November 13, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

O Europă imperială post-democratică?

9 min read

O Europă imperială post-democratică?

Autor: Alexandru Lăzescu

 

UE se confruntă cu destule tensiuni interne, a rămas net în urma Chinei şi a Americii în ceea ce priveşte noile tehnologii, iar obsesia climatică are un impact negativ în societate şi în privinţa competitivităţii. A vorbi în aceste condiţii despre un potenţial viitor „imperiu liberal” pare extrem de hazardat.

Ultimul paragraf dintr-un articol publicat recent de istoricul britanic Timothy Garton Ash în Foreign Affairs, care a circulat destul de mult şi în România, sintetizează viziunea sa privind un viitor peisaj internaţional în care o Uniune Europeană, semnificativ extinsă, alături de Statele Unite ar putea gestiona cu succes marile provocări geopolitice ale momentului. „Iată, aşadar, perspectiva surprinzătoare pe care o dezvăluie războiul din Ucraina: UE ca un imperiu postimperial, în parteneriat strategic cu un imperiu postimperial american, pentru a preveni revenirea unui imperiu rusesc în declin şi pentru a contracara un imperiu chinezesc în ascensiune.” El menţionează în acest context o discuţie cu Dmitro Kuleba, ministrul ucrainean de Externe, în care acesta a descris Uniunea Europeană ca fiind „prima încercare de a construi un imperiu liberal”, în contrast cu încercarea lui Putin de a restaura imperiul colonial al Rusiei prin cuceriri militare.

O primă şi importantă observaţie este aceea că, deşi Timothy GartonAsh, la fel ca şi ceilalţi promotori ai ideii unei Europe federale, vorbeşte despre democraţie şi valori liberale, un astfel de „imperiu liberal” nu poate fi instituţional decât ca o entitate post-democratică. Într-o bună măsură aşa este şi acum Uniunea Europeană: un imperiu de facto franco-german cu un imens corp tehnocratic la Bruxelles în care se iau practic majoritatea deciziilor importante peste capul statelor naţionale. Dacă şi acum importanţa alegerilor din statele membre este serios pusă sub semnul întrebării, acestea vor deveni complet irelevante în cadrul unei structuri federale. În plus această uriaşă maşinărie birocratică de la Bruxelles, obsedată de reglementări şi mai preocupată, ca orice birocraţie, de interesele proprii decât de interesul public afectează negativ capacitatea UE de a intra în competiţie mai ales cu economiile ţărilor dinamice din Asia de Sud Est.

Este însă un desen pe hârtie făcut la nivel macro, din birou, care ignoră o mulţime de dimensiuni ale realităţii de pe teren. De altfel chiar autorul recunoaşte că sunt destule elemente care ar putea pune sub semnul întrebării viabilitatea „visului” său. „Dacă Europa va reuşi să creeze un imperiu liberal suficient de puternic pentru a apăra interesele şi valorile europenilor va depinde, ca întotdeauna în istoria omenirii, de conjunctură, noroc, voinţă colectivă şi leadership individual.”

Numai că o bună parte dintre „valorile europene” se abat semnificativ de la definiţia lor liberală tradiţională (de pildă libertatea de expresie, până de curând sacrosanctă, este văzută mai degrabă ca o problemă), sunt citite în tot mai mare măsură la Bruxelles într-o cheie radical progresistă, fiind departe de a fi larg împărtăşite pe continent. Mai mult, prin promovarea lor forţată generează falii societale şi tensiuni în interiorul UE la nivelul populaţiei.

Falii majore creează şi viziunile diferite din interiorul UE privind securitatea şi relaţiile cu Statele Unite. Franţa şi, într-o oarecare măsură şi, Germania îşi doresc o Europă suverană, decuplată în mare parte de America. La Paris, pe vechea linie de abordare a generalului De Gaulle care prefera Uniunea Sovietică comunistă „anglo-saxonilor”, înainte de invazia din Ucraina se vorbea deschis despre varianta unui nou aranjament de securitate în Europa convenit de o „Europă Suverană” în partenariat cu Moscova. Spectrul reapariţiei unei potenţiale sfere de influenţă ruseşti, care să se suprapună, chiar şi parţial, peste spaţiul din care se retrăsese Uniunea Sovietică la încheierea primului Război Rece, face ca majoritatea ţărilor de pe flancul de Est să respingă categoric o astfel de variantă.

