Grilă de lectură pentru interviul lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin

Grilă de lectură pentru interviul lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin

Autor: Alexandru Lăzescu

Interviul cu Putin este relevant inclusiv din perspectiva reacțiilor pe care le-a stârnit înainte și după difuzare.

Înainte de a discuta despre interviul lui Tucker Carlson cu Vladimir Putin, care ajunsese deja la peste 125 milioane de vizionări, sunt două lucruri importante de subliniat: 1. Numărul enorm de ante-pronunțări, în marea lor majoritate înfierări ale lui Tucker Carlson pentru inițiativa de a discuta cu Putin; 2. În marea lor majoritate reacțiile post-interviu, din mass media sau politice, au spus mai multe despre cei care le-au făcut decât despre interviul în sine.

Într-o postare pe X (Twitter) în care anunța interviul, Tucker Carlson, probabil cel mai influent jurnalist american al momentului (până de curând la Fox News, care a decis să înceteze contractul cu el, deși emisiunea sa deținea recordul de audiență al televiziunii), a scris că deși președintele ucrainean a avut parte de o amplă mediatizare în Vest, mass media occidentale nu i-au oferit ocazia și lui Vladimir Putin să-și expună opiniile. Ceea ce nu este adevărat, chiar purtătorul de cuvânt al lui Putin, Dmitri Peskov, a confirmat că au fost și alte solicitări, care au fost însă respinse. Între cei care au dorit să-i ia un interviu președintelui Putin a fost, de pildă, Steve Rosenberg, corespondentul BBC la Moscova. În afară de asta, declarațiile și discursurile lui Putin, precum cel în care a justificat declanșarea „operațiunii militare speciale”, maniera oficială în care Kremlinul descrie invazia din Ucraina, sau amplul eseu de șapte mii de cuvinte al lui Putin făcut public la mijlocul anului 2021 al cărui mesaj principal era acela că ucrainenii și rușii sunt de fapt același popor și Ucraina este o țară artificială, au fost și acestea amplu mediatizate.

Nu e însă greu de ghicit de ce a fost acceptat Tucker Carlson în timp ce alții au fost respinși. Motivul a fost campania sa susținută împotriva sprijinului american pentru Ucraina. Dar asta nu înseamnă deloc că în sine demersul nu e unul legitim din punct de vedere jurnalistic. Iar cei care au spus contrariul, unii au vorbit chiar de trădare, în timp alții au cerut ca Tucker Carlson să nu mai fie primit înapoi în Statele Unite sau să nu i se mai acorde viză de intrare în UE, nu au făcut decât să se umple de ridicol și să trimită în derizoriu valorile la care au făcut trimitere atunci când au exprimat astfel de opinii. În trecut, interviurile celebrei jurnaliste italiene Oriana Fallaci cu personaje cel puțin la fel de controversate, de la Yasser Arafat și Muammar Gaddafi la ayatolahul Khomeini sau generalul nord-vietnamez Giap (în timpul războiului din Vietnam) au fost privite cu admirație în mass media. La fel interviul din 1977 al Barbarei Walters cu Fidel Castro.

Ideea nu este cât de bun sau de malefic e personajul pe care vrei să-l intervievezi, ci dacă discuția cu el prezintă interes. Lucru de la sine înțeles în cazul lui Putin în situația de față, cu două războaie în curs și poate cel mai tensionat moment în plan geopolitic din perioada postbelică. Sigur, contează și cum faci interviul. Cu observația că la acest nivel de regulă sunt aproape întotdeauna o serie de constrângeri tematice, deși nu știm dacă așa s-a întâmplat și acum.

Momentul interviului găsește Kievul într-o situație critică. Pe front armata ucraineană rezistă cu greu presiunii rușilor. Stau prost cu munițiile, la raportul de tiruri de artilerie sunt în dezavantaj în proporție de patru sau chiar cinci la unu, iar în Congresul american bugetul alocat Urcainei este blocat și sunt puține șanse ca impasul să fie depășit în curând. Din rațiuni politice interne, din cauza spinoasei probleme a graniței de sud, cu Mexicul, prin care intră ilegal, cu voia și din dorința explicită a administrației Biden, 2-300 de mii de imigranți lunar, dar și pentru că la nivelul publicului american au crescut semnificativ reținerile față de sprijinirea Ucrainei. Un aport în acest sens avându-l și Tucker Carlson. În afară de asta, Ucraina are o criză severă de personal militar, în timp ce pentru Rusia asta nu pare să fie o problemă, și nu doar din cauza raportului populației, de peste patru ori mai mare în favoarea Rusiei, ci și, după cum spune Yaroslav Timofeev, corespondetul Wall Street Journal în Ucraina, pentru că „Kremlinului nu-i pasă de victime, Rusia și-a golit închisorile și a trimis zeci de mii de deținuți pe front”.

