Basm

Basm

Autor: Ioan Mugurel Sasu

A fost odată ca niciodată, că a fost sau că este nu e definitiv elucidat, dar ca niciodată, mai exact ca nicăieri, sunt unele motive să fim încredințaţi, o țară în care regele și „mai marii” făceau cam ce se pricepeau mai bine, adică destul de puțin în favoarea supușilor.

În acel colț de lume trăia și un bătrân, nu era considerat înțelept pentru că nu existau motive pentru așa ceva, dar care era un cârcotaș desăvârșit, el reușea să găsească lipsa de logică și abaterile de la adevăr chiar și în cele mai bine ticluite snoave care erau povestite la fiecare patru ani. Era cârcotaș și gata! Era atât de cârcotaș încât reușea să ironizeze și teatrul de păpuși în care „mai marii” jucau în piese scrise și regizate de regii și sfetnicii acelor popoare care doreau, de multe ori reușeau să-l și ia, binele oamenilor de pe plaiul natal al acestui moșneag   Bătrânul nu dădea răspunsuri pentru că nimeni nu îl întreba, așa că îi rămânea timp pentru a pune, mai întâi pentru a-și pune desigur, întrebări, adică să întrebe retoric câte ceva.

Atunci când s-a luat hotărârea să se dea bani celor care au nevoie de așa ceva, nevoie mai mare sau mai mică, nu este atât de important pe cât este ca aceia care au mult să primească și mai mult. Se puteau număra cai care urmau să primească și împărțind bănetul la numărul lor să se afle cu cât pot fi plătiți, cu sumă fixă, cu suma aceea să fie crescută valoarea până la care funcționa nemilosul impozit și se evitau lungi discuții sterile și amăgitoare. În continua sa cârcoteală, bătrânul a trebuit să recunoască viciul unei astfel de împărțeli, adică ceea ce ar fi fost mulțumitor pentru  cei cu puțin, n-ar fi reprezentat nimic, sau spre nimic, pentru cei care au mult, așa că din mâneca unui magician a fost scos procentul. Nimic nou dacă recitim la Mat.13,12, sau la Marcu 4, 25, pentru că la Luca 8,18 mai este un detaliu.

Vistiernicul și sfetnicii spuneau mereu cu voce mare că nu se poate mai mult, adică mai bine, dar nimic despre datoriile unor rău platnici, că dacă galbenii din pungile care se dau lunar celor care ar trebui să se ocupe ca acești datornici să nu mai aibă ciudata calitate de datornici, ar fi reduși până la o limită minimă, pentru a reveni la ce aveau musai s-ar fi întâmplat ceea ce stă sub semnul necesității.

Oare chiar nu-și amintește nimeni că falia dintre cei care au și cei care nu au, a fost mereu obârșia din care s-au ivit manifestările extreme?

Din nefericire, cu timpul, populația s-a consolat și a acceptat că un grup, mai mult sau mai puțin reprezentativ, poate conduce țara, nicidecum și a o administra, ca pe propria proprietate, o consolare asemănătoare celei trăite atunci când a dispărut semnul egalității dintre justiție și dreptate. Rezolvarea nu o poate aduce un om, au fost tentative în decursul timpului, dar până la urmă a ieșit la iveală monstruozitatea acestei forme de guvernare.

Atunci când regele a hotărât să acopere cu o floare supărarea tăcută a supușilor, a ales una care să simbolizeze sângele vărsat de strămoșii poporului pe vremea când se luptau cu strămoșii regelui. Moșneagul a cârcotit, că așa îi e felul, spunând că pentru contemporanii săi, ba și pentru părinții și bunicii lor, floarea potrivită ar fi fost ghiocelul.

Bătrânii privesc cu lipsă de încredere realitatea și tot cu neîncredere pe tinerii care primesc cu bucuroasă supușenie lumina și vântul schimbării, exact cum primeau bunicii lor, dar dintr-o parte diametral opusă. Efecte și rezultate? Unele s-au văzut, alte le se vor vedea.

Cu timpul, cei care au nedoritul nărav al cârcotitului, al comparațiilor și analizei, vor fi tot mai puțini, iar lumea va merge spre un acolo unde nu se știe dacă va fi așteptată cu o îmbinare de bun și bine. Cine știe?

Foto. Ioan Mugurel Sasu