March 1, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Impactul global al Războiului din Ucraina

8 min read

Impactul global al Războiului din Ucraina

Autor: Alexandru Lăzescu

 

Realinierea mult mai clară a Chinei în sprijinul Rusiei, „planul de pace” al Beijingului fiind mai degrabă un exerciţiu de comunicare decât un demers serios, marchează o accentuare a bătăliei pentru reconfigurarea geopolitică a lumii dorită de ambele puteri; este motivul pentru care speranţa multora că o încetare a focului ar fi pasul pentru o revenire la normalitate în viitor este o probă de naivitate.

„Nu este vorba deloc despre Ucraina, ci despre ordinea mondială”, a declarat Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, la o lună după invazie. „Lumea unipolară se retrage iremediabil în trecut … Se naşte o lume multipolară.” Mulţi au interpretat acest mesaj doar ca unul pentru consum intern menit să explice şi să dea o dimensiune eroică invaziei ruseşti. Numai că dacă acest lucru nu părea poate destul de clar în prima fază a războiului pe măsură ce implicarea Occidentului în sprijinul Kievului s-a amplificat masiv, urmare a rezistenţei mult peste aşteptări a ucrainenilor, confruntarea a fost din ce în ce mai mult văzută, în restul planetei, ca una dintre Rusia şi Statele Unite, în fruntea unui front occidental. Iar în acest context declaraţia lui Lavrov capătă o altă relevanţă.

Pentru europeni, războiul a fost un adevărat şoc. Credeau, naiv, că aşa ceva era de neconceput în secolul XXI. Au realizat însă brusc că demonii vechi care au marcat de mii de ani istoria lumii, cucerirea imperială a unor teritorii străine, competiţia pentru resurse şi influenţă, sunt departe de a se fi evaporat. În realitate nu ar fi trebuit să fie atât de surprinşi. Retorica asociată Războiului Rece, dorinţa de schimbare a actualei ordini mondiale de sorginte americană, anunţată deja din 2007 de Vladimir Putin, de la tribuna conferinţei de securitate de la München, căpătase consistenţă deplină după declaraţia explicită făcută la Beijing cu an în urmă de către Putin şi Xi Jinping. La fel ca războiul din Coreea care a marcat conştientizarea faptului că s-a intrat într-un război rece, cel de astăzi din Ucraina ar trebui să îndeplinească acelaşi rol.

Cu toate acestea mulţi încă nu privesc conflictul din această perspectivă. Speră ca un acord de pace sau măcar unul de încetare a focului, chiar şi unul dezavantajos pentru ucraineni, să ducă la încetarea conflictului şi astfel viaţa pe continent să revină la normal. Numai că astfel de aşteptări sunt naive. Iar problema este maniera în care este privit conflictul. „Există două greşeli fundamentale care trebuie evitate atunci când interpretăm invazia rusă în Ucraina”, avertizează Petr Fiala, premierul ceh în funcţie. „În primul rând, aceasta nu poate fi redusă la un conflict ruso-ucrainean. Acesta nu este «doar» un război local cu impact limitat, care poate fi rezolvat prin negocierea cererilor teritoriale sau de altă natură exprimate de Rusia. În al doilea rând, agresiunea rusă nu este doar opera lui Vladimir Putin. Ar fi tentant să credem că ideea acestui război brutal îşi are originea doar în capul preşedintelui rus, că Putin este bolnav sau izolat şi că, atunci când va fi slăbit sau nu va mai fi prin preajmă, Rusia va fi din nou paşnică şi prietenoasă, o ţară cu care ne putem înţelege uşor. Cultivarea ideilor naive în politica internaţională poate fi extrem de costisitoare.”