Primul ministru polonez Mateusz Morawiecki a ţinut să se distanţeze ferm de declaraţiile făcute pe acest subiect de Emmanuel Macron la finalul recentei sale vizite în China. „În loc să construim o autonomie strategică faţă de Statele Unite, propun un parteneriat strategic cu Statele Unite”, a declarat el înaintea recentei sale vizite la Washington. Unde, cu o trimitere critică transparentă la viziunea franceză, a ţinut să sublinieze că se bucură că „propunerea pentru un parteneriat strategic şi mai profund este ceva care găseşte un teren atât de fertil aici, în Statele Unite, pentru că ştim că există diverse concepte formulate de alţii în Europa, concepte care creează mai multe ameninţări, mai multe semne de întrebare, mai multe necunoscute”.

În plus, ideea că „imperiile”, de pe cele două maluri ale Atlanticului, ar lupta, umăr la umăr, împotriva frontului anti-occidental coagulat în jurul Chinei şi Rusiei trebuie privită cu multă circumspecţie. Spre deosebire de Rusia, ale cărei pârghii de influenţă economică erau limitate la energie şi eventual la alte elemente critice, precum Uraniul, China are extinse relaţii comerciale cu o serie întreagă de ţări din Europa de Vest. În primul rând cu Germania pentru care China este cel mai important partener comercial în materie de bunuri, cu un volum total de 241 miliarde euro în 2021, dar şi pentru Olanda (88 miliarde euro în 2021) sau Italia ($74 miliarde în 2021). Merită precizat şi faptul că în toate aceste cazuri nivelul schimburilor comerciale a înregistrat creşteri spectaculoase în ultimii ani. Aşa că lucrurile sunt mult mai complicate în acest caz.

Problema e că pentru americani, într-un larg consens bi-partizan, competiţia geopolitică cu Beijingul este una existenţială, ceea ce ar face ca o eventuală decizie a UE de a rămâne neutră să fractureze grav, poate chiar fatal, relaţiile transatlantice. Motiv pentru care Slawomir Debski, directorul unui think tank polonez, citat de Politico, avertizează că poziţia lui Macron privind distanţarea Europei de America în cazul unui conflict cu China „ameninţă să rupă UE, ceea ce este împotriva intereselor nu doar ale Poloniei, ci şi ale majorităţii ţărilor europene”.

„Pentru a asigura acest viitor postimperial şi pentru a face faţă agresiunii ruseşti”, susţine Timothy Garton Ash, „UE trebuie să preia ea însăşi unele dintre caracteristicile unui imperiu. Ea trebuie să aibă un grad suficient de unitate, autoritate centrală şi un proces decizional eficient pentru a apăra interesele şi valorile comune ale europenilor. Dacă fiecare stat membru are drept de veto asupra deciziilor vitale, uniunea se va clătina, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.”

De fapt cum trăsăturile definitorii ale imperiului sunt autoritatea, legea şi puterea supranaţională, UE are deja unele caracteristici importante ale imperiului. De pildă, în multe domenii de politică, legislaţia europeană are prioritate faţă de legislaţia naţională. În materie de comerţ, UE negociază în numele tuturor statelor membre. Un alt atribut important al UE, semnificativ în plan geopolitic, fiind „puterea de reglementare” a UE în multe domenii, de la standardele produselor, confidenţialitatea datelor online, până la sănătatea şi siguranţa consumatorilor şi protecţia mediului.

Însă, în timp ce promotorii unei UE federale, între care se află evident şi Timothy Garton Ash, vor să meargă până la capăt cu integrarea există un curent în ascensiune, la nivelul multor state membre, dar şi în rândul populaţiei, care crede, din contra, că s-a mers prea departe din acest punct de vedere. Un rezultat sunt conflictele în creştere dintre acestea şi Comisia Europeană pe diferite teme, de la educaţia sexuală, la cel actual legat de accesul şi tranzitului produselor agricole din Ucraina pe teritoriul unor state din Europa de Est: Polonia, Ungaria, Bulgaria şi, mai nou, Slovacia. Deocamdată reacţia Comisiei a fost una dură faţă de guvernele în cauză. Acestea au fost informate prin e-mail că „politica comercială este de competenţa exclusivă a UE şi, prin urmare, acţiunile unilaterale nu sunt acceptabile”.

E însă puţin probabil că acestea vor ceda. De pildă, în trecut Polonia nu numai că a refuzat să închidă mina de lignit de la Turów din cauza impactului energetic, dar a ignorat ordinul instanţei şi a refuzat să plătească amenzile care i-au fost impuse. Comentând ultimul conflict, The Spectator scrie că dacă va decide să recurgă la sancţiuni Comisia Europeană „va risca să semene din ce în ce mai mult cu cancelaria unui Sfânt Imperiu Roman din zilele noastre, dând ordine din ce în ce mai stricte vasalilor care sunt din ce în ce mai puţin dispuşi să le respecte”.

