June 7, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

„Noi trăim, cu noi cum rămâne?”

4 min read

„Noi trăim, cu noi cum rămâne?”

Autor: Maria Toacă (Cernăuţi, Nordul Bucovinei, Ucraina)

 

Simțiri și zbucium după comemorarea de la 1 aprilie în pădurea Varniței de la Fântâna Albă

 

Pentru a exprima simțirile, sentimentele, starea sufletească după ziua de ieri, de comemorare a martirilor masacrați în pădurea Varniței la 1 aprilie 1941, nu găsesc nimic mai portrivit decât aceste respirări lirice ale lui Nichita Stănescu: „Bun, dar cu noi cum rămâne?/ Ei au fost mari, tragici, sfinți…/ Ei au mâncat pâine, părinților noștri le-au fost părinți.//Dar noi, dar cu noi?…/ Lor le-a fost frig, au pătimit,/ au mers prin zăpadă, prin noroi,/ au murit și s-au nemurit.// Noi trăim, cu noi cum rămâne?/ S-a hotărât ceva? S-a hotărât? Când anume și ce anume?/ Suntem, dar ne este urât!”.

Nu știu dacă a cunoscut poetul tragedia românească de la Fântâna Albă, însă a exprimat întocmai starea noastră de astăzi. După ziua de ieri (1 aprilie 2023, n.red.), s-a văzut mai clar decât oricând că, treptat, treptat, de la un an la altul, românii au fost înlăturați de la comemorarea tragediei de la Fântâna Albă, ceea ce ne dă semnale că peste un timp pot fi scoși și din istoria acelor evenimente tragice. În primii ani, după 1990, tradițional mitingul de doliu și slujba de pomenire la locul masacrului de la Fântâna Albă erau organizate de Societățile „Golgota” și „Mihai Eminescu”, împreună cu alte asociații naționale românești, cu susținerea administrației regionale. E de menționat că organele puterii nu se implicau decât cu prezența și organizarea transportului. La crucile martirilor se oficia o slujbă de pomenire, veneau supraviețuitori ai acelui măcel criminal, se aprindeau lumânări și răsunau cântări de proslăvire a eroilor. Pelerinajele de 1 aprilie la Fântâna Albă, mai de fiecare dată aveau loc în postul mare, de Florii sau în Săptămâna Patimilor, și porneam încolo ca la spovedanie, ca la împărtășanie, simțindu-mă ca într-o catedrală, într-un sfânt templu al naturii. De câțiva ani, însă, totul e altfel. Acolo nu mai răsună cuvântul românesc. Noi, urmașii celor care au fost omorâți la câțiva pași de visul sacru de a trăi în Țara Românească, trăim, dar ne este urât de tot ce vedem și auzim. S-a hotărât totul pentru noi și fără de noi, cum trebuie să-i pomenim pe cei omorâți pentru că nu vroiau să sufere sub regim străin, comunist. S-a hotărât în ce limbă trebuie să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre.

Suntem, trăim mult mai bine decât cei omorâți la Fântâna Albă, dar ne este URÂT. Ne este urât că nu mai știm cum să trăim mai departe, nu știm ce să facem ca să fim nu doar buni cetățeni ai statului ucrainean, ci și buni români, oameni care nu se leapădă de originea lor, nu-și trădează rădăcinile. Pentru prima dată Societatea „Golgota” a Românilor din Ucraina, condusă de președintele Vasile Rauț, a convocat o întrunire nu în preajma, ci după pelerinajul de la Fântâna Albă, cu genericul „Lunca Prutului și Poiana Varniței – lacrimi și sânge românesc”. Am privit un film, montat de Vasile Rauț, neostenitul căutător de adevăruri, care a selectat secvențe cu mărturii ale românilor supraviețuitori ai infernalului măcel de la 1 aprilie 1941. Am ascultat din cercetările arhiviștilor Dragoș Olaru și Petru Grior. Despre cauzele și încercările temerare ale românilor din zona de ocupație de a evada din „raiul” comunist a vorbit prof. Octavian Voronca. Deosebit de benefică a fost prezența Elenei Nandriș din Mahala, care a înălțat Troița de la Lunca și a pus bazele comemorării victimelor genocidului din Lunca Prutului. În fiecare februarie martirii sunt pomeniți după tradiția pământului nostru românesc, mai întâi în cimitirulul din Mahala, apoi și în Lunca Prutului.

Nu cred că nu se poate ajunge la o înțelegere și cu comunitatea Camenca pe teritoriul căreia se află acum perimetrul durerii noastre românești de la Fântâna Albă. De aceea ne-a și adunat președintele Societății „Golgota” – să ne sfătuim și să decidem împreună cum vom proceda în continuare ca să nu trăim urât, cu sentimentul că suntem umiliți în ce avem mai sfânt, că tradăm memoria celor care ne-au fost părinți – mari, curajoși, tragici, neînvinși…

Foto. Maria Toacă 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.