae” din sat, al cărui ctitor a fost Chiriac Erjiu, tatăl Catincăi Erjiu. În monografia bisericii „Sf. Nicolae” din Năpadova, scrisă de actualul preotul paroh (2023), Ciprian Boian, am găsit lista preoților care au slujit în această parohie și perioada cât au fost în funcție. Pentru perioada septembrie 1849-august 1850, este menționat preotul Constantin Gheorghe Murafa. Am avut plăcerea să constat că la fel figurează și în actul de căsătorie al mirilor Catinca Erjiu și Andrei Osinskii, acesta fiind preotul care a săvârșit taina sfintei cununii pentru strămoșii mei, căsătoriți în ianuarie 1850. Actul lor de căsătorie, mai bine zis copia lui, tradusă în română, pe care o am eu, datează din anul 1942. Aceste informații au fost o verificare că datele mele sunt corecte.

Catinca și Andrei au avut un fiu: Valerian Andrei Osinskii, care a fost tatăl bunicii mele paterne Tamara Valerian Osinskii și o fiică: Olga Andrei Osinskii, care a fost nașa de botez a bunicii mele Tamara.

În 10 august 1840, prin decretul Sinodului nr. 10744, Chiriac Erjiu obține permisiunea de a construi o biserică din piatră în Năpadova, cu hramul „Sf. Nicolae”. Proiectul bisericii a fost creat de arhitectul Iosif (Osip) Gasket, arhitectul orașului Chișinău, iar construcția a fost terminată în 1843. Lângă biserică se află cimitirul, așa zis „boieresc”, unde sunt înmormântați Chriac Erjiu (1780-1846) și soția sa Zamfira (1796-1861), de asemenea mai mulți descendenți din familia Erjiu: Alexandru Chiriac Erjiu (1829-1886, al șaselea copil al lui Chiriac și Zamfira) și Anastasia Hristodulo-Filiti căsătorită Erjiu (decedată în 1868, era soția lui Alexandru Chiriac Erjiu), Mihail Alexandru Erjiu (1857-1902, probabil fiul lui Alexandru Chiriac Erjiu), Nicolae Chiriac Erjiu (1835-1896, al nouălea copil al cuplului Chiriac și Zamfira Erjiu), Vladimir Nicolae Erjiu (decedat în 1901 la 38 de ani, fiul lui Nicolae Chiriac Erjiu), colonelul Grigore Ioan Sinițin (1853-1909, acesta fiind soțul Eleonorei Alexandru Erjiu, care era fiica lui Alexandru Chiriac Erjiu). Mai sunt multe alte personaje înmormântate la cimitirul boiersc, majoritaea cu numele de Erjiu, dar e greu de descifrat inscripțiile de pe morminte.

Foto. Biserica Sf. Nicolae din satul Năpadova

Foto. Mormântul lui Chiriac Gheorghiu Erjiu, 1780-1846, din cimitirul boieresc de lângă biserică

Foto. Mormântul Zamfirei Erjiu (1796-1861), soția boierului Chiriac Erjiu

O școală elementară de alfabetizare activa pe lângă biserică încă din 1852, dar în 1861 proprietarii Erjiu au construit o clădire nouă pentru școala parohială din Năpadova.

Un fiu a lui Alexandru Chiriac Erjiu, Arcadie Alexandru Erjiu (născut la 18 noiembrie 1863, la Năpadova, decedat cam în 1913), înfrumusețează biserica din Năpadova și aduce monumente funerare din Italia. O reparație capitală a bisericii s-a făcut în 1912, de către proprietarii Erjiu. În 1931 a fost construită casa parohială, iar în 1941, biserica a fost renovată din nou. În perioada sovietică, pe la începutul anilor 1960, biserica a fost închisă și spațiul folosit ca uscătorie de tutun, iar ceva mai târziu ca depozit de chimicale. Atunci au fost furate cele mai de preț obiecte, iar cărțile sfinte au fost arse. Sătenii, oameni cu credință, timp de aproape 30 de ani și-au făcut rugăciunile acasă, până când, prin anii 1990 au reușit să reclădească biserica „Sf. Nicolae”. Din 2016, paroh al bisericii a fost numit tânărul preot Ciprian Boian. După absolvirea Seminarului Teologic Ortodox și a Academiei Teologice Ortodoxe din Chișinău, el și-a luat licența în Științe ale Educației la Universitatea de Stat din Moldova, iar Masterul îl are în Istoria și Cultura religiilor.