Dar, dacă ne întoarcem la interviu, după difuzarea acestuia discuțiile au avut în vedere pe de o parte prestația lui Tucker Carlson, pe de alta cea a lui Putin care, am aflat ulterior, a întârziat două ore, după cum știm că face în mod obișnuit la întâlnirile cu șefi de stat sau de guvern. În general, ambele reacții s-au separat în funcție de faliile ideologice. Cu anumite nuanțe. Iar din acest punct de vedere una dintre cele mai interesante analize o face Konstantin Kisin, realizatorul unuia dintre cele mai populare podcast-uri din Marea Britanie, Triggernometry. Kisin este de origine din Rusia, a emigrat când era copil în Marea Britanie, iar soția sa este originară din Ucraina.

În esență, reacțiile din mass media tradiționale din Occident, au fost preponderent negative. Atât la adresa lui Tucker Carlson, cât și la adresa lui Putin. În unele cazuri de o manieră caricaturală, în altele cu observații valide. De pildă a fost criticat Tucker Carlson că l-a lăsat pe Putin să se desfășoare în voie fără să-l întrerupă și fără să-l corecteze în cazul unor falsificări. Prima critică nu este neapărat justificată nu doar pentru că acesta este în general stilul său în interviuri, ci și pentru că nu este neapărat de aplaudat maniera în care unii jurnaliști încearcă să se scoată mai ales pe ei în evidență în dauna interlocutorului, abordare des întâlnită și la noi. În cea de-a doua chestiune au fost câteva situații, în special în zona extinsului expozeu istoric al lui Putin, în care Tucker ar fi trebuit să intervină. Nu e clar de ce nu a făcut-o, pentru că nu a dorit să o facă sau pentru că era depășit de situație, nefiind pregătit cu o documentare serioasă. Pare mai probabilă a doua variantă. Însă, în același timp, lungul expozeu al lui Putin este relevant pentru modul lui de a gândi, a felului în care vede rolul global al Rusiei, relațiile acesteia cu restul Europei, cu Statele Unite și China, și mai ales cum se raportează la perioada post-sovietică când Rusia și-a pierdut o mare parte din sfera sa de influență în fostele state comuniste și în „străinătatea apropiată”, fostele republici sovietice.

Un exemplu este maniera în care este interpretată istoria în varianta Putin: Polonia este de fapt adevărata vinovată pentru declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial pentru că a refuzat „cererea absolut rezonabilă a lui Hitler” de a-i oferi teritoriul care lega Germania prin Danzig de Prusia de Est. Acest lucru l-ar fi forțat pe Hitler să invadeze și să cucerească Polonia. Dacă Polonia i-ar fi permis lui Hitler să aibă părțile din Polonia pe care le dorea, Hitler nu ar fi fost niciodată forțat să invadeze. Este același tip de logică care transformă victima în agresor justificând invazia Ucrainei. Arc peste timp, dacă Ucraina ar fi cedat Crimeea și estul Ucrainei, Putin nu ar fi fost forțat să încerce să cucerească întreaga țară Ucraina în 2022. „Ei au fost cei care au început războiul în 2014”, i-a spus Putin lui Tucker Carlson. „Scopul nostru este să oprim acest război. Nu noi am început acest război în 2022. Aceasta este doar o încercare de a-l opri.”

În același context, liderul rus i-a luat apărarea ministrului de externe al lui Stalin, Viaceslav Molotov, și a tratatului de neagresiune negociat de acesta cu omologul său nazist, Joachim von Ribbentrop. Acest tratat a deschis calea pentru invazia sovietică a Poloniei și anexării statelor baltice și Basarabiei în Uniunea Sovietică. Acest lucru nu a însemnat nimic altceva, a remarcat însă Putin, decât doar recuperarea „teritoriilor istorice” ale Rusiei. Iar apropo de „recuperările” sovietice postbelice, restul populației germane din Konigsberg, orașul de naștere a lui Kant, rebotezat Kaliningrad după includerea în URSS, a fost expulzată cu forța între 1947 și 1948. Teritoriul anexat a fost populat cu cetățeni sovietici, în principal etnici ruși. Transfer masiv de populație care a avut loc și prin alte părți între care și în Moldova sovietică.

