Curentul International

Curentul International Magazine

Securitatea și exilul românesc din America

7 min read

Securitatea și exilul românesc din America

Autor: prof.dr. Nicholas Dima (Tucson, Arizona)

 

(Varianta editata a lucrarii prezentate la Cenaclul Mircea Eliade din Denver, Colorado din data de 20 August 2022)

În România contemporană se poate vorbi de trei perioade de înstrăinare a populaţiei care pot fi împărţite oarecum arbitrar în: Exilul politic propriu-zis (cc.1941-1949), Refugiul (1949-1989) şi Emigrarea (1990-prezent). Primele două perioade au fost cauzate de motive politice, iar ultima e cauzată primordial de motive economice, dar şi politice. În ultima vreme pentru a ascunde adevărata cauză a plecărilor din ţară, nouă clasă politica formată din cei care au uzurpat conducerea ţării după 1989, îi plasează pe toţi cei plecaţi sub umbrelă deghizată de ‘diaspora’. Fenomenul plecărilor masive din ultimii 80 de ani este unic în istoria neamului românesc. În consecinţă, analizarea lui e dificilă şi trebuie făcută de specialişti cu acces la documente. Practic, singurul lucru pe care îl pot face refugiaţii de ieri şi emigranţii de azi este să-şi descrie propria experienţă şi să îmbogăţească cazuistica necesară unor asemenea studii.

***

Expunerea de faţă reprezintă experienţa personală a autorului din perioada anilor ’70 şi ’80 ai secolului al XX-lea şi în mod special din Statele Unite. Subliniez că am fost activ în exil şi că din 1975 până în 2001 am fost angajat al guvernului federal din Washington ca redactor la „Vocea Americii” şi ca profesor la mai multe şcoli militare din Statele Unite. În acele calităţi, am beneficiat de o anumită protecţie oficială, dar a trebuit să respect şi unele limite de activitate; limite pe care le-am cam încălcat.

***

Prima observaţie pe care o pot face este că în perioada pe care o cunosc Securitatea romană a lucrat asupra exilului în mod subtil şi indirect. Singurele excepţii sunt cazurile: Episcopul Valerian Trifa, care e bine cunoscut şi Petre Culian, neelucidat până azi, dar nu mă voi referi la aceste cazuri.

Pe tot parcursul anilor ’70 şi ’80 ai secolului trecut Securitatea a urmărit continuu activitatea exilului şi în special a liderilor politici, dar reiterez că nu cunosc nici un act de agresiune fizică împotriva noastră. În acei ani am participat personal la numeroase activităţi ale exilului şi în mare măsură le-am iniţiat şi organizat. E vorba de demonstraţii de stradă, întâlniri confidenţiale în mici grupuri, mari întruniri publice, conferinţe, declaraţii, articole de presă şi intervenţii politice la Washington. La multe din aceste activităţi eram urmăriţi îndeaproape şi uneori veneau la noi chiar diplomaţi romani să ne convingă chipurile că regimul din ţară se schimbase şi că noi cei plecaţi ar trebui să fim de partea ţării!?

În acei ani, de exemplu, tata a fost chemat la sediul securităţii din Bucureşti unde un colonel i-a arătat un dosar voluminos cu activitatea mea. Acesta i-a cerut cumva politicos să-mi transmită să-mi încetez activitatea pentru că noul regim urmărea binele ţării. În aceiaşi perioada unul din membrii grupului nostru, şi-a vizitat părinţii în vârstă din Bacău unde a fost căutat de doi ofiţeri de Securitate veniţi special de la Bucureşti să stea de vorbă cu el. Discuţiile au durat câteva ore şi s-au concentrat pe activitatea grupului nostru din New York şi în mod special pe atitudinea mea. Ofiţerii i-au cerut să-mi transmită personal acelaşi mesaj pe care mi l-a transmis şi tata. Atitudinea mea a rămas însă dură şi intransigentă. Privind în urmă îmi dau seama că eroii şi martirii trebuie să fie intransigenţi; oamenii politici, aşa cum doream să devin eu, trebuie să fie flexibili. Eu nu am fost.

***

Pe de altă parte, am fost urmăriţi însă şi de FBI şi de alte servicii secrete. În câteva rânduri am fost acostat personal în acest sens. Odată, cred că prin 1973 când îmi făceam doctoratul la Universitatea Columbia din New York, au venit la facultate doi agenţi FBI şi i-au cerut decanului să le permită să vorbească separat cu mine. Ni s-a oferit o cameră şi am stat împreună vreo trei ore. FBI-ul încerca să depisteze agenţi ai Securităţii române infiltraţi în exil. Mi s-au arătat fotografii. Am recunoscut un individ care terminase aceeaşi facultatea cu mine şi care acum era ziarist la ONU. Mi-au spus că era ofiţer de Securitate sub acoperire de reporter. Mi s-a mai spus că personal eram în vizorul securităţii deoarece ca ‘naţionalist’ Securitatea credea că mă poate atrage de partea ei.

Într-o altă situaţie am fost acostat la una din manifestaţiile noastre din New York şi mi s-a cerut în mod politicos să stau de vorbă cu un diplomat roman, care în opinia FBI era probabil tentat să ceară azil politic în Statele Unite. Diplomatul urma să se întoarcă curând în ţară. Am făcut acest servici şi i-am transmis subtil persoanei în cauză că îl aştepta condiţii excelente dacă rămânea în America. După vreo două întâlniri mi-am dat seama că persoana în cauză nu strălucea de inteligentă şi că se va întoarce în ţară. Într-adevăr s-a întors pentru a se lovi imediat de invidia colegilor şi de neîncrederea autorităţilor. În mod norocos, câţiva ani mai târziu a reuşit să revină în America, dar singur, umilit şi dezamăgit.

În acea perioadă, grupul cu care activăm eram membri ai consiliului parohial al Bisericii „Sfântul Dumitru” din New York şi al Societăţii „Avram Iancu”, afiliată la „Uniunea şi Liga Societăţilor Româneşti din America”. Între noi se infiltrase un individ pe nume Constantin Milovan, care ne făcea tot felul de greutăţi şi se opunea tuturor acţiunilor noastre contra regimului din ţară. Treptat ne-am dat seama că trebuie să fie agent al Securităţii şi l-am exclus din societate. Ulterior, generalul Mihai Pacepa a confirmat că era agentul lor. Am schimbat câteva mesaje electronice şi telefonice cu Pacepa. Odată l-am întrebat: „Cum se face că Securitatea nu a recrutat oameni de valoare?” Mi-a răspuns că oamenii de valoare nu au vrut să colaboreze cu ei.

Realitatea este că Securitatea a avut mulţi informatori între noi cărora le făcea diferite favoruri. În perioadă la care mă refer securitatea nu mai lucra prin constrângere, ci prin ademenire. Mulţi colaboratori ai regimului erau oameni simpli, dar între ei au existat fără îndoială şi agenţi de mare importanţă. Unii activau pe plan politic făcând jocul regimului. Alţii făceau spionaj economic. Mulţi alţii denigrau emigraţia şi încercau să compromită liderii anticomunişti.

Împotriva mea, de exemplu, au fost trimise scrisori de denunţ la „Vocea Americii” (VOA)  şi la Anti-Defamation League. „Vocea Americii” m-a informat, dar nu s-a lăsat influenţată de asemenea denunţuri. În schimb, evreii m-au luat personal în evidenţă ca antisemit şi mi-au blocat orice ascensiune în America. Evreii au putere imensă în Statele Unite, dar se pare că în ultima vreme această putere a cam început să se clatine.

Altfel, am observat că Securitatea încerca să neutralizeze liderii din exil creându-le anumite favoruri şi oferindu-le avantaje. De exemplu, fiii preotului bisericii române din New York studiau nestingheriţi la Politehnica din Bucureşti. Fratele unui lider din exil, care după 1989 s-a întors în ţară, fusese trimis în delegaţie oficială în URSS pe timpul lui Ceauşescu. Şi fiul unui coleg de servici la VOA a fost acceptat să studieze Medicina la Bucureşti. Când i-am amintit colegului în mod delicat acest lucru mi-a răspuns înţepat! Un alt caz semnificativ merită relatat separat. Într-o zi a fost adus la VOA direct de la Bucureşti un nou redactor-şef al serviciului. De regulă, angajările pentru o asemenea funcţie se făceau după multe şi ample verificări. Individul provenea dintr-o familie burgheză şi iniţial fusese exmatriculat din facultate. Ulterior, a absolvit totuşi Facultatea de limba Engleză şi tot sub Ceauşescu a fost trimis să-şi facă doctoratul în Anglia. Mulţi ani mai târziu un fost coleg a găsit în dosarul său personal de Securitate un vechi denunţ împotriva lui scris de mână şi semnat de acest individ. Între timp, omul adus de la Bucureşti a ajuns şeful serviciului românesc al VOA. Când a fost confruntat de ziariştii din ţară despre denunţurile pe care le făcuse a spus că el răspunde numai în faţa lui Dumnezeu. Ce concluzii se pot trage din aceste exemple..? La închisoarea din Piteşti, Securitatea a lucrat prin schingiuiri satanice. La închisoarea din Aiud a lucrat prin constrângeri psihologice. În exil a lucrat prin cumpărări şi ademeniri.

***

Lumea spionajului şi a contraspionajului este cu totul alta decât cea în care trăiesc cei mai mulţi dintre noi… Am avut şi eu câteva relaţii cu această lume ascunsă, dar nu mi-am creat nici odată obligaţii şi nici nu am acceptat nici o favoare… Şi propuneri şi ademeniri au fost mai multe. Am respins totul; şi la New York şi la Washington. Nu am pe conştiinţă nici un bănuţ murdar!

Un caz merită totuşi menţionat. Pe timpul lui Ceauşescu mi s-a propus să încep să vizitez ambasada României din Washington. Am respins categoric ideea. Interesant a fost însă argumentul care mi s-a adus: îi cunoaştem pe majoritatea celor care frecventează recepţiile ambasadei. Cu cât le trimitem mai mulţi oameni verificaţi de noi, cu atât va fi mai uşor să depistăm agenţii…

Sunt multe de spus. Şi azi situaţia e cam aceiaşi! Propun, de exemplu, studierea cazurilor „Uniunea şi Liga Societăţilor Româneşti din America” şi Episcopia Ortodoxă Romană de la Vatră Românească.

(Prof. dr. Nicholas Dima, Geograf şi fost analist la Vocea Americii, Tucson, Arizona, SUA)

Foto. Nicholas Dima

Please follow and like us:
Twitter
Visit Us
Follow Me
Follow by Email
RSS
INSTAGRAM

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.