Însă cum astfel de dificultăţi sunt considerate a fi doar unele pasagere, istoricul britanic crede că UE ar trebui să revină la poziţia ambiţioasă de extindere din trecut.

După ce a stagnat, spune el, din cauza „oboselii extinderii”, impactului crizei financiare din 2008, crizei refugiaţilor din 2015-16, Brexitului, alegerii preşedintelui american Donald Trump în 2016, ascensiunii mişcărilor populiste antiliberale în ţări precum Franţa şi Italia şi pandemiei. Acum războiul din Ucraina ar putea funcţiona, în opinia sa, ca un catalizator pentru reluarea procesului. În primul rând cu Ucraina, Republica Moldova (ţări cărora li s-a acceptat o candidatură condiţionată), dar şi cu Georgia.

Însă lucrurile nu ar trebui să se oprească aici. „Dincolo de aceasta, există problema unui Belarus democratic, post-Lukaşenko, dacă se poate elibera de sub influenţa Rusiei. O altă fază, care ar putea cuprinde, de asemenea, Armenia, Azerbaidjan şi Turcia (membră NATO din 1952 şi candidat acceptat pentru aderarea la UE din 1999), ar putea contribui în cele din urmă la o consolidare geostrategică suplimentară a Occidentului într-o lume tot mai post-occidentală.” Adăugând că s-ar putea ca împlinirea acestui proiect grandios să ia timp, până în anii 2030, dar, „dacă se va întâmpla, va reprezenta un alt pas uriaş către obiectivul identificat într-un discurs din 1989 al preşedintelui american George H. W. Bush: Europa întreagă şi liberă”.

O astfel de viziune ar fi putut fi eventual credibilă în timpul primului deceniu şi jumătate post-comunist când politologul Ivan Krastev spunea despre UE că nu are vecini, ci doar viitori membri. Acum pare însă complet ruptă de realitate. Intră în catalogul celor emise de cei despre care Nadia Schadlow, care a făcut parte din echipa generalului McMaster în perioada în care acesta era Consilier pentru Securitate Naţională al lui Donald Trump, spunea că nu văd lumea aşa cum este, ci cum ar vrea ei să fie. Acest grup influent, din spaţiul politic, din cel academic, din think tank-uri s-a legănat din 1990 încoace cu iluzia unei lumi post-istorice. Într-un discurs din 2008, Condoleezza Rice enunţa viziunea „unei lumi în care o mare putere nu se defineşte prin sfere de influenţă sau printr-o competiţie cu sumă zero, sau prin faptul că cei puternici îşi impun voinţa asupra celor slabi”. Iată că 15 ani mai târziu, războiul din Ucraina ne-a întors la vechea paradigmă, cu contestarea sferelor de influenţă între marile puteri.

Deocamdată este neclar cum se va termina războiul din Ucraina. Însă e greu de crezut că nu va exista un fel de angajamente de securitate de facto, dacă nu de jure, din partea Statelor Unite şi a altor membri NATO. Dacă asta înseamnă o integrare a Ucrainei în NATO şi una în UE e prematur de estimat în această epocă dominată de mari turbulenţe geopolitice. Trebuie spus că există destule reticenţe şi la Paris, şi la Berlin faţă de perspectiva coagulării unui pol polono-ucrainean, cu sprijin american, care ar contesta supremaţia de facto a binomului franco-german în interiorul UE.

Cu atât mai puţin s-ar putea imagina o integrare a Turciei. Turcia, foarte probabil şi după Erdogan, chiar dacă este membru NATO, este departe de a fi un aliat al Occidentului. Are propriile sale ambiţii în arealul Orientului Mijlociu şi pare să fie mai confortabilă în relaţia cu Moscova şi Beijingul decât în cea cu Washingtonul şi Bruxellesul. În afara de asta, reţetele oferite de Timothy Garton Ash şi de David Miliband, într-un alt articol din Foreign Affairs, pentru a-şi reapropia ţările din Sudul Global sunt şi ele naive. Brazilia şi Africa de Sud sunt cu arme şi bagaje în siajul Chinei şi al Rusiei, şi-au declarat chiar explicit intenţia de a se angrena în demersul de de-dolarizare a lumii, iar alte ţări importante, cum este India, vor rămâne în cel mai bun caz neutre. În aceste condiţii a vorbi despre cum ar putea să arate şi să opereze în viitor UE în noua „alcătuire imperială”, cu 36-40 membri este de-a dreptul hazardat. UE are deocamdată destule probleme în alcătuirea sa actuală.

Foto. Alexandru Lăzescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.