Într-un videoclip suplimentar postat după interviu pe rețeaua sa, Tucker Carlson era de părere că Rusia nu este putere expansionistă, are deja atât de mult teritoriu, spunea el. Remarca nu este întâmplătoare, ea vine să contrazică opinia celor care spun că Rusia este o amenințare pentru Europa, așa cum am auzit foarte des în ultima vreme, între alte și ca argument de ce ar trebui sprijinită în continuare Ucraina. Pentru că de partea cealaltă opinia cea mai răspândită este aceea că tot ce vrea Putin este să păstreze Donbasul și Crimeea așa că, după cum spune liderul de la Kremlin, dacă s-ar opri livrarea de arme către ucraineni, s-ar ajunge rapid la pace.

Ideea că Rusia nu este o putere expansionistă este contrazisă de tot ceea ce a făcut Rusia în ultimii trei sute de ani, în diferitele ei alcătuiri, Imperiu Țarist sau Uniunea Sovietică. După cum remarca Francoise Thom, sovietolog, profesor de istorie la Sorbona, în toată această perioadă Rusia s-a extins în fiecare an cu un teritoriu echivalent cu cel al Olandei. Iar în ceea ce privește faptul că războiul s-ar putea încheia foarte repede și că Rusia s-ar mulțumi doar cu teritoriul pe care îl controlează acum, argument suprem invocat de către cei care pledează în Statele Unite pentru oprirea sprijinului pentru Ucraina, nu ar trebui trecut ușor peste ceea ce chiar Putin a spus în interviu. Întrebat dacă Rusia și-a atins obiectivele în Ucraina, el a răspuns negativ. Acest lucru se va întâmpla abia după ce procesul de „denazificare” va fi finalizat. Ceea ce înseamnă, în traducere liberă, că doar atunci când va fi instalat la Kiev un guvern favorabil Moscovei și Occidentul va abandona Ucraina.

Bineînțeles astfel de „detalii” nu vor schimba opinia celor din spațiul vestic care îi dau dreptate lui Putin, care cred că războiul din Ucraina nu este altceva decât un fel de „război civil” și spun că vina pentru conflict revine în întregime Occidentului care s-a extins agresiv către Est, prin UE și NATO. Aceștia provin din segmente ideologice distincte. Pe de o parte e vorba de stânga europeană anti-americană pentru care Statele Unite sunt adversarul ideologic. Un alt segment este reprezentat de curentul anti-american, puternic reprezentat mai ales în Franța și Germania, pentru care prezența americană în Europa constituie o limitare severă a suveranității continentului. În Statele Unite e vorba de altceva. Nu este vorba de anti-americanism, ci de opoziția față de elitele americane care în opinia acestora neglijează interesele naționale și, sub presiunea complexului militaro-industrial, sunt angrenate în ceea ce a primit numele de „războaie îndepărtate” care nu au nimic de a face cu interesul Statelor Unite.

Moartea lui Aleksei Navalnîi marchează sfârșitul dizidenței în Rusia; o Rusie încrezătoare că, alături de China, Iran, Coreea de Nord, va dezagrega actuala ordine mondială în aplauzele unei bune părți a Sudului Global.

„Putin este ca un personaj negativ din Bond. Foarte inteligent, carismatic și persuasiv”, se scria într-un comentariu care însoțea o analiză a interviului luat de Tucker Carlson lui Vladimir Putin. Aceasta este imaginea pe care o proiectează liderul de la Kremlin în cele puțin peste două ore cât a durat discuția. Un lider dur, autocratic, dar rezonabil, deschis către rezolvarea pașnică a conflictului din Ucraina, vor spune mulți, și în Europa, și peste Ocean. Și la o privire superficială probabil ei vor fi tentați să „cumpere” și punctele sale de vedere privind conflictul din Ucraina și în general intențiile declarate ale Rusiei, în Europa și în lume. Decesul lui Aleksei Navalnîi într-o închisoare aflată la Cercul Polar ar trebui să-i trezească la realitate, deși probabil nu se va întâmpla asta.