În opinia lui Fiala, Rusia nu are o graniţă vestică bine definită, instinctul său imperial au determinat-o să facă în istorie încercări repetate de a aduce cel puţin o parte a Europei sub influenţa sa. De altfel, în documentele transmise americanilor în decembrie 2021, când trupele ruseşti erau masate la graniţa Ucrainei, Kremlinul a solicitat, ca o condiţie pentru evitarea conflictului, retragerea NATO din ţările care au aderat după 1997. Moscova exploatează aici o naraţiune împărtăşită şi în destule cercuri din Vest care merge pe ideea că războiul din Ucraina este o consecinţă directă a expansiunii agresive a NATO în estul continentului, când de fapt presiunea a venit exact dinspre fostele state comuniste care au dorit să evite exact ceea ce solicita Moscova în subtext, integrarea lor în fosta sferă de influenţă sovietică. Iar faptul că, urmare a invaziei ruseşti, Finlanda şi Suedia, două ţări cu o veche tradiţie de neutralitate, au solicitat şi ele aderarea la NATO, nu face decât să confirme validitatea acestor temeri.

În acest context, Petr Fiala aminteşte o carte, Pan-Europa, apărută în 1923, sub semnătura lui Richard von Coudenhove-Kalergi. Acesta scria, acum o sută de ani, că „de la Petru cel Mare, Rusia a mărşăluit spre Vest”, încercând în mod repetat să-şi impună hegemonia asupra Europei. „Forma de stat a Rusiei este irelevantă aici (nr: atunci era vorba de Uniunea Sovietică). De îndată ce i se va ivi ocazia de a subjuga Europa, Rusia va exploata această opţiune, indiferent dacă este roşie sau albă.” Asumarea de către Statele Unite a posturii de „putere europeană”, după cel de-al doilea război mondial, a făcut imposibil acest demers. De aceea un obiectiv strategic al Rusiei, dar şi al Chinei, din motive oarecum diferite, este decuplarea Europei de America. În acord cu declaraţia lui Lavrov.

Dar dacă este să ne întoarcem la situaţia de pe frontul ucrainean există două riscuri importante. Primul este acela de a cădea în capcana unui optimism exagerat. Din acest punct de vedere discursul triumfalist a lui Biden de la Varşovia este, în cel mai bun caz, prematur. Situaţia de pe teren nu justifică în nici un caz o astfel de retorică. Din contra, războiul de uzură în care s-a intrat pare mai degrabă să fie în favoarea Rusiei. Iar o altă mare problemă este că sondajele de opinie, de pe ambele maluri ale Atlanticului, indică o diminuare a suportului pentru sprijinirea Ucrainei. Lucru pe care mizează şi Moscova. Din acest punct de vedere este probabil nevoie de mai mult realism şi de o enunţare mai clară a unui obiectiv acceptabil posibil. Insistenţa lui Joe Biden pe faptul că sprijinul Americii pentru Ucraina va fi unul nelimitat în timp şi ca volum este în contradicţie cu un sprijin public pentru un astfel de demers în declin evident.

„Victoria absolută asupra Rusiei nu este posibilă”, spune Fiona Hill, care a făcut parte din Consiliul de Securitate Naţională a Statelor Unite, într-un interviu pentru UnHerd. Ea susţine însă că trebuie create circumstanţele pentru o negociere reală, nu pentru o capitulare. „Dacă cedăm în faţa pretenţiilor teritoriale ale Rusiei – dacă Ucraina este forţată să capituleze şi să renunţe nu doar la Crimeea, ci şi la regiunile Doneţk, Luhansk şi Donbas – gândiţi-vă la toate precedentele pentru alte conflicte, nu doar în Europa, ci în întreaga lume. Amintiţi-vă că Grecia şi Turcia încă au dispute masive în Marea Egee. Le avem, de asemenea, în Cipru şi în estul Mediteranei.”

Agenda lui Putin este una pe termen lung, subliniază Fiona Hill. Iar marea provocare nu este doar aceea de a obţine o poziţie acceptabilă la eventualele negocieri, ci şi de a imagina o soluţie de a asigura securitatea Ucrainei pe termen lung. „Dacă am fi luat decizia de a forţa Ucraina să renunţe la Crimeea, precum şi la Donbas, Putin ar fi mers pe această decizie, ar fi valorificat-o, şi apoi ar fi încercat să îşi dea seama cât de mult poate continua să facă presiuni. Exact aşa operează el. Ar fi bifat această victorie, iar apoi ar fi încercat să se gândească cum ar putea să o extindă şi mai mult. Pentru că, din nou, totul a început cu mult timp în urmă – nu doar în 2014, ci în 2006, când Rusia a tăiat gazul către Ucraina. Ucraina a fost supusă unei presiuni constante, pe tot parcursul anilor 2000.”

Un stat ucrainean destabilizat la graniţa NATO ar putea fi eventual o propunere acceptabilă pentru Berlin şi Paris. Dar cu siguranţă nu şi pentru frontul estic, pentru ţările baltice, Polonia, Cehia, Slovacia sau România. Rezultatul ar fi fracturarea alianţei NATO şi ar oferi Rusiei o victorie geostrategică. În plus, un succes parţial al Rusiei ar cimenta, de asemenea, parteneriatul Moscovei cu Beijingul şi ar crea o mare îngrijorare în rândul partenerilor Americii din Pacific. Care ar începe să ia în calcul în mod serios fie să accepte dominaţia unei Chinei în ascensiune în detrimentul relaţiilor cu Statele Unite, fie să se pregătească, pe cont propriu, armele nucleare fiind una dintre opţiuni pentru Japonia şi pentru Coreea de Sud, pentru un conflict iminent în vecinătatea lor.

Una dintre opiniile relativ răspândite în Statele Unite, dacă le dăm la o parte pe cele care militează pentru un izolaţionism în stare pură, este aceea că în fond războiul din Ucraina este o afacere europeană pe care europenii ar trebui să o gestioneze singuri şi că America ar trebui să se concentreze pe competiţia geopolitică cu China, nu să risipească resurse financiare şi militare considerabile în spirjinul unui ţări îndepărtate. Însă este o viziune complet naivă. Maniera în care se va încheia, probabil doar temporar, războiul din Ucraina va avea un impact enorm asupra competiţiei geostrategice dintre Statele Unite şi China. În cel puţin două feluri. Primul are legătură cu deznodământul acestuia, cine va fi perceput drept câştigător, Rusia sau Vestul? Pentru că aceasta este cheia de lectură dominantă pe glob, va încuraja sau, din contra va descuraja, o invazie chinezească a Taiwanului în perioada următoare.

În al doilea rând, este o altă dovadă de naivitate să crezi că în confruntarea cu China europenii vor rămâne necondiţionat alături de America. O vor face, în principal cu sprijinul flancului estic al UE, doar dacă Statele Unite vor rămâne ferm implicate în ecuaţia de securitate de pe continent, implicit în sprijinirea Ucrainei. Franţa sau Germania privesc lucrurile destul de nuanţat, pentru că în mod real nu au de ce să se teamă de o ameninţare directă a Moscovei în ceea ce priveşte Europa de Vest. Obiectivul principal al Rusiei rămâne acela de a-şi recupera, total sau parţial, sfera de influenţă din Est din perioada comunistă şi de a stimula o decuplare a Europei de America, dorinţă împărtăşită în bună măsură şi la Paris, şi la Berlin. Din contra, din acest punct de vedere, pentru Statele Unite este important să rămână o putere europeană pentru a putea avea astfel suficientă influenţă pentru a-şi putea asigura alinierea UE alături de ele în confruntarea cu China.

Cu ochii la războiul din Ucraina sunt însă şi multe alte state. Aliaţii Americii din Asia care vor să vadă în ce măsură se pot baza în materie de securitate pe Washington în cazul în care situaţia în regiune degenerează, de pildă în cazul unui atac asupra Taiwanului sau a unor provocări din partea Coreei de Nord, dar şi multe ţări din Sudul Global care vor să vadă de ce tabără să se apropie, dacă să sfideze mai mult sau mai deschis Occidentul, faţă de care au şi destule resentimente sau să rămână totuşi mai rezervate.

Foto. Alexandru Lăzescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.