Nebunul elogvent

Nebunul elogvent

Autor: pr.dr. Cătălin Constantin Lungu (Montreal, Canada)

Era seara unei primăveri de pe la jumătatea anilor ’90, când, pentru prima oară, aveam să călătoresc cu ,,trenul foamei”, Iași – Timișoara. Mă urcasem din gara Iași cu destinația Cluj-Napoca. Urcase după mine și un tânăr militar parașutist la TR (termen redus). Avea grad de sergent, lângă tresa ce indica gradul avea semnul armei, iar mai jos o bentiță roșie, îngustă. În compartiment mai erau câteva persoane. Militarul se așezase vizavi de locul unde eram eu. După câteva cuvinte schimbate între noi, am făcut cunoștință. Îl chema Ionuț, făcea armata la Câmpia Turzii. Mi-a spus că iubita lui este din Turda și studiază la Cluj, iar el merge des la ea și cunoaște foarte bine orașul. La sfârșitul lui august, urma să fie lăsat la vatră, iar în octombrie să înceapă cursurile primului an de facultate. Fusese admis la Academia „George Enescu” din Iași, secția Teatru. Îi spun că și eu am făcut cursuri de parașutism și că am la activ câteva salturi. Ghinionul a fost că numărul miopiei mele trecuse de limită și nu am mai putut practica acest sport. Iar înainte de anii ’90, încă nu apăruseră ochelarii speciali pentru parașutiștii miopi.

Am avut multe de povestit despre salturi, despre senzația pe care o ai și despre peisajul diferit la fiecare salt. Cele două ore până la Suceava au trecut pe neobservate. În gara Burdujeni, intră în compartimentul nostru o tânără rujată strident, îmbrăcată extravagant și cam neasortată la îmbrăcăminte. Ușor îți puteai da seama că era mai mult parvenită în lumea eleganței, și aia de prost gust. Câțiva călători veniți de la Iași coborâseră și urcaseră o familie cu un copil și alte două persoane mai în vârstă. Eu și Ionuț aveam locurile de la fereastră. Duduia rujată se așezase lângă Ionuț. După două întrebări puse ca la poliție, de unde venim și unde mergem, pe neașteptate, îi ceruse militarului să facă cunoștință. Ionuț, puțin mirat, acceptă zâmbind. Mai întâi, se recomandă ea pe un ton mâțâit:

– Michelle, de la Mihaela!

Ionuț răspunde după trei secunde pe un ton de actor:

— John, de la Ion! Ca să nu se observe că mă bufnise râsul, mi-l piteam în gulerul de la geacă. De aici, începusem și eu să-i spun lui Ionuț, zâmbind, John. Între Suceava și Vatra Dornei, trenul avea o limită de viteză, mergea ca o mocăniță. Ca să nu ne plictisim, am început să vorbim despre copilăria noastră din perioada comunistă și brusca tranziție. Eram așa-zisa generație a ,,decrețeilor”, a ,,Omului nou” născut la comandă. Venisem pe lume peste două milioane de copii și am avut de înfruntat noile schimbări de mentalitate. Printre ei ne număram noi trei: eu, John și Michelle, care era cea mai „decretată” din tot „trenul groazei”. Ochii mei somnoroși vedeau luminile micuțului orășel cum rămâneau în urmă. Încet, încet, m-am lăsat pradă somnului și filmul mi s-a rupt. La un moment dat, simt că mă trăgea cineva insistent de mână, dar greutatea pleoapelor mă împiedica să fac ochii mari. Printre gene, reușesc să o văd pe Michelle.

— Haideți, treziți-vă, c-am ajuns la Cluj! Trenul mergea trândav. Sergentul John se freca la ochi, îi era lene și lui să se trezească precum mie. În timp ce trenul oprește, John zărise pe cineva cunoscut și se repede ca ars să deschidă fereastra.

— Lulu, mă Lulule, așteaptă-mă la ușă, că vreau să vorbesc ceva cu tine! strigă John.