„Moartea lui Navalnîi marchează trecerea de la «autoritarismul hibrid» din primii ani ai lui Putin, care se baza mai mult pe manipulare și intimidare decât pe violență directă, la autocrația brutală de astăzi”, scrie Mark Galeotti în The Times. Deși lucrul acesta era evident de o bună vreme, dacă este să ne referim la asasinarea lui Boris Nemțov, în 2015, cel mai proeminent opozant al lui Putin, chiar în apropierea zidului Kremlinului, sau lunga serie de jurnaliști, opozanți, sau pur și simplu persoane incomode, ca Prigojin, otrăviți, uciși în urma unor accidente convenabile sau căzuți de pe la ferestre.

Trei dintre avocații care l-au reprezentat pe Navalnîi sunt acum în închisoare, fiind acuzați de implicare într-un grup extremist. Doi au fost arestați în contumacie. Au fost interzise platformele de socializare X, Instagram și Facebook, rămâne accesibilă doar rețeaua Telegram. Televiziunea, controlată de stat, produce aproape zilnic reportaje de propagandă împotriva adversarilor politici ai lui Putin și a „trădătorilor” care au părăsit țara. Acum când s-au rupt complet mai toate punțile cu Occidentul, Moscova nu mai consideră necesar să mai mențină nici măcar un minim de aparențe.

După ce s-a aflat despre moartea lui Navalnîi, David Cameron și alți lideri occidentali au spus că „ar trebui să existe consecințe”, dar este greu de văzut ce se poate face semnificativ pentru a-l trage la răspundere pe Putin. Pe Internet au circulat apeluri pentru comemorări în Rusia, iar fostul deținut politic aflat în exil, Mihail Hodorkovski, le-a cerut rușilor să scrie numele lui Navalnîi pe buletinele de vot la alegerile de luna viitoare.

Mark Galeotti menționează un articol apărut în tabloidul moscovit Moskovsky Komsomolets care, după ce adoptă linia oficială conform căreia Navalnîi nu mai avea nicio relevanță politică, face o remarcă interesantă nu chiar ușor de interpretat, recunoscând practic că regimul Putin se bazează în principal pe frică și forță, nu neapărat pe o legitimitate publică autentică: „Sistemul politic rusesc este structurat în așa fel încât, dacă guvernul menține controlul asupra forțelor de securitate, dacă are încredere în sine, dacă este pregătit să ia decizii dure și nepopulare, atunci este absolut imposibil să fie învins”.

Episodul dramatic al morții lui Navalnîi lasă o întrebare deschisă: ce șanse mai sunt pentru supraviețuirea unei minime opoziții în Rusia? Mark Galeotii menține o rază de speranță, atunci când scrie în finalul articolului său că „dacă speranța moare, Putin învinge – dar dacă există cineva care să ne reamintească importanța de a crede în «frumoasa Rusie de mâine”, acela este Navalnîi. Mort sau viu”. Wall Street Journal este însă pesimist. Cotidianul american scrie că moartea lui Aleksei Navalnîi marchează sfârșitul disidenței politice în Rusia.

Putin a înțeles perfect cum să utilizeze în favoarea sa puterea de a-ți îngrozi adversarii, scrie Harald Malmgren, fost consilier al președinților americani, John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon și Gerald Ford. Impresia pe care i-a lăsat-o acesta în cursul unor întâlniri din anii 1990, înainte de a ajunge în vârful statului, este aceea a „unui om mai inteligent decât majoritatea politicienilor pe care i-a întâlnit la Washington și în alte capitale din lume”. Ceea ce îl face cu atât mai periculos.

Malmgren mai dezvăluie un detaliu semnificativ, util dacă vrem să separăm narațiunea livrată de liderul rus în cursul interviului, de intențiile sale reale. „În ceea ce privește modul în care Putin se vede pe sine însuși, el a adus în discuție de mai multe ori admirația sa pentru Petru cel Mare, atât de mult încât am fost convins că se vede pe sine ca fiind întruchiparea acestuia. Mi s-a spus că Putin a ordonat să fie puse portrete ale lui Petru cel Mare în mai multe săli de ședință importante de la Kremlin. Ce înseamnă acest lucru pentru Biden, NATO și Ucraina devine încet-încet clar. Putin este mai mult decât se vede la prima vedere.”

După cum remarcă și Malmgren, ar fi o mare și periculoasă greșeală să-l judeci simplist. Dincolo de admirația pentru Petru cel Mare, suportul ideologic al viziunii sale strategice privind Rusia are la bază scrierile unor filosofi ruși creștini ortodocși de la începutul secolului al XX-lea, în principal cele ale lui Ivan Ilin. În concepția lui Ilin (Putin s-a ocupat personal în 2009 de repatrierea osemintelor sale), Rusia are de îndeplinit un rol mesianic în istoria lumii în calitate de apărător al valorilor tradiționale creștin-ortodoxe în fața agresiunii unui Occident materialist, decadent, care încearcă să corupă „puritatea spirituală rusă organică”.

Nu doar pentru Putin, ci pentru elitele de la Moscova, Ucraina este în fapt pământ rusesc, așa că tot ceea ce se întâmplă acum e doar un fel de război civil în care cei de afară nu ar trebui să se amestece. Nu e nimic nou. Chestiunea identității ucrainene este esențială pentru mitul fondator al Rusiei, e parte din narațiunea istorică a Imperiului Rus, și, prin urmare, explică politica actuală a Moscovei. Un detaliu important, mai puțin remarcat, este că Putin face remarca că nu doar Donbasul nu ar avea ce căuta în Ucraina, ci întreaga Novorossia, teritoriu încorporat în Imperiu în timpul împărătesei Ecaterina cea Mare, adică întreaga regiune aflată la nord de litoralul Mării Negre, cu Crimeea și Odesa. Poate de aceea liderul rus nu a fost foarte explicit când a fost întrebat de Tucker Carlson dacă Rusia și-a atins obiectivele în Ucraina, dincolo de cerința cu „denazificarea”. Pare probabil că Rusia dorește să anexeze și sudul Ucrainei nu doar pentru Odesa, ci și pentru a face ceea ce ar rămâne din Ucraina o țară cât mai puțin funcțională.

Dar chiar dacă plecăm de la concluzia că Ucraina ar fi o țară recentă, „artificială”, acest lucru nu justifică invazia. Există o mulțime de astfel de țări în Europa (de pildă Belgia) și în lume, s-au făcut în ultima sută de ani numeroase transferuri de teritorii (cazul Alsaciei). Dacă ar recurge și alții la raționamentul avansat de Putin, am ajunge la un șir nesfârșit de conflicte.

Cu toate acestea, deși a fost întrebat de două ori de Tucker Carlson de ce, dacă consideră că Ucraina e o țară artificială care ocupă teritorii în cea mai mare parte rusești, nu spune deschis asta, Putin a evitat să răspundă preferând să rămână pe rol motivațiile sale cu protejarea etnicilor ruși, respingerea agresiunii ucrainene, amenințarea NATO.

Un alt subiect major abordat în interviu, de mare interes pe ambele maluri ale Atlanticului, este cel al acordului care ar fi urmat să fie încheiat între cele două părți, în martie 2022, în urma negocierilor de la Istanbul cu concursul bunelor oficii ale premierului israelian de atunci, Naftali Bennett. Putin i-a spus lui Tucker Carlson că acesta era gata să fie semnat și doar presiunile occidentale, în principal cele ale lui Boris Johnson, au împiedicat asta. Este unul dintre argumentele utilizate frecvent de către cei ca Tucker Carlson, care învinovățesc Occidentul că a dorit în mod iresponsabil continuarea războiului. Sunt aceiași care militează și pentru întreruperea ajutorului pentru Ucraina și cei care vor utiliza comentariile lui Putin nu doar ca o confirmare a poziției lor, ci și a deschiderii reale a liderului rus pentru o rezolvare în viitor a conflictului.

Numai că a venit o reacție care pune serios sub semnul întrebării spusele lui Putin. Într-un interviu de cinci ore, postat pe canalul său de YouTube, Naftali Bennett a discutat și despre eforturile sale de a negocia o încetare a focului, susținând între altele că obținuse un angajament din partea președintelui rus Vladimir Putin că nu-l va asasina pe omologul său ucrainean, Volodimir Zelenski. Însă Bennett a precizat că negocierile nu erau nici pe departe încheiate, erau multe puncte în suspensie. Iar ceea ce a dus la abandonarea negocierilor a fost masacrul civililor din Bucha, descoperit după retragerea trupelor rusești din zona Kievului. În plus, nu trebuie să uităm că atunci unul dintre marile orașe ale Ucrainei, Harkov, era sub controlul Rusiei.

Întregul discurs al lui Putin despre războiul din Ucraina este împănat cu câteva cuvinte și expresii care revin recurent: stat artificial, lovitura de stat împotriva lui Ianukovici, denazificare, expansiunea NATO în Est. Se referă la statele europene ca la niște sateliți ai Americii și probabil crede sincer că extinderea NATO în spațiul fostelor țări comuniste nu a venit în mare parte din dorința acestora de a avea o umbrelă de protecție în raport cu Rusia, ci din dorința americanilor de a se plasa militar în coasta Moscovei. Ajutat și de Tucker Carlson care îi ridică la fileu cu întrebări de genul, Vladimir Putin își calibrează mesajele, în mod extrem de abil, în special pentru publicul american știind că audiența interviului va fi una impresionantă. Obiectivul său esențial este acela de a încuraja și amplifica sprijinul pentru curentul favorabil dezangajării Americii din demersul de sprijinire a Ucrainei.

Proiectând în interviu poziția unui lider rezonabil, dispus să negocieze un armistițiu, dacă „încetează livrările de arme pentru Kiev”, și care nu are nici un fel de ambiții expansioniste în țări, precum statele baltice sau Polonia, el apasă pe pedale sensibile pentru publicul american: de ce să vă implicați în „războaie îndepărtate”, fără nici o miză majoră pentru voi, aveți atâtea probleme acasă, imigrația ilegală prin granița de sud cu Mexicul, deficitul de $33 trilioane. Sigur e riscant să ții cont de promisiunile lui Putin, de pildă în 2014 nega că militarii ruși ar fi implicați în vreun fel în Crimeea pentru ca ulterior să acorde medalii unora care au fost prezenți acolo, dar în actuala atmosferă din Statele Unite, o parte semnificativă a electoratului american tinde să creadă mai degrabă ce spune Putin decât ce spune Casa Albă.

Vladimir Putin a ținut însă să transmită și mesaje vizând în special elitele occidentale, în principal cele de la Washington, vorbind despre prăbușirea Imperiului Roman sub atacurile barbarilor, cu trimiteri transparente la Occident și ascensiunea BRICS. „Declinul Imperiului Roman a durat 500 de ani, dar acum lucrurile se petrec mult mai repede”, i-a spus el zâmbind lui Tucker Carlson. Ceea ce ar trebui să fie un indiciu clar, deși mulți refuză să accepte asta, că războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu și amenințările Beijingului la adresa Taiwanului sunt toate legate, parte dintr-un demers de demantelare a actualei ordini mondiale. Obiectivul strategic al Rusiei, Iranului și Chinei este eliminarea Americii din regiunea de interes a fiecăreia dintre ele, respectiv din Europa, Orientul Mijlociu și Asia. La Moscova și Beijing domnește convingerea că acest deznodământ este inevitabil și că nu va dura foarte mult până când se va împlini.

În 2007, în cadrul Conferinței anuale de securitate de la Munchen, Putin se plângea de hegemonia occidentală, în special de cea americană. La vremea respectivă, frustrările lui Putin au fost în mare parte desconsiderate sau chiar ignorate. Din punctul său de vedere lucrurile se schimbaseră însă deja dramatic în doar 10 ani. „Slavă Domnului, această situație a unei lumi unipolare, se apropie de sfârșit, practic, s-a terminat deja”, spunea Putin într-un discurs la Forumul Valdai din 2018. O narațiune foarte diferită de cea din discursul de la München din 2007. Ceea ce explică siguranța arogantă cu care i-a spus lui Tucker Carlson că dacă Biden vrea să discute despre conflictul din Ucraina nu are decât să-l sune.

Sigur, putem privi cu scepticism acest exces de încredere, însă la o privite lucidă lucrurile nu arată bine deloc în Occident. Statele Unite, Vestul în general, se confruntă cu adversari extrem de redutabili, care acționează mai pragmatic și mult mai concertat ca înaintea războiului din Ucraina, cu defectări din rândul unor aliați tradiționali, precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite sau Egiptul care au aderat la BRICS, și cu un Sud Global în mare parte ostil. În condițiile în care la panoul de comandă în partea sa se află lideri ca Joe Biden, descris într-un raport privind gestiunea de către el a informațiilor clasificate întocmit de un consilier special al Departamentului de Justiție, Robert Hur, drept „om în vârstă, bine intenționat dar cu o memorie slabă”, și o suită întreagă de lideri europeni mediocri, la Bruxelles și prin multe dintre cancelariile occidentale. În general, Occidentul pare mai preocupat de lupta cu amenințarea difuză a schimbărilor climatice sau cea pentru utilizarea „pronumelor” corecte (după cum reiese dintr-o adresă transmisă personalului din Departamentul de Stat de la Washington) decât de amenințările imediate ale cvartetului China, Rusia, Iran și Coreea de Nord.

Foto. Alexandru Lăzescu