În satul Năpadova se mai păstrează într-o stare relativ bună, conacul familiei Erjiu, cu încăperile intacte și sobele din terracotta cu ornamente deosebit de frumoase. M-am bucurat că am avut posibilitatea să-l vizitez. Se află într-un parc cu alei flancate de salcâm grecesc.

Ultima vizită la locurile de unde originează diferitele ramuri ale familiei mele, a fost la Slobozia Dușca, pe Nistru, în raionul Criuleni. Acolo au avut conacul și moșia rudele mele din partea bunicului meu patern, Mihail Anton Manuilov. Satul se găsește la nord est de Chișinău, la 34 km depărtare. Încercam să confirm informațiile pe care le dețineam deja despre familie, și, pe cât posibil, să aflu informații noi. Mare a fost dezamăgirea mea, când am constatat că bolșevicii au șters toate urmele acestei familii de moșieri intelectuali. O singură persoană de la Primăria din Sobozia Dușca și-a adus aminte că a auzit de o familie Manuilov/Manuilă. Parcă își aducea aminte de o fabrică de spirt a familiei și de conacul care se găsea pe locul taberei de copii din sat. Am fost la locul unde ni s-a indicat că fusese tabăra de copii, care acum era și aceasta dezafectată. Nici o urmă a conacului familiei nu se putea vedea în zonă și nici o persoană din sat nu ne putea da vreo indicație asupra existenței sale. Despre fabrica de spirt ni s-a spus că a fost demolată. Mi-am dat seama că numai cercetarea din Arhive îmi va putea da, eventual, unele informații despre membrii familiei mele, dispăruți după ocuparea Basarabiei de către sovietici, ca urmare a ultimatumului din 26-28 iunie 1940.

Foto. La masă, pe terasa cu vedere către Nistru a conacului familiei Manuilov. În stânga, în planul îndepărtat, străbunicii mei Anton și Sofia, iar ceilalți comeseni sunt copii lor, nepoții lor, rude

De ce oare atâta ură contra acestei familii de oameni onorabili și pașnici, încât să se șteargă orice indiciu al existenței lor la Slobozia Dușca? Nu au exploatat pe nimeni, iar tot ce au acumulat în viața lor a fost rezultatul muncii lor cinstite în profesia pentru care s-au pregătit. Străbunicul meu Anton Mihail Manuilov nu s-a născut bogat, iar studiile liceale la Chișinău și facultatea la Universitatea din Sankt Petersburg, au fost sponsorizate de Municipiul Chișinău, pentru un elev deosebit de dotat. A cumpărat pământul în timpul vieții lui, din ceea ce câștiga ca profesor de liceu în domeniul matematicii și fizicii, muncind cu dedicație, iar la diverse date din cariera sa a fost gratificat cu ordinele de cavaler al Sf. Stanislav clasa a II a și a III a și al Sf. Ana clasa a II și a III a, pentru serviciul distins, sârguincios și muncă deosebită.

Străbunicul Anton Manuilov a avut și o bogată activitate de inovații, astfel în 1887 elaborează o metodă originală de calcul a volumelor butoaielor de vin, perfecționată în 1912. În 1877 a elaborat o Culegere de probleme și întrebări din domeniul Astronomiei și în 1884 o monografie despre calculele aproximative. La 1 septembrie 1891, pentru 12 lecții normale, avea retribuția superioară de 1500 ruble. I se acordă titlul de Profesor Emerit în Fizică și Matematică. După ce a ieșit la pensie din învățământ, a fost Judecător de Pace Onorific, Consilier Municipal și locțiitor de primar al Chișinăului, Curator al Bibliotecii orașului. Am înșirat toate funcțiile sale pentru a arăta că nu a făcut niciodată politică și nu avea nici o asemănare cu un exploatator. Și-a crescut copii dându-le cea mai bună educație pe care și-o putea permite. Au ieșit cu toții intelectuali de valoare, exercitându-și profesia pentru care au studiat.

Din datele pe care le am cu privire la această familie, știu că străbunicul Anton și străbunica Sofia au înființat un dispensar în satul Slobozia Dușca, pentru ca țăranii să poată fi tratați în caz de boli relativ ușoare sau în caz de urgență medicală, până să ajungă la un spital în Chișinău.

Într-adevăr, documentele găsite în Arhivele Naționale ale Rep. Moldova, au confirmat temerile mele cele mai rele. Fratele și surorile bunicului meu Mihail: Ioan Anton Manuilov cu soția sa Tatiana, născută Schmidt, Olga Anton Romanov și Vera Anton Manuilov, împreună cu fiica Olgăi, Iulia Romanov, au fost cu toții deportați în primul val de deportări, la 12-13 iunie 1941. Ceea ce am aflat din documentele din Arhivele Naționale m-a înfiorat complet. Ioan Manuilov, fratele mai mare al bunicului Mihail, a fost anchetat și deportat în lagărul (GULAG) din Ivdel, la est de Munții Ural. A murit acolo la 28 noiembrie 1941, la numai 5 luni și jumătate de la transportul în condiții subumane din Chișinău până la acel lagăr. Acolo deportații lucrau la tăiatul cherestelei. Soția sa Tatiana precum și cele două surori: Olga și Vera, au fost deportate în regiunea Akmolinsk, din Kazachstan. La fel și Iulia, fiica Olgăi Romanov, a fost deportată în același loc cu mama și mătușile sale.

Cei care au supraviețuit din această familie, au fost numai cei care s-au refugiat în România, ca urmare a ultimatumului sovietic din 26-28 iunie 1940. Toți aceștia au revenit la numele inițial de Manuilă, acesta fiind numele românesc deținut de familie înainte de 1812, când Basarabia făcea parte din Moldova lui Ștefan cel Mare. Cam în 1812-1816, Daniil Manuil sau Manuilă, a venit din Ungheni, pe Prut, în sudul Basarabiei, fiind chemați de administrația rusă ca colonizatori. După ce s-au stabilit în satul Arciz, generația următoare a fost déjà înregistrată la primăria din Arciz, cu numele rusificat: Manuilov.

La data ultimatumului sovietic, tatăl meu era în București, căci era student la Politehnică, dar mama sa și sora sa Valentina au sosit din Chișinău la București, cu primul tren în care s-au putut urca.

Redobândirea patronimului pierdut în timpul administrației ruse, era un proces destul de lung. În afară de actele doveditoare ale numelui inițial, mai trebuiau dovezi că persoana ce solicită redobândirea patronimului înstrăinat, este de origine etnică română. Actele din arhivele primăriei din Chișinău, acte de naștere, acte de botez, acte de căsătorie, erau destul de greu de obținut și prin faptul că arhivele din Chișinău au fost parțial evacuate la intrarea sovieticilor în Basarabia, în iunie 1940, sau distruse de sovietici. Dosarul cu actele doveditoare ale numelui pierdut, obținute de la primăria din Arciz, dosar pregătit de bunicul meu Mihail și frații săi pe la începutul aniilor 1930, nu a fost folosit, căci străbunicul Anton, fiind o persoană notorie în societatea intelectualilor din Chișinău, și-a rugat copiii să aștepte cu schimbarea numelui până după decesul său. Apoi la refugiu, în haosul creat, dosarul s-a pierdut.

Am actul de redobândire a numelui patronimic Manuilă al bunicii mele Tamara împreună cu fiica ei Valentina și separat actul pentru tatăl meu Anton. Ambele datează din 30 ianuarie 1943 și sunt emise la Judecătoria Urbană Chișinău, România în urma prezentării de acte doveditoare că aparțin etniei române.

Mai aștept date din Arhivele Naționale ale Rep. Moldova, ca să închei și capitolul privind soarta rudelor mele deportate. Știu că au decedat cu toții în depărtările neprietenoase ale campurilor de muncă forțată, dar aș vrea să am unele amănunte privind martiriul lor.

Mulțumesc celor care, cu atâta generozitate, m-au ajutat să vizitez această frumoasă provincie românească, patria strămoșilor mei. Datorită acestor persoane am acumulat datele care lipseau din mozaicul de date istorice privind familia mea.

(Marina Negrilă, Arhitect Înregistrat, Cleveland, Ohio, SUA, Email: manegrila@gmail.com; Mobil: 1-216-224-5450)

Foto. Marina Antonia Negrilă