— No, mă ceacănăule, hai că viu. Apuc să-l văd pe acel om pigmeu la statură, dar, după față și privire, mi-am dat seama că era puțin oligofren. Ne luăm bagajele și ne îndreptăm spre ieșire. În timp ce înaintam, John îmi povestea despre Lulu, cum că s-a născut cu un retard mintal şi gândește la nivelul unui copil nedezvoltat psihic. E analfabet, nu a mers la școală, însă are un suflet minunat, este cel mai cunoscut și cel mai îndrăgit om din Cluj. Michelle, care era înaintea noastră, lasă geanta jos și își ridică puțin fusta mai sus să i se vadă picioarele mai bine. Un domn, care era înaintea ei, deschide ușa și coboară grăbit. Îl zăresc pe Lulu îmbrăcat într-un pardesiu de culoare bej, stătea în fața ușii cu mâinile în buzunar și se uita cu gura căscată la fiecare. Michelle calcă pe prima treaptă, iar pe ultima o evită și sare.

— No, mă, ia te uită, io credeam că parașutele sar din avion, nu și din tren, zice Lulu. Noi doi, parașutiști la propriu, n-am mai călcat pe trepte și am sărit, dezlănțuiți în râs.

— Cu așa parașută, săream și din avion fără ea, spune John puțin mai încet să nu-l audă Michelle. Ea se grăbea să prindă legătura spre Oradea, însă, îndepărtându-se câțiva metri, își mișca buzele, probabil că ne trimitea la origine. John urma să meargă la prietena lui, dar îl roagă pe Lulu să mă conducă spre Arhiepiscopie, că nu cunosc Clujul. Aici, pe peronul gării, m-am despărțit de John. Intrând în gară, Lulu mă oprește, zicându-mi:

— Domnișorule, am o rugăminte la dumneata, dă-mi, te rog, și mie un leu de tri, că-mi trebe.

— Cum adică un leu de trei, că nu înțeleg, adică 3 lei? zic eu.

— Dă-mi cât crezi dumneata, domnișorule! Scot din buzunar niște mărunți și-i dau. Fără să-i numere, se îndreaptă către o bancă unde stătea o bătrânică.

— Ține, bunică, și banii ăștia, no, cu ce ți-am mai dat dimineață cred că ți-ajunge, du-te de-ți ia bilet să meri acasă. Eu am rămas împietrit, nu înțelegeam ce se întâmplă, după ce mi-am dat seama de gestul lui, le-am spus că iau eu bilet și banii care-i are să-i păstreze. Femeia voia să meargă cu personalul la Huedin, nu departe de Cluj. După ce i-am cumpărat biletul, i-am spus să se roage pentru mine. Apoi am plecat cu Lulu spre Arhiepiscopie. Fiecare persoană care trecea pe stradă îl saluta pe Lulu. După o bucată de drum, mă întreabă:

— No, nu te-am întrebat, domnișorule, dumneata tot din Moldova ești, precum ceacănăul ăla de Ionuț?

— Da, Lulule, tot din Moldova sunt, de la Iași, tu ai fost în Moldova, ai fost la Iași?

— No, domnișorule, ce să fac io în altă țară, am mai fost pe-aici prin jur, da’ eu nu vreau să plec din Cluj.

— Lulule, eu vorbesc de România, nu de Basarabia, vorbesc de Moldova românească, o provincie cu mai multe orașe, cum și Ardealul este tot o provincie a României cu mai multe orașe. Țara e mare și are multe provincii și multe orașe.

— Ce spui dumneata, domnișorule? Clujul e mai mare decât țara! La acest răspuns, nu avea rost să mai insist (Deveneam eu mai oligofren decât el). Pentru el, nu Clujul era situat în țară, ci țara era situată în Cluj. Așa vedea el Clujul. România era un cartier sau, mai bine zis, o mahala a Clujului.

În anul acela avea să devin student la teologie. Pe Lulu îl vedeam mai mereu în curtea Arhiepiscopiei. Rare erau zilele în care să nu-l vedem noi, studenții. Era foarte atașat de seminariștii și studenții teologi. Uneori, dormea pe unde apuca, cu excepţia iernilor, când era mai frig, doar atunci se mai ducea pe acasă. Prefera să-şi găsească veacul în special la ahiepiscopie, în rest stătea şi dormea fie cu portarii, fie printr-o sală de curs la seminar, fie la căminul preoțesc. El, omul care-l găsise pe Dumnezeu, venea zilnic la Catedrală ori la paraclisul facultății și se ruga. Lulu a fost pentru Cluj, precum Cocoșatul de la Notre Dame pentru Paris. Clerul și poporul îl cunoșteau ca fiind nebunul frumos al orașului. Era mai cunoscut decât cei cu funcţii importante, primari, prefecţi sau miniştri. A fost persoana elocventă şi alegorică a plaiurilor clujene. Un fel de mit ciudat și admirabil. Era foarte ataşat de arhiepiscopul Bartolomeu care-l proteja, mai ceva decât pe noi, studenții teologi. Mitropolitul Bartolomeu îl vedea dincolo de infirmităţile lui fizice şi psihice, îl vedea în curăţenia sufletului său şi asta a contat foarte mult. De aceea, de fiecare dată când îl vedea, îi dădea câte un bănuţ simbolic şi Lulu a simţit că în această curte are o familie. De asemenea, îi cumpăra haine, aici primea şi mâncare din mâncarea arhiepiscopului. Înaltul Bartolomeu îi dădea mai mare importanță lui Lulu decât episcopului vicar Irineu Pop. Apoi, noi, studenții, de multe ori îl chemam în preajma noastră când mergeam la sfârșit de săptămână să bem câte o bere. Lulu nu voia băutură, el cerea un suc ori ceva dulce. Îl rugam să ne cânte ceva, nu cânta prea frumos, cânta fals, dar îl preferam pe el să ne cânte decât pe profesorul nostru de muzică care mereu ne spunea că ragem ca boii. Oricât de trist sau indispus erai, când te întâlneai cu el, se schimba totul și ziua parcă devenea alta! Nu era omul de care să te fereşti, în viaţa lui n-a furat o floare. Lulu a fost unul dintre personajele boeme ale Clujului, recunoscut de către toate generațiile de clujeni și a intrat în mentalul colectiv cu replica celebră „dă-mi un leu de tri”. Cerșea, dar ,,fiecare leu de tri” pe care-l primea îl oferea altora. Îi plăcea să cumpere bomboane ori ciocolată și să dea copiilor pe care-i întâlnea. O altă plăcere nebună pe care o avea era să cumpere buchete de flori și să le dăruiască mireselor când ieșeau din biserică sau când se fotografiau. Personal, l-am văzut în ambele ipostaze. Cât de fericit era când îl îmbrățișa câte o mireasă căreia-i dăduse flori! Iar într-una dintre zile, când mă grăbeam să ajung la căminul studențesc, am scurtat calea, trecând printr-un parc de joacă pentru copii. Lulu era înconjurat de copii cărora le dădea bomboane în hârtie strălucitoare. M-am oprit o clipă să privesc, când scotea din buzunar bomboanele, străluceau precum stelele. Mi-am continuat drumul, gândindu-mă la Hristos înconjurat de copii. Oamenii spuneau că Lulu simte omul bun şi omul rău, de persoanele rele nu se apropie și nici nu comunică cu ele. Însă, nu știu cum, pe mine nu m-a simțit niciodată. Și, pentru că era prietenul și admirabilul nostru histrion comediant, am să vă povestesc una dintre miile de întâmplări frumoase. La una dintre secțiile de poliție ale orașului care nu era prea departe de Gară, fuseseră detașați doi agenți noi. Aceștia, aflându-se în serviciu de patrulă și negăsind niciun delapidator, l-au oprit pe Lulu la control de acte. Dar cum să aibă Lulu acte de identitate, dacă el avea cea mai cunoscută identitate din oraș? Agenții l-au luat să-l ducă la secția de poliție. Când au ajuns cu el la secție, toți polițiștii l-au întâmpinat pe Lulu cu zâmbete.

— Lulule, ne era dor de tine, cum de te-ai gândit să vii pe la noi, ce vânt te-a adus la secție?

— D-apăi no, i-am adus pe tăntălăii ăștia doi, că au uitat unde-i secția de poliție.

Iar acum am să vă povestesc scurta lui biografie. Lulu s-ar fi născut în 1951, în Aşchileu Mare, într-o familie cu șase copii. Tatăl său era miliţian, maghiar de etnie, iar mama sa era casnică, româncă. Lulu avea şi un nume, Iosif Kovacs (Covaci în românește). La câțiva ani de la naștere, medicii l-au diagnosticat cu o deficiență mintală, practic având comportamentul unui copil. A fost înscris la școală, dar de ajuns nu prea ajungea. Ieșea de multe ori din clasă și pleca. Mult mai apropiat s-a simțit de biserică, unde putea fi găsit mai ușor. Apoi, tatăl lui s-a pensionat şi s-a mutat în Cluj împreună cu soţia, mama lui Lulu. Odată cu ei, a venit și el definitiv în Cluj, unde s-a făcut, cum vă spuneam, cunoscut de toți. Câtă vreme a trăit mama lui, de care era foarte ataşat, mergea acasă, nu rămânea peste noapte prin alte părţi. După ce i-a murit mama, mergea mai rar acasă, iar după ce a murit şi tatăl lui, se ducea şi mai rar. Îi purta de grijă una dintre surorile lui, împreună cu cumnatul lui, dar nici de ei n-a fost foarte ataşat. Era şi foarte credincios, se ruga şi mergea foarte des la slujbe, dis-de- dimineaţă. Îl găsise pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu l-a găsit şi l-a luat la El tot într-o dimineaţă a lunii noiembrie 2006. Era 7 dimineața, n-a venit la Catedrală, ci a mers la Paraclis. Cumva, reușise să urce până la etaj, acolo i s-a făcut rău s-a rezemat de un calorifer, a pus mâna să se sprijine, a căzut şi acolo a murit. Adică, mergând la biserică. A murit în acest mod şi în acest loc, adică acolo unde se pare că el se simţea cel mai bine.

La înmormântarea lui a fost lume câtă frunză şi iarbă. Parcă murise un rege. Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a ocupat personal de înmormântare. Primăria i-a oferit un loc gratuit de mormânt. Iar slujba înmormântării a avut loc la Cimitirul Central, cu prezenţa Mitropolitului însoțit de numeroși preoți și de corul Seminarului Teologic. În anul 2013, cunoscutul poet Ion Mureșan a avut propunerea de a-i ridica lui Lulu o statuie în Cluj. Propunerea a fost primită cu mult entuziasm de clujeni şi a devenit virală pe internet, fiind distribuită de sute de clujeni care doreau să își amintească veșnic de nebunul vesel al orașului, care nu lipsea niciodată de la Slujba de Duminică. Unul dintre vicarii arhiepiscopiei spune că n-ar fi nimic nepotrivit în demersul ca Lulu să aibă o statuie în Cluj. „În lume sunt tot felul de statui care nu sunt neapărat ale împăraţilor, regilor, ale sfinţilor sau preşedinţilor. Sunt figuri aparent banale, dar care spun mai mult decât mulţi preşedinţi.” Sculptorul Ilarion Voinea chiar a realizat o machetă a unei viitoare statui, intitulată „copilul pitoresc” al Clujului. Dar, până la urmă, a murit şi statuia.

Când a murit Lulu, eu mă aflam în Grecia și am aflat după două săptămâni de moartea lui. Vă mărturisesc sincer că plângeau în mine toate măruntaiele și celulele mele. Acum, mi-l imaginez în Rai, zicând vorba scriitorului umorist Cornel Udrea: „Doamne, dă-mi un leu de tri, să dau bomboane la copii”.

Foto. Cătălin Constantin